Cartea cea veche zăcea aruncată într-un colț al camerei, undeva departe de privirile celor care intrau sau ieșeau din încăpere. Voluminoasă și cu coperți îngălbenite de vreme, ea stătea nemișcată sub praful ce se așternea din colbul ridicat de pași grăbiți să traverseze spațiul încăperii ce se deschidea către două culoare puternic luminate de becuri cu neon ce bâzâiau violet întreaga noapte și o bună parte din cursul zilei. Uitată, neglijată și disprețuită, ca un obiect bun de pus la gunoi, cartea reușise să supraviețuiască surprinzător de bine în mediul ostil al sălii de trecere, cândva o fostă cameră destinată studiului și lecturii.
Lângă ea se odihneau înainte de final zece teancuri de broșuri strâns legate cu o sfoară groasă de câlți, ca nu cumva să scape vreo foaie și să o ia la plimbare pe coridoarele clădirii. Pe pagini gălbejite și murdare se distingeau literele mari de o șchioapă ale unor titluri ce stârniseră senzație la data publicării. Ecoul stins al acelor vremuri mai licărea din rândurile ce se puteau citi fugar, dar impresia dispărea de îndată ce te apropiai, din curiozitate, de maldărul de hârtii așezate de-a valma una peste alta și presate cu putere pentru a ocupa un spațiu cât mai redus cu putință.
Trecătorii, profesori și elevi, parcurgeau mereu grăbit camera de trecere și anii se așterneau plumburii peste freamătul vremurilor când acea carte reprezenta centrul atenției tuturor și obiectul dorinței pentru oricine ajungea să treacă pragul sălii de lectură. În acele timpuri camera de la capătul coridoarelor, cum era numită, atrăgea pe toți cei doritori să parcurgă și să înțeleagă înțelepciunea strânsă în cărți valoroase aduse chiar de la capătul lumii. În plus, reviste prețioase erau puse la dispoziția publicului oferind cele mai recente știri din vastele domenii ale culturii, științei sau artei. Și nu oricine putea să se așeze pe scaunele capitonate, dispuse în dreptul meselor de lemn masiv încrustat cu motive geometrice datând de la începutul perioadei moderne.
De tavan atârnau ghirlande metalice cu oglinzi ce aveau prinse corpuri de iluminat ce își trimiteau razele strălucitoare până în cele mai îndepărtate colțuri ale încăperii. Când erau aprinse, nimic nu se mai putea ascunde de privirile lor scrutătoare, ce descopereau și cel mai mic fir de praf depus pe suprafața mată a podelei din lemn de stejar de culoare maronie, decolorată ușor sub pașii iubitorilor de lectură și al personalului bibliotecii, care cu amabilitate încerca să facă față sutelor de solicitări din decursul unei zile normale de lucru. În acest sanctuar al cunoașterii rareori pătrundeau umbrele nopții prin ferestrele înalte de statura unui om, ce se deschideau maiestuos către răsărit și asfințit.
Lumina răsăritului inunda cu un potop de culori de curcubeu interiorul încăperii trimițând sărutul cosmic al astrului incandescent către primii cititori. Și similar, asfințitul își lua rămas bun cu străluciri dantelate în roșu și albastru de la ultimii amatori de lectură ai unei zilei. Între aceste două momente, panorama întinsă a orașului putea fi admirată în scurtele momente de pauză pe fundalul nesfârșit al munților, ce se ridicau la orizont străjuind privirea. Nimic nu era plictisitor în rutina acestor evenimente astrale, ce marcau simbolic poziția de excepție a sălii de lectură în ansamblul încăperilor din cuprinsul bibliotecii și al clădirilor adiacente.
Dar cartea aceea, prinsă într-o piele încrustată cu simboluri tainice, atrăgea pe toți cei care auziseră de ea cu o putere misterioasă, ce îndemna la evlavie. Puțini știau să îi deslușească slovele străvechi scrise într-un alfabet cunoscut doar de cei inițiați. Simbolurile și cuvintele ascunse de cei profani și indiferenți se aranjau în structuri ordonate și ușor de înțeles pentru cei care știau cum să se apropie de înțelesul ei purtat peste veacuri ca de o corabie plină de comori prețioase venită de pe alte tărâmuri. Și nu întâmplător, ea nu purta un anumit nume, ci de obicei i se spunea doar simplu „cartea” fără nicio altă precizare. Însă deslușirea sensurilor ei profunde făcea obiectul mai multor discipline predate în acel sălaș al științei, fiecare încercând să abordeze cât mai fidel orizontul de cunoaștere pe care ea îl dezvăluia.
