Fiind unul dintre cei puțini rămași, implicați afectiv în existența și istoria facultății de Arhitectură din Iași, am fost solicitat să evoc câte ceva din aspectele ce ar putea interesa pe cei ce doresc să afle ce și cum au fost mai ales începuturile acestui lăcaș al învățământului superior din actuala Universitate Tehnică „Gh. Asachi” Iași. Voi insista mai mult pe începuturi deoarece despre prezent se știu destule și suficiente lucruri.
Pentru mine acest demers este destul de dificil. Aș avea atât de multe de povestit, toate având importanța și farmecul lor, întrucât 15 din anii mei de muncă s-au împletit cu această școală. Prin natura funcției și a postului am fost în permanență în contact și în mijlocul studenților, al corpului didactic, al școlii în general, încât este foarte greu de ales ce merită și ce nu spus și aflat. Amintirile mi se învălmășesc în minte, cerând parcă a fi puse pe hârtie, dar voi puncta doar acelea care au făcut sarea și piperul școlii, atât de îndrăgită de generațiile de studenți care i-au pășit pragul.
Facultatea de Arhitectură ieșeană a fost înființată în toamna anului 1969, sarcina imensă a începutului de drum fiind încredințată lui Nicolae Porumbescu, venit din București, cunoscut în lumea arhitecților prin numeroase proiecte, printre ultimele fiind Circul de Stat din Bucuresti. Mâna dreaptă a distinsului profesor a fost doamna Maria Porumbescu, care se ocupa mai mult cu partea organizatorică. „Gipsy”, cum îl alinta doamna Porumbescu, fiind un tip brunet cu un păr alb bogat și de statură medie, se ocupa de partea didactică.
Din capul locului trebuie spus că începuturile școlii de arhitectură ieșene au fost foarte grele. Imobilul repartizat era între liceul Negruzzi si Universitatea „Al. I. Cuza”, o clădire in formă de „L” care aparținuse internatului liceului „Garabet Ibrăileanu”. Avea un pod maiestuos in care liceul ținea tone de ceapă, cartofi si alte legume, din care se mai înfruptau uneori studentii arhitecți căminiști prin bunăvoința lacătului al cărei cheie stătea la mine. La subsol se afla atelierul de STUFO si depozitul de machete.
Facultatea era structurată pe trei ani, cam 50 studenți de fiecare an. Din cei care ajungeau să termine anul III, in jur de 30% in ordinea mediilor, mergeau pentru încă trei ani la București în ciclul II unde, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, o adevărată „uzină” de produs arhitecți, se comasau cu același procent de studenți din celelalte centre universitare, Cluj si Timișoara inființate odată cu cel din Iași. Urmau să iasă după șase ani cu titlul de arhitecți. Ceilalți rămași cu trei ani primeau diploma de conductori arhitecți. Pentru informarea celor care nu știu, seriile provenite de la Iași erau cele mai bine pregătite, dovadă a seriozității și exigenței la care erau supuși. Ca personal auxiliar, școala avea în organigramă o secretară, o bibliotecară și trei tehnicieni, doi cu probleme didactice și unul (oare cine?) cu sarcini administrative (burse, salarii, arhive, machete, materiale si aparatură didactică, gestiuni și restul de chestiuni organizatorice, un fel de Jolly-Jocker). Am ajuns cu totul întâmplător aici, printr-un concurs de împrejurări, ca student la Construcții, plecat de acasă, mai mult fugit, proaspăt familist nevoit să se întrețină, pentru care lucru a trecut la cursurile serale.
Am cunoscut această perioadă fastă, de „tinerețe” ca să zic așa a facultății, până în cele mai mici și inedite detalii și pot afirma fără discuții, fără exagerare si fără a greși că această etapă a fost epoca boemă a școlii, imprimată bine-nțeles de soții Porumbescu și evident de întregul corp didactic. Fiind la început, o parte din cadrele didactice au făcut naveta din capitală câțiva ani de zile, până când Institutul Politehnic le-a oferit parterul căminului Q10 din complexul „Tudor Vladimirescu” tinerilor arhitecți ce nu aveau locuințe. Toate aceste greutăți însă, inerente oricărui început, nu constituiau un impediment in activitate, entuziasmul compensând din plin lipsurile. Personalul didactic era completat prin plata cu ora de tineri arhitecți de la Institutul de Proiectări, care apoi au intrat după un număr de ani cu normă întreagă in ștatul de funcțiuni. Aproape toți au rămas atașați de această școală, ajungând până la a se simți ca într-o mare și adevărată familie. Sigur că într-o astfel de atmosferă și rezultatele studenților erau pe măsură, stimulate și de competiția pentru acea treime care urma să continuie următorii trei ani in ciclul II de studii.
