Periplu nostalgic printre rafturile cu amintiri
De reţeaua librăriilor de stat deţinute în Oradea şi restul judeţului de SC Librarul SA s-a ales praful. Valoarea celor 19 spaţii comerciale amplasate central sau în zonele strategice din cartierele Oradiei a fost cea care a grăbit sfârşitul comerţului cu carte, un act prea puţin profitabil comparativ cu vânzarea medicamentelor, deschiderea unei crâşme ori a unei bănci. Extincţia masivă a unui comerţ pretenţios într-o lume aflată într-o cursă nebună după profit atinsese Oradea într-o asemenea măsură încât, după 2004, librăriile erau o specie pe cale de dispariţie. Invazia supermarketurilor a adus o oarecare compensare a lipsei de carte prin raioanele speciale din incinta lor. Comerţul cu căruciorul printre chiloţi la pachet, macaroane şi detergenţi doi-în-unul nu a reuşit însă niciodată să înlocuiască aerul elevat, aproape aristocratic al vechilor librării burduşite de cărţi.
Intelectualii urbei sunt cei care resimt din plin nedreptatea cu care este tratată cartea de către societatea consumistă în care trăim. Alături de cartea tratată fără menajamente de economia de piaţă, ei, iubitorii de carte, suferă într-o tăcere nostalgică, conştienţi de degradarea spirituală a oraşului pe care îl iubesc. „Ca să mă exprim «inteligent», spun că librăriile sunt pentru un intelectual ceea ce sunt cafenelele pentru un boem. Adică epicentrul existenţei sale, punctul critic al identităţii. În trecut, adică în vechiul regim, frecventam librăriile, cu zecile în Oradea, în căutarea noutăţilor. Fireşte, lucrul acesta poate părea, acum, în ochii unui tânăr o aberaţie, rodul unor obsesii cu totul bolnave. Mai mult chiar, aveam o relaţie la librăria Mihai Eminescu, o minunată domnişoară pe nume Mihaela. Ea îmi reţinea titlurile apărute în colecţiile vremii. Toate librăresele aveau liste cu astfel de clienţi cu totul ciudaţi, care au dispărut demult, iar bacşişurile erau cel mult simbolice – o ciocolată, un mărţişor, un cadou de ziua ei. Acest «comerţ pe sub tejghea» poate părea astăzi cu totul suspect, câtă vreme tirajele cărţilor obţinute prin astfel de favoruri atingeau zeci sau chiar sute de mii de exemplare. Concluzia – se citea, nu glumă, se vindeau cărţi, zilnic, cu tonele…”, îşi aminteşte Florin Ardelean, scriitor şi jurnalist, cadru didactic.
Librăriile, nostalgii demodate
„Un bun prieten, altfel, un excelent poet, e vorba de Ion Mureşan, a scris de curând un reportaj despre un cimitir privat din Cluj-Napoca. La începutul acelui reportaj spunea că, ori de câte ori ajunge într-un oraş în care n-a mai fost, se duce să vadă cimitirul care, în opinia poetului, spune multe despre morţii acelui oraş, despre oamenii săi, despre stilul lor de a vieţui. Or, cu atât mai elocvent pentru personalitatea unui oraş este, în opinia mea, harta librăriilor sale. Ca orădean, văd cu tristeţe că oraşul nostru nu mai are o hartă de librării. În centru există o singură librărie, „Mircea Eliade”, total insuficient pentru o urbe cu pretenţii culturale”, spune poetul Ioan Moldovan.
Un alt intelectual exponenţial pentru viaţa culturală a urbei, poetul Lucian Scurtu, deplânge şi el soarta tristă a librăriilor de altădată: „Ce paradox! În regimul totalitar, numărul librăriilor era mult mai mare decât astăzi, într-un regim aşa-zis democratic. Într-un regim totalitar se citea mai mult decât astăzi, când cartea, librăria, sunt înlocuite cu obstinaţie de un (ex)cititor căzut pradă tabloidelor, ziarelor de scandal sau televiziunilor de nişă. Astăzi, librăria a fost înlocuită cu cârciuma, ce trist, şi acest lucru vi-l pot confirma chiar în cartierul în care locuiesc, Ioşia, unde până în 1989 existau trei librării, înlocuite astăzi de un număr impresionant de cârciumi. Într-o societate utilitaristă, pragmatică, librăria a ajuns ceva de domeniul trecutului care ţine de nostalgie şi, de ce nu, de o spiritualitate demodată, apusă.”
„E şi uşor şi greu de răspuns ce s-a întâmplat cu librăriile din Oradea. Mai întâi «Librarul» a fost vândut, apoi a dat în faliment. Rămăseseră librăriile Eminescu şi Luceafărul la Compania Naţională de Carte, apoi s-a renunţat şi la acestea. În locul librăriei Eminescu e acum farmacie. Dacă e să ne luăm după economia de piaţă, oamenii au nevoie mai mult de medicamente şi unguente decât de carte. Dar Oradea nu are nici galerie de artă, nici un centru cultural reprezentative. Nu se pune bază pe cultură la Oradea. Tot ce se face porneşte din îndărătnicia unor oameni inimoşi care nu se lasă”, crede Traian Ştef.
De la snobism la gest de acreditare spirituală
În trecut exista o specie distinctă de cumpărători, pentru care cărţile cumpărate nu reprezentau comori pentru citit, ci exclusiv obiecte de reprezentare. Florin Ardelean îşi aminteşte că, pe vremuri, „cărţile aveau puterea de a substitui bibelourile, fiind prezentate ostentativ în vitrinele unor mobile sculptate din sufrageriile snobilor din vremuri apuse – e drept, cu totul benigni, în raport cu snobii contemporani. Am cunoscut, de exemplu, o adorabilă coafeză care îşi cumpăra cărţile în funcţie de culoarea cotorului, astfel încât să se asorteze cu fotoliul şi cu pijamaua soţului. Dar, nu-i aşa, coafeza mea de-alt’ dat’ e o dulceaţă spiritualizată, în raport cu mitocanii de azi care-şi cumpără jeepurile în aşa fel încât să se asorteze cu blănurile amantelor de-un sezon.”