Nu mai exista un exemplar similar nicăieri în lume, ci doar acel unic manuscris putea să fie parcurs de către cei interesați. Mulți doriseră să îi multiplice paginile poleite în aur și argint, dar de fiecare dată se constatase că literele copiate nu aveau înțelesul original, mereu lipsind anumite detalii fără de care textul nu putea fi nici citit și nici înțeles. Această stranie trăsătură a cărții constituia prin ea însăși obiectul de studiu al unei discipline dedicate unicității ei. Renumiți filologi încercaseră să ofere o explicație plauzibilă, dar o concluzie definitivă nu putuse fi formulată vreodată.
Pe de altă parte, oricât de mult era folosită și citită, această carte nu se tocea și literele îi rămâneau la fel de lizibile ca la început. Surprinzător, cu cât era mai des accesată, cu atât putea fi citită mai bine, ca și cum efortul de deslușire al înțelesurilor ei ar fi contribuit la conturarea tot mai explicită a textului pe care îl oferea cu generozitate tuturor celor interesați. Chiar și legăturile cărții, în loc să slăbească cu trecerea vremii, rămâneau la fel de solide și de flexibile ca în urmă cu mai multe sute de ani. În plus, pe măsură ce interesul stârnit de studiul ei creștea, cartea părea că întinerește și aspectul ei devenea similar unui volum publicat doar în urmă cu câteva zile.
Mirosul cernelii folosite în scrierea ei stăruia în amintirea celor ce o citiseră vreodată și nu putea fi uitată ușor. Existaseră cazuri în care o persoană putea să își aducă aminte de mireasma încântătoare desprinsă de pe paginile ei, ce se impregna involuntar pe degete și persista săptămâni în șir după aceea. Pergamentul folosit, moale la atingere, exala parfumul florilor în zori de zi. Slovele străluceau balsamic în orizontul aromat al crinilor de pădure în mijlocul verii. Coperțile adăugau parfumul tufelor de trandafiri ai câmpiei. Iar aroma de rășină de brad de pe coamele împădurite ale munților se revărsa din legăturile cărții de îndată ce deschideai coperta și cu uimire, începeai să parcurgi scrierea aurită a titlului urmată de o dedicație încurajatoare pentru cel doritor să acceadă la comorile cunoașterii.
Din toate colțurile lumii veneau cercetători ce doreau să vadă tezaurul științei veacurilor și să soarbă din apa mereu proaspătă a tărâmului dispus mai presus de timpuri și locuri. Oameni de toate felurile și din toate condițiile se apropiau și ei mirați de înțelepciunea străveche aflată în carte și chiar dacă nu erau în stare să citească mai mult de câteva rânduri, totuși, simțeau cum simpla privire sau atingere le aducea un plus de lumină unită cu speranță. Chiar și un copil putea prin simpla răsfoire să fie impresionat de conținutul tainic al cărții și să îi rămână amintirea unei experiențe de neuitat. Ulterior, mulți se întorceau doar pentru a-i privi coperțile strălucind în galben pal și se simțeau fericiți.
Dar timpul a trecut și o dată cu el atitudinea oamenilor s-a schimbat treptat de la interes la indiferență. Disciplinele de studiu ce se hrăneau din studiul cărții s-au distanțat tot mai mult de izvorul originii lor și cercetătorii au început să se îndoiască de taina cuprinsă între paginile ei. Nu a durat mult, doar o sută de ani, și toată amintirea ei s-a topit ca și cum nu ar fi existat vreodată. Oamenii au abandonat treptat obiceiul frecventării sălii de lectură, care a devenit ulterior doar o simplă cameră de trecere, ce nu mai avea nimic în comun cu destinația inițială. Mesele de lectură au dispărut una câte una. Scaunele au fost luate și duse în alte încăperi ale clădirii. La rândul lor, cărțile au fost împachetate și duse în altă parte, ulterior fiind aruncate în pivnițe insalubre unde mucegaiul le-a răpus în câțiva ani. Doar cartea cea unică și câteva periodice au mai rămas în fosta sală de lectură, acum un loc de trecere și depozit pentru materiale de curățenie sau pentru orice alt lucru nefolositor.