Vreau să precizez din start că în acei ani toate proiectele se executau la mână, în clădirea școlii neexistând mijloacele tehnice digitale de astăzi. Până și banalele truse Rotring (scumpe și ele) se găseau cu mare greutate numai la librăria Agenda din Bucuresti ori aduse din afară. Proiectele se prezentau pe coli semiciocan, hârtia ciocan adevărată densă ca o foaie de tablă mai subtire, putând să razi cu lama o greșeală de nenumărate ori, se găsea extrem de greu. Pe calc se lucra rar, fiind românesc era de proastă calitate. Pentru studiu se folosea celebra „foiță”, un soi de calc mult mai subțire de culoare galbenă, pe care n-am mai vazut-o de când fabrica de hârtie Letea din Bacău (singurul furnizor) a dispărut din „portofoliul” sărmanei noastre economii naționale, foiță care se procura greu in suluri mari de 1m inălțime si vreo 40 kg greutate. Aceasta se împărțea studenților strict odată pe luna aceeași cantitate, la inceput pe semnătură, mai apoi pe măsură ce îi cunosteam pe cei noi din ochi, pentru că nu îndrăznea nimeni să mă tragă pe sfoară, temându-se de consecințe. Să mai amintesc de porția de aracet din polonicul enorm ținut in butoiul cu aracet?
Tot in celebra magazie și arhivă de proiecte se aflau materialele pentru executat machete. Aproape la toate proiectele celor trei ani se confecționau machete din materialele oferite de școala, de la suportul din polistiren ori PAL până la materiale pentru detalii (textile, hârtie colorată/litouri in zeci de culori, vopsele tempera etc). În dotarea școlii existau două aparate cu termostat si fir din sârmă pentru tăiat polistiren și un aparat cu pânză circular de tăiat si debitat coli din plastic, stiplex transparent, folosite la machetele mai pretențioase. Nu mai vorbesc de talentul si rabdarea studenților in această direcție. Îmi amintesc de unul dintre ei, Mihalache Viorel, printre cei mai buni din anul său, a stat o vară întreagă în scoala având de predat în toamnă macheta comunei Belcești, căreia i se facea un studiu pentru a deveni oraș. Casele acoperite cu șindrilă și stuf, nu mai mari de o jumătate din degetul mic, le-a executat din sorgul măturilor găsite prin școală, într-un ritm de nu mai aveau fetele de serviciu cu ce face curățenia de pregătire a sălilor pentru noul an universitar, tăiate la câțiva mm si apoi lipite cu penseta și lupa ca acoperiș. În toamnă, la predarea și notarea lucrărilor, dl. Porumbescu ce văzuse multe machete la viața lui, a rămas încremenit, mut de uimire, exclamând: „Măi, băiete, tu ai greșit țara in care te-ai născut! Locul tău e in Japonia, numai ăia au răbdarea asta de a bibili in așa fel lucrurile.”. Zadarnic am căutat în dicționar acest cuvânt – bibili – nu l-am găsit. Era modul său de a fi ironic, de o eleganța academică, fără a jigni pe cineva. Câteodată chema câte un asistent și îi spunea: „Fii, mă, mai atent cu ăla, vezi că nu i s-a închis încă fontanela, nu vede mai nimic în spațiu.”