Comerţul cu cartea nu este la îndemâna oricui, cu asta sunt de acord toţi interlocutorii noştri. O care nu se vinde precum un kilogram de cârnaţi. „Marketingul e altul, clienţii sunt inşi dificili, profitul nu e spectaculos. Totuşi, nu regret dispariţia librăriilor din Oradea. De ce? Există, ca un fel de reparaţie de lux, librăria Mircea Eliade. Acolo am înţeles prima oară că negoţul cu carte este o categorie estetică”, spune Ardelean.
„Din 1990 încoace, rând pe rând şi într-un ritm aproape coşmaresc, librăriile Oradiei s-au metamorfozat în nişte spaţii care nu mai au nimic de-a face cu ideea de carte, cu ideea de loc nobil spre care se îndreaptă ca spre un izvor cu apă vie cei care – şi nu sunt puţini – mai cred că a avea o carte a ta este o obligaţie nu numai profesională, ci un gest de acreditare spirituală”, spune Ioan Moldovan. „Borges vedea în bibliotecă, deci în librărie, acel univers benefic care alină sufletul şi incită spiritul. Voi concluziona astfel: spune-mi câte librării are oraşul ca să-ţi spun valoarea spirituală a oraşului respectiv. Dar mai ales cea umană…”, completează Lucian Scurtu.
Cine mai cumpără cărţi?!
Omenirea se îndreaptă cu paşi repezi spre o societate postcapitalistă şi globalistă, în care oamenii sunt racordaţi instantaneu la evenimente prin intermediul televiziunilor, radioului, dar mai ales al internetului. Spaţiul virtual a ajuns alfa şi omega informaţiei, substitutul cărţilor, o reţea de socializare planetară fără limite. Nimeni nu ştie precis cât va evolua internetul şi cum vom depinde de el. Un lucru este sigur, pe internet găseşti orice, inclusiv cărţi on-line. S-a mutat lectura pe internet?
„Interesul pentru lectură este o altă discuţie, pentru că am intrat într-o nouă civilizaţie al cărei instrument fabulos – internetul – îţi poate aduce cu un singur clic tot ce vrei în materie de carte digitală. Fără să fiu nostalgic, credinţa mea este că cititul unei cărţi, pe care o poţi pipăi cu tandreţe, nu poate fi înlocuit de parcurgerea cu privirea a unui ecran a cărui lumină este impersonală”, crede Ioan Moldovan.
„Cine mai cumpără cărţi în ziua de azi? Chiar aşa, cine, monşer?! Aş fi tentat să spun că destul de puţini, dar mult mai exact ar fi să spun că, dacă mă gândesc bine, cumpără cărţi doar cei care au strictă nevoie de ele. Ce înseamnă lectura unei cărţi? Un refugiu, o evadare spectaculoasă şi instantanee în lumi imaginare, în spaţii pe cât de diafane, pe atât de profunde. Astăzi dispunem de foarte multe modalităţi prin care astfel de evadări să fie posibile – droguri, entertainment, sex, alcool. Mai ieri, lectura era modul cel mai simplu, legal şi accesibil. Tocmai de aceea nu sunt sugrumat de faptul că lumea nu mai citeşte. În opinia mea, acum citeşte doar lumea care trebuie să citească”, conchide Florin Ardelean.
Şi, totuşi, există viaţă!
Atâtea câte mai sunt, librăriile supravieţuiesc şi pe timp de criză. Cititorii de carte s-au rărit, e drept, şi s-au specializat. „Nu se mai cumpără cărţile nou apărute, literatura nu are aşa mare căutare cum au cărţile practice. Se cumpără cărţi specializate pe domenii, medicină, psihologie şi teologie, istorie. Cărţile pentru copii şi adolescenţi sunt căutate în continuare, dar se vând şi cărţi în engleză”, ne-a declarat librăreasa Corina N.
Internetul înlocuieşte cu succes rafturile librăriilor, pe etajerele virtuale oferta de carte fiind abundentă, la preţuri foarte bune. La fel, însă, ca în vechile librării, şi în cele de azi există multă maculatură şi puţine cărţi. Dar legea cererii şi ofertei reglează totul, trage linie între profit şi bun de topit.
Începutul sfârşitului pentru reţeaua Librarul SA are loc în 2004, după ce deţinătorul pachetului majoritar acţiuni, SC Master SA, a decis preluarea celor 19 spaţii comerciale din Oradea. Ulterior, toate au fost vândute bucată cu bucată. Cea mai cunoscută librărie din Oradea, „Mihai Eminescu”, de pe strada Republicii nr. 5, a fost vândută către reţeaua farmaceutică „SensiBlu”* în noiembrie 2004. O parte dintre micii acţionari ai Librarului susţin şi în ziua de azi că vânzările ascund o inginerie financiară de proporţii. Spre exemplu, spaţiul fostei librării “Eminescu” a fost vândut pentru 87.500 euro, deşi, conform Raportului de evaluare din 15 septembrie 2004, spaţiul fusese evaluat la 528.456 euro. Mai mult, cu acel spaţiu s-a garantat un credit bancar în valoare de 200.000 de euro în favoarea acţionarului majoritar, după cum reiese din contractul de garanţie imobiliară nr.1450 din 30 iulie 2004.