Pacea și armonia de pe vremea când toți studiau cartea a fost înlocuită de certuri, conflicte și războaie. Oamenii au devenit lipsiți de milă, plini de egoism și mereu orientați către profit indiferent de mijloace. Chiar dacă mai existau persoane care mai deplângeau vremurile de odinioară, treptat s-a creat convingerea că astfel de realități crude au fost de la începuturile lumii și prin urmare, aceasta reprezintă adevărata cale către progres. Mai mult chiar, au apărut zeci de cărți contrafăcute, care chipurile ar fi fost copii fidele ale acelui manuscris unic, scris în vechime. Bineînțeles, aceste falsuri au contribuit din plin la discreditarea studiului înțelesului ei, iar treptat, cercetătorii capabili să îi descifreze sensurile au dispărut.
Și astfel, într-un colț, uitată de toți, cartea zăcea și suferea în tăcere. Titlul de pe copertă cu greu se mai distingea, fiindcă pe măsură ce nu a mai fost citit, textul a început subit să își piardă limpezimea. Chiar și un expert cu greu ar mai fi putut să îi deslușească scrisul și cu atât mai puțin înțelesul cuvintelor. Praful reușise să pătrundă între paginile ei aurite și să îi corodeze țesătura fină a pergamentului. Neglijența și indiferența celor ce treceau s-a adăugat lovind cu putere asupra cărții și tainei pe care încă o mai adăpostea. Dar nimeni nu mai era curios să înțeleagă ce anume dorea ea să comunice oamenilor.
Știința avansase într-o direcție opusă veacurilor când cartea era studiată. În manualele de istorie rămăsese doar o aluzie în genul: „În epoca trecută se pare că exista o carte care părea să exprime taina existenței acestei lumi și din care fiecare disciplină de studiu se inspira în studiul universului. Nu se știe dacă a fost un mit sau o realitate, dar cu siguranță că în vremurile de dinaintea venirii științei, ignoranța și superstiția contribuiseră la formarea unei astfel de concepții absurde pentru perioada contemporană.” Existase și o inițiativă de distrugere a cărții și se încercase incinerarea ei. Cu surprindere, flăcările nu erau în stare să o mistuie. Atunci experții au încercat să o fragmenteze mecanic, dar nici așa nu s-au putut anihila paginile ei, fiindcă fălcile metalice ale dispozitivului de tăiere se zdrobeau sub tensiunea mecanică aplicată lăsând intactă cartea și conținutul ei.
Dar cineva observase acel straniu fenomen al creșterii clarității cărții pe măsură ce era studiată și a dat o sugestie mai simplă. În loc să se chinuie să o distrugă, mai bine ar lăsa-o în pace și ar ignora-o, fiindcă în mod sigur ea se va anihila singură pe baza acelei stranii proprietăți pe care o avea. În consecință, ea a fost abandonată și în timp cartea neglijată a început să de degradeze de la sine. La început culorile s-au stins către cenușiu, ulterior universul de arome a dispărut, iar la final scrisul s-a degradat tot mai mult. Chipul ei schimonosit implora mila trecătorilor ca să se întoarcă spre ea și să o deschidă ca în trecut, dar răspunsul lor indiferent nu făcea decât să îi adâncească agonia către neant.
Însă nimeni nu reținuse acea învățătură finală a cărții, ce se afla scrisă pe ultima ei filă, că în ziua în care cartea avea să dispară, pilonii de rezistență ai lumii urmau să fie îndepărtați și orizontul existenței terestre urma să înceteze. Fiindcă taina imposibil de descris prin cuvinte obișnuite era aceea care prin cunoaștere conferea putere și măreție umanității, sălii de lectură în care aceasta se afla și conținutului simbolic al universului. Toate acestea fuseseră înglobate cu măiestrie în textul sacru al cărții din vechime ca metodă de înțelegere a sensului și menirii omului pe pământ. Dar praful continua să se așterne în straturi tot mai dense peste coperțile șterse ale cărții aruncate în colțul cel mai întunecat al fostei săli de lectură, în prezent devenite doar o simplă cameră de trecere pentru profesorii și elevii acestei lumi pe drumul lor între cele două coridoare ale unei existențe colective, ce pas-cu-pas se apropia de sfârșit.
