„Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.” – Nicolae Iorga
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici în actul de botez) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în frumoasa noastră Bucovină, țara fagilor, despre care Nicolae Iorga, impresionat fiind, spunea: „atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“.
A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română și a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară.
A decedat la 15 iunie 1889, la București, și a fost înmormântat în cimitirul Belu, la data de 17 iunie. După procesiunea înmormântării s-au auzit cântate versurile: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…”
Decesul a survenit în sanatoriul doctorului Șuțu din București, în urma unui tratament medicamentos cu mercur, administrat injectabil pentru o boală diagnosticată fals, tendențios – paralizie generală progresivă de natură sifilitică. Tratamentul i-a provocat o intoxicație mercurială cu grave tulburări.
Iată, suntem în preajma zilei comemorative, ne reamintim că întruna din aceste frumoase luni a verii, în anul 1889, la București, își înceta drumul plin de zbucium al scurtei sale vieți, marele nostru poet Mihai Eminescu.
În cartea „Misterul morții lui Eminescu”, arădeanul Ovidiu Vuia, medic, scriitor, poet și critic literar (1929-2002), îl numește „Zeul limbii și al spiritualității poporului român”. El susține că Eminescu nu a suferit de lues, nu a avut o demență paralitică, cum a fost stipulat în documente, ci o psihoză maniaco-depresivă. Amintește de geniali scriitori, filozofi, pictori, compozitori precum: Nietzsche, Maupassant, Hölderlin, Dostoievski, Van Gogh, Schumann, Luchian, Heine, vorbind despre bolile lor și arătând că mai important este de știut că ei au fost înzestrați cu acel dar de percepție și exprimare propriu numai celor aleși, boala constituind incidentalul din viața nu numai a geniilor, dar și a oamenilor obișnuiți. Creația artistică are în ea ceva din „revelația divinas – harul Domnului”, este de părere autorul, și „un geniu asemeni lui Eminescu reprezintă o adevărată mutație spirituală, apărută brusc, ca o lumină supranaturală, în sânul unei nații și al generațiilor care, prin strădania lor, au contribuit cu siguranță la nașterea lui”.
Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei ar fi fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap, autopsia fiind efectuată de dr. Șuțu și asistentul lui, și nu de un anatomopatolog calificat precum Victor Babeș, care nu a fost chemat. „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru…”, declarase Harieta.
În scurta sa viață, Veronica Micle i-a fost muză inspiratoare, marea lui iubire, ei doi constituind o pereche întru veșnicie, comparată cu Paolo și Francesca din Divina Comedie a lui Dante și cu Tristan și Isolda venerați prin ritmurile paradisiace wagneriene. Cum să nu tresărim și noi la citirea versului eminescian?: „Când mă atingi, eu mă cutremur;/ Tresar la pasul tău când treci;/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci…” Sau, atunci când, pentru momentele de învinuire a femeii, își cere iertare: „Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”
A avut și multe alte surse inspiratoare, dragostea fiind de cele mai multe ori legănată de natura din jur, lacul, pădurea, floarea constituind o prezență obișnuită în viața poetului, de mic având prilejul să fie sedus de misterul acestora, cutreierând pădurile și văile parfumate din nostalgicul tărâm bucovinean. Oglinda lacului adăpostind luna, stelele cerului: „Iată lacul! Luna plină/ Poleindu-l îl străbate,/ El aprins de-a ei lumină/ Simte-a lui singurătate. Tremurând ca unde-n spume/ Între trestie le farmă,/ Și visând o-ntreagă lume,/ Tot nu poate să adoarmă…”; Pădurea: „În al umbrei întuneric/ Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”; Floarea: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră!../ Totuși este trist în lume!” Nu știm, dar ne imaginăm că leit-motivul florii în creaţia eminesciană a provenit din sensibilitatea sa, sau, poate, influențat de curentul romantic, dorea ca omenirea să-şi întoarcă privirea spre natură, spre perfecțiunea creației lui Dumnezeu.