Aș mai putea povesti despre cum arătau proiectele finale de sfârșit de an III. La elaborarea lor se stătea zi și noapte în școală, în așa fel încât oricine intra în atelierele de proiectare găsea o parte din studenți dormind lungiți pe planșete, iar ceilalți lucrând. Adevărate opere de artă, executate pe planșete de 2m lungime, din panel și lemn de tei pentru a intra pionezele ușor. Unele din ele, mai frumoase și interesante ca temă și notate cu maximum, lucru extrem de rar, s-au mai păstrat in arhivă, uimind generațiile de după anii 2000 prin ingeniozitate, meticulozitate, detalii și mijloace arhaice folosite. Mai merită oare amintite colile format A4 impregnate cu cifre și litere de diverse mărimi, caractere numite letraset care facilitau scrierea unor proiecte de credeai că au fost scoase într-o tipografie? Cele originale erau olandeze, țineau câțiva ani buni, cele românești maxim doi.
Neaparat trebuie să amintesc cum aveau loc cursurile, în special la disciplinele istoria arhitecturii și teoria arhitecturii, pentru ca cei de azi sa aibă termeni de comparație. Mijloacele tehnice audio-vizuale rudimentare de atunci, ne obligau să ne deplasăm din corpul nostru de clădire la un amfiteatru din incinta clădirii vecine, nu alta decât Universitatea „Al. I. Cuza”. Cortegiul era format din doi studenți ce cărau un ditamai aparat de proiecție, numit „Atlas”, cu lentile de mărimea unor farfurii, urmați de câțiva colegi având valize și geamantane burdușite cu diferite cărți din care se executau proiecțiile, cărți ce în prealabil cu o zi înainte li se puneau semne de carte pe culori in funcție de ordinea în care urmau a fi proiectate fotografiile.
„Caravana” avea in frunte cadrul didactic respectiv, iar la urmă se afla tehnicianul specializat cu proiectarea. Povestindu-le studentilor de azi aceste întâmplări, multora mai să nu le vină a crede. Măgăreața, ca sa mă exprim mai prozaic, pica pe tehnicienii scolii, loc in care merită cu prisosință să îi amintim pe Dan Nicolae, Tudor Manolescu, iar după plecarea mea, Liviu Dolceanu, toți deveniți mai târziu arhitecți, între ei făcând o cariera remarcabilă regretatul arhitect Dan Nicolae, un tip de o candoare aparte ajuns in ultimii ani ai vieții director în Ministerul Culturii, responsabil cu monumentele. Ca personal TESA/auxiliar amintesc pe domna secretară Adam G. si doamna inginer Elena Condurache, bibliotecară la început, mai apoi după anul 2000 secretară șefă a facultății, cunoscută și ca „mama studenților”, cea care a fost mulți ani stâlpul decanatului, spre deosebire de mine căruia mi se spunea „tatăl răniților”.
Am evocat mai mult, poate prea exagerat, această perioadă, etapă de demaraj a facultății de Arhitectură deoarece, ca orice început de drum, este mult mai puțin cunoscută generațiilor mai recente de studenți și arhitecți. O epocă marcată de romantism, uneori naiv, mult entuziasm și chiar curaj în numeroase momente.
În ce mă privește, am reîntâlnit această școală mult mai târziu, când, după terminarea facultății de Construcții, am plecat pe șantierul CUG, care tocmai începuse. Dar o parte din mine rămăsese în acel loc unde descoperisem frumosul, știut fiind că arhitectura e în primul rând artă, și mai apoi inginerie. Iar arhitectul, ca orice artist, este creator de unicate. Pe unde am umblat, am ținut legătura cu școala de arhitectură, prietenii pe care mi i-am făcut acolo, aplicând peste tot ceea ce învățasem, atunci când am executat grafic și manual numeroase panouri și gazete de perete cu diferite tematici după moda vremii. Lucruri învățate atunci când facultatea era solicitată să proiecteze și să execute expoziții cu diverse prilejuri, în special cu ocazia „vizitelor de lucru” ale prea-înalților, „stimați și iubiți” conducători de Partid și de Stat.
Cadrele didactice concepeau proiecte pe machete, cartoane de mucava, de mărimea A3, formatul și conținutul textelor, locul pozelor, iar studenții, sub îndrumarea și supravegherea tehnicienilor facultății, puneau la scară naturală pe panouri din PAL, ceea ce dorea să expună ca realizări fiecare unitate economică în parte. Fetele tăiau cu forfecuțe pentru pieliță zeci de mii de litere și cifre, iar băieții le lipeau cu aracet, făcând texte uriașe cu tot felul de bla, bla, bla-uri. Când le povesteam studenților de azi asemenea întâmplări neverosimile, stârneam un râs general.
