„Umorul este agerimea spiritului” (Dostoievski)
La prima vedere, unii consideră umorul și satira ceva facil, doar distractiv și hilar. Un gen de a lua în batjocură unele defecte ale omului sau anumite tare ale societății. Scriitorul japonez, Okakura Kakuzo ne spune că „Umorul este zâmbetul filosofiei.” A filosofiei de viață, pentru că „Umorul este uleiul din lampa vieții noastre” (proverb olandez), iar Vasile Ghica consideră „Umorul – această mirodenie a vieții”. Noi, românii suntem binecuvântați pentru că, „Literatura română are un neprețuit element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi.” (Tudor Vianu) În concluzie, umorul trebuie luat foarte în serios, este mecanismul prin care stimulăm eliberarea în organism a hormonului numit serotonină, responsabil și dătător de fericire și energie.
Anul 2020 are o triplă semnificație pentru viața cultural-artistică a Vasluiului: se împlinesc 140 de ani de la naștere, 75 de ani de la moartea marelui actor de revistă, Constantin Tănase și 50 de ani de la prima ediție a Festivalului care, cu deosebită cinste și onoare îi poartă numele.
În târgușorul de provincie moldavă, spre sfârșit de secol 19, s-a născut la Vaslui (5 iulie 1880) celebrul actor într-o casă țărănească, din părinții, Ion (laborant de farmacie) și Elena (o femeie simplă, care se ocupa cu treburile gospodăriei).
Copil fiind, alerga ziulica întreagă pe uliţe şi pe toate maidanele împreună cu prietenii. Mai la vale de biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare, traversează ulița principală o albie îngustă prin care curge molcom un șuvoi de apă limpede dezmierdat, Vasluieţ. Aici se răcorea vara şi prindea cu mâna peşti şi raci, iar pentru iarnă își confecționase o patină pentru a se da pe gheaţă. De pe atunci era poreclit „Năsăilă“, aluzie la nasul său lung.
A urmat cursurile primare și gimnaziale la Vaslui, iar în anul 1896, deşi şi-a dorit să facă teatru, dă examen la liceul militar din Iași, însă este respins la examenul medical. Se înscrie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, apoi renunță din cauza lipsurilor financiare.
În anii copilăriei a luat contact cu lumea teatrului, fiind foarte prezent la spectacolele de teatru popular de la Grădina „Pîrjoala”, unde a avut ocazia să admire prestaţia unor actori precum Zaharia Burienescu şi I.D. Ionescu. Atras de de muzică, este nelipsit de la concertele fanfarei militare, desfăşurate în grădina publică din Vaslui. Acestea l-au inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreună cu prietenii, cu care juca scene din piesele „Meșterul Manole”, „Căpitanul Valter Mărăcineanu” sau „Constantin Brâncoveanu”. Prima lor scenă fiind beciul casei, apoi reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în cotineață. La scurt timp are loc şi prima sa apariție în teatrul profesionist, fiind cooptat în trupa de teatru de limbă idiș din Vaslui, condusă de Mordechai Segalescu.
La vârsta de 18 ani funcționează ca învățător la diferite școli din preajma Vasluiului; la început în Cursești, Rahova, însă, după un conflict cu directorul și unii dintre profesori se mută la şcoala din Hârșoveni, Poenești. Tănase devine în scurt timp un dascăl îndrăgit de elevi, părinţi şi săteni, construindu-şi un stil de predare aparte, în care se regăseau mai vechile sale pasiuni din şcoală, muzica și sportul. Metode admirabile și eficiente de predare erau şi excursiile cu aplicabilitate practică, astfel elevii învățau istoria și geografia. Aprecierea de care s-a bucurat a atras însă antipatia notarului şi a altor figuri locale cu demnități vremelnice, talentatul dascăl fiind nevoit să renunțe la şcoală.
În octombrie 1899, se înrolează voluntar în cadrul Regimentului 1 Geniu București, unde, în ciuda vieţii grele de ostaş, îşi începe adevărata carieră artistică, organizând primul teatru ostăşesc. Timp de trei ani, în sala de mese a regimentului, Tănase pune în scenă câteva spectacole. În aceeaşi perioadă a început să cânte la corul de la Biserica Popa Tatu şi a frecventat reprezentaţiile de la Teatrul Naţional, în speranța că va veni și momentul în care el va deveni un mare actor, iar spectacolele sale vor fi răsplătite prin aplauzele publicului.
După satisfacerea serviciului militar, în anul 1902, se întoarce în orașul natal și organizează o reprezentație cu „Jianu-căpitan de haiduci”, spectacol care s-a bucurat de un real succes. Se înscrie la cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București, unde, în faţa comisiei formate din C.I. Nottara, Ştefan Sihleanu, Aristizza Romanescu, Alexandru Davila şi Eduard Wachmann, prezintă cu succes fabula „Naiul, cobza şi vioara“, fiind remarcat de marele actor Constantin Notarra și este declarat admis.
Mai târziu, cel care urma să devină un mare actor, mărturisea despre perioada studenţiei: „Am dus cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva! Eram admis la Conservator. Foarte bine. Dar ce mâncăm?“ Pentru a se întreţine, cât de cât, a fost comisionar, vânzând unsoare pentru copitele cailor, a cântat în corul bisericii, însă banii pe care îi câștiga erau o sumă insuficientă pentru a-i asigura traiul. Rememora mai târziu: „Aveam grijă în fiecare seară să-mi pun în ghete nişte cartoane, care-mi ţineau în loc de talpă. Seara le schimbam, şi aşa, în fiecare zi, aveam pingele noi“.
