Îmbătaţi de aerul tare al alegerilor generale din acest an, am fost cu toţii tentaţi să credem în concluzia pripită a analiştilor de ocazie: anume că avem de-a face, consecinţă a votului din 2004, cu două Românii. Pe de o parte, România albastră – slab educată, profund ignorantă şi rurală, România dependentă de gesturile de binefacere guvernamentală, mascat electorale; România bătrână şi bolnavă pentru care compensările ţin loc de filosofie politică. Pe de altă parte, România portocalie, tânără şi iconoclastă, care nu crede în cadouri de Paşte şi de Crăciun, care nu crede în Moş Crăciun şi care nu crede în graţieri peste noapte. România cultă, informată, România sufocată de intoxicările ieftine ale aparatului informaţional comandat de Năstase şi de „urşii” lui tineri scoşi în faţa cât timp „Bunicuţa” sforăia la Cotroceni. Din start, a fost ignorată o a treia Românie. România indecisă. O Românie extrem de consistentă: treimea de Românie care nu s-au dus la vot. România celor sătui de politicianisme ieftine, România celor sătui de promisiuni, România celor furaţi până la ireparabil, România mamelor aburite 15 ani că vor afla adevărul despre fiii lor ucişi în decembrie ’89, România celor interzişi de nedreptăţile ce le-au fost pricinuite sub oblăduirea interesată a statului de drept. România celor ce şi-au lăsat acasă copiii şi s-au dus să căpşunească ani de zile prin Europa mediteraneană şi civilizată şi care nu au putut să facă sute de kilometri până la Valencia sau Roma ca să „mulţumească” prin vot celor din pricina cărora trebuie să-şi caute salvarea de la sărăcie altundeva decât în România. România pe care nici sobrietatea de manual american a lui Năstase, nici virulenţa detaşată a lui Băsescu n-au reuşit să o convingă. România ignorată de politicieni, de analişti şi de statisticieni. O Românie gri, suspendată undeva între teorii şi promisiuni, între albastru şi portocaliu. O Românie suspendată, mai grav, între „continuitate” şi „schimbare”.