După ani de peregrinare pe șantierele patriei, mi-am încheiat ultimii 12 ani pe „ogorul” muncii, tot la facultatea de Arhitectură, unde-mi începusem activitatea de „om al muncii”. Devenită acum o facultate „plină”, cu șase ani de studii, prin aportul, strădaniile și perseverența celui care a condus-o mulți ani – dl.prof. Virgiliu Onofrei,- într-un sediu pe măsură, proiectat de cei care duceau mai departe destinele și renumele facultății de Arhitectură din Iași. Cunoscându-mă de la începutul anilor `70, pe când era tânăr asistent, navetist din București, dânsul mi-a spus la angajare: „Ai intrat într-un templu al culturii. Aici nu intră mulți, doar cei cu har și chemare. Să cinstești acest loc prin comportamentul tău”. Îmi mai amintesc de o vorba rostită la una din cuvântările adresate bobocilor de anul I la început de an universitar: „Arhitectura este o profesie vocațională. Nu poți cânta într-un cor dacă nu ai voce.” Aceste cuvinte mi-au adus aminte de un coleg de gimnaziu, cu patru frați, tatăl acar la CFR, mama semianalfabetă. Locuiau într-o cocioabă insalubră lângă hipodrom și în timpul orelor mai ușoare desena în joacă tot felul de lucruri sprijinit într-o rână, preferința lui fiind un cal în galop, cu linii continui, fără să se oprească cu o viteză incredibilă. Hașura apoi mușchii, expresia botului larg deschis avid după aer, coada fluturând în vânt și tot efortul care necesita acțiunea animalului. Prindea, cu alte cuvinte, esența mișcării, creindu-ne impresia și mai că ne așteptam ca acest cal să sară din foaia de hărtie în clasă să alerge printre bănci. Și doar nu îl învățase nimeni simțul proporțiilor și alte tehnici din desenul liber.
Când m-am reîntors în școală, am găsit cu totul altceva, diferit de începuturi. Săli de proiectare moderne, dotate cu aparatură de proiecții de ultimă oră, laborator de informatică de înalt nivel, condus cu multă competență și exigență de dna. Tania Hapurne, decanul facultății, un corp profesional de elită care duce mai departe prestigiul acestei facultăți, atât în țară cât și în afară, prin programe, între care cel mai important este „ERASMUS”. Nu pot încheia fără a aminti de personalul TESA, didactic-auxiliar, fără de care, ca orice angrenaj, un tot nu poate funcționa, extraordinarele colege de la secretariatul decanatului, d-na. secretara șefă Mihaela Spînu, doamnele Mihaela Olaru și Cristina Alcaziu. Aș vrea să se înțeleagă că întreg colectivul a fost și este ca o adevărată familie, a doua familie dacă vreți, așa cum am considerat-o eu.
Ce aș mai putea spune? Multe. Poate sună patetic, dar acum pot afirma, fără putință de tăgadă, că în acest loc am fost privilegiat să fiu primit și mă simt onorat că am avut șansa de a cunoaște oameni speciali, deosebiți, de la care am avut multe de învățat, unde mi-am făcut prieteni, atât de vârsta mea de la începuturi, cât și mulți tineri, lucru confirmat și în corespondența de pe pagina mea de facebook ori mail.
Ca o concluzie, cei mai tineri trebuie să știe și să înțeleagă că nu pot avea rezultate, safisfacții, nu se pot simți fericiți, dacă nu lasă ceva din ei, dacă nu picură sentimente ori emoții din sufletul lor pe acolo pe unde trec în viața lor, fie locul unde învață, fie locul unde vor lucra.
———————————-
Ing. Gheorghe Bistriceanu
* Articol apărut în revista ARHITECTURA nr. 4-5/decembrie 2020, consacrată aniversării semicentenarului înființării Facultăților de Arhitectură din Iași, Timișoara, Cluj. Revista conține și fotografii din arhiva mea personală, ce ilustrează acest eveniment. Precizări pentru arhitecții ori studenții care nu știu ori nu au avut acces imediat la aceste informații.