Activitatea sa de jurnalist politic a fost deosebit de importantă. Acestei activități și-a dăruit mintea și sufletul, de aici trăgându-i-se moartea. În prefața „Scrieri politice și literare – M. Eminescu, vol. I (1879-1877), București 1905, Editura Minerva”, Ioan Scurtu, istoric și cadru didactic român, născut în 1940, cel ce prefațează volumul, scrie: „Scriitor politic în sensul cel mai bun al cuvântului, Eminescu se interesează de toate problemele culturale ale neamului său, rămânând credincios sieși și ca funcționar al statului și ca ziarist independent”; consideră că personalitatea de cugetător a lui Eminescu are un conservatism național, democratic – de o parte, un romantism național, poetic – de altă parte. În unele pagini ale lucrării, scrie despre bucovineni, considerând fizionomia lor a fi „diploma cea mai românească a Bucovineanului de peste Prut… Vorbească el românește ori rusește, e peste tot română, pe când numai trecând Nistrul găsești neexpresivele fizionomii ale Slavilor de Nord. Bucovina de când s-a pomenit, nu a fost sub dominarea slavă….[…] Numirile sunt dacice și nu rusnece: Cernăuți, Craiova, Brăila. Mănăstiri cu denumiri slave: Vorona (în Moldova), Cernica (în Muntenia), Dobrovățul. Numiri grecești: Agapia, Agatonul, Stavropoles. Numirile râurilor și orașelor sunt dace: Bistrița, Siretul, Prutul. Numele satelor sunt românești: Frasinul, Ulmul, Șipotul, Sulița. Bucovina, asemenea Daciei întregi…”
Am mai semnalat, cândva, în scrierile mele, faptul că după ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață – profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu, pe care l-am și ascultat în anul 2008 în sala Primăriei din orașul Pitești expunându-și ideile din cartea scrisă „Boala și moartea lui Eminescu”, a reușit să deslușească misterul bolii și morții poetului, prin prisma contextului politic de la acea vreme. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-ungar. Autorul dovedește că el devenise incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul care se transmitea mentorului Junimii – Titu Maiorescu.
Trist, dar adevărat, comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu, marcat de o mare suferință pe fond psihic – psihoză maniaco – depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, ceea ce le permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. A fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica doctorului Alexandru Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului: „Venisem la spitalul doctorului Şuţu, cam pe la trei după amiaza. După ce l-am tuns, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi «Deşteaptă-te, române»! Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte, şi eu după el. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată, pe la spate, alt bolnav de acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă, pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât».”, ar fi relatat la ani buni de la producerea incidentului frizerul.
Se știa despre mărturia acelui frizer, ea a fost publicată în ziarul „Universul” în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.
Nicolae Georgescu ne mai aduce la cunoștință că scriitorul Alexandru Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute, pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ. După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și cu un glas nespus de sfâșietor a rostit: „Of, Doamne, Doamne!”.
Istoricul, politicianul, botoșăneanul Nicolae Iorga spunea că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”, iar în volumul său „Istoria românilor prin călători”, a consemnat constatările din anul 1858 ale unui „harnic scriitor” despre Bucovina, după efectuarea călătoriei sale din Viena în Principate, trecând prin Galiția – și anume: „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de români și daci ale Coloanei lui Traian se recunoșteau ușor, în acele vremuri, în picturi.
Scriitorul Ioan Slavici îl caracteriza pe poet ca fiind „un om cu trebuințe puține și cu apucături boierești”; poetul Ion Caraion: „Eminescu este imponderabil și muzică”; Tudor Vianu: „Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, a scris mult despre Eminescu, a debutat editorial cu monografia „Viața lui Mihai Eminescu” (1932) care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu „Opera lui Mihai Eminescu”, lucrare în cinci volume (1934-1936).
Constantin Noica, filozof și scriitor, în cartea sa „Introducere la miracolul eminescian”, a apreciat, în modul său, cuprinderea extraordinară a lui Călinescu, arătând că a vorbit „ într-atât de mult și bine despre el, încât n-a mai putut, cu toată marea vocație de critic, să dea o imagine unică, totalizatoare”. Și totuși, evocând moartea poetului, George Călinescu scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești, spunând: „… Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați”. Tot în acea carte citează un vers găsit în caietele lui Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot în adâncul/ Apelor mării” și, mai adaugă Constantin Noica: „Zilele i-au fost lungi din prea plinul, și nu din golul lor”.
Un alt scriitor spunea despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică. Limba lui cântă ne-terestru”.
Au trecut 126 ani de la plecarea sa în eternitate și scriu aceste rânduri, intitulându-le : „Ne este dor de Eminescu”, cel care a lăsat o lumină în urma sa:
Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare – după cum dorea -,/ într-o noapte cu lună plină,/ nici la o mănăstire, unde să poată asculta/ mult îndrăgita cântare „Lumină lină”./ Drumul zbuciumatei vieți s-a închis într-un țintirim din țara pe care a iubit-o,/ și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte:/ „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ țara mea de glorii, țara mea de dor?…/ La trecutu-ți mare, mare viitor”…/ A fost o zi a lunii iunie – lună a florilor de tei,/ anul una mie opt sute optzeci și trei./ Se spune că cerul plângea./ Părea, că ultimele lui gânduri/ rămase acolo ca zălog în dar,/ pe pământ Domnul le-arunca./ „Nemuritor și rece”/ poetul în sicriu zăcea./ Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas…/ Cu dorul „Luceafărului”/ o întreagă națiune a rămas!