După absolvirea Conservatorului (1905) se căsătorește cu actrița Iosefina Reitman. A început să lucreze în teatru, primind roluri nesemnificative la Teatrul Naţional, apoi a jucat în diferite trupe particulare care purtau numele celor care le înființase: Nicu Poenaru, Compania Grigoriu, Compania română de comedii a lui Petre Liciu, N. Niculescu Buzău – oscilând între operetă şi comedie. Va cunoaşte o oarecare faimă, după prestaţiile din trupa lui Alexandru Bărcănescu, la „Asociaţia lirică“, înfiinţată în anul 1912.
În timpurile grele ale primului război mondial, C. Tănase întrerupe stagiunea, se prezintă la regiment și organizează spectacole în spitale alături de presonalităţi precum George Enescu pentru a ridica moralul soldaţilor români răniţi în luptă.
După război, divorţează de soţie și se recăsătoreşte cu Virginia Niculescu. La aproape 40 de ani, în 1919, chiar în inima oraşului București pune piatra de temelie a teatrului de revistă „Cărăbuș”, care timp de peste două decenii va reprezenta genul revuistic în România. Aici se remarcă prin interpretarea strălucită a cupletelor la adresa nedreptăților sociale, a politicianismului, a imposturii și demagogiei, printre care amintim: „Până când”, „Este? Este?”, Ai, n-ai, dai”, „Cu ce”, Nu mai pot!” Această „academie de umor” promova un prototip de personaj apreciat de public – „cetățeanul simplu, umilit și necăjit, mai mereu nedreptăţit de autorităţile statului, îmbrăcat în costum cu pătrățele, obligatoriu cu o crizantemă la butonieră și cu baston”, actorul devenind purtător de cuvânt al unor categorii sociale defavorizate. Spectatorii erau fascinaţi de reprezentațiile pline de fast ale actorilor, dansatorilor și orchestrei. Principalul animator și sufletul teatrului era C. Tănase, cel care a pus bazele teatrului de revistă și punea în scenă spectacole în genul celor de cabaret franţuzesc, însă deosebit de inspirat, pe muzică suprapune monologul, cupletul satiric, cupletul muzical şi alte mijloace moderne de realizare a unui spectacol de gen. Confirmă astfel că „Umorul este umbrela înțelepților.” (Erich Kastner)
Știind că satira avea priză la public, teatrul lui Tănase era adesea politic și avangardist, iar actorul era cunoscut pentru curajul său de a satiriza regimul din epoca sa și slujitorii acestuia, indiferent de culoare politică. Iată câteva versuri reprezentative: „În țara asta, țara pâinii/ Să aibă pâine chiar și câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/ Lor ce le pasă cum e traiul/ Scumpiră trenul și tramvaiul/ Scumpiră tot, la cataramă/ Până și pâinea și tutunul/ Și când înjuri pe șleau de mamă/ Ei, cică, eu fac pe nebunul.” Stare mai actuală azi, ca niciodată. Subiectele pline de substrat ale spectacolelor trupei au atras atenţia cenzurii care „îşi iţeşte colţii” tot mai agresiv în ultimii ani ai vieții strălucitului actor, care considera „Umorul e un fel comic de a fi serios” (Peter Ustinov)
În film aduce propriul său personaj în dialog cu imaginea scenică: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București” (1924), „Visul lui Tănase” (1932), „Răbdare, Tănase!” (1943).
A înregistrat succese atât în țară cât și în străinătate: Turcia, Franța, Egipt, Liban etc. Pentru meritele sale artistice incontestabile, Constantin Tănase a fost decorat, la 28 ianuarie 1942, cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor, convins fiind că „Umorul este lumina solară a minții” (Edward Bulwer-Lytton) unui popor.
Tănase a murit în București, pe 29 august 1945. În ceea ce privește moartea actorului se cunosc două variante. Oficial se știe că moartea i-ar fi survenit în urma unui blocaj renal după un tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat pentru o infecție a faringelui căpătată după consumul unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. A refuzat tratamentul cu penicilină și ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor; teatrul românesc pierde prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile. Alții spun că actorul ar fi fost victima armatei sovietice invadatoare, din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să „rechiziționeze” bunuri personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând, „Davai ceas”. Bine cunoscut este cupletul lui Tănase: „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai casă și moșie/ Harașo, tovărășie!” După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai joace piesa, dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol, actorul a apărut pe scenă în chip de „mim” și nu a scos niciun cuvânt. Îmbrăcat într-un pardesiu larg, cu mâinile blindate cu ceasuri, și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un ceas gigant cu pendulă. Arătând spre acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Spectatorii l-au aplaudat frenetic minute în șir. Două zile mai târziu marele actor a murit.
Pentru talentul, dragostea și dăruirea totală scenei românești, actorul Constantin Tănase a rămas legat prin toate fibrele ființei sale de inima românului iubitor de umor de calitate, în mod special de orașul natal, Vaslui. Acest lucru, deoarece vasluienii știu și cred că: „Râsul și veselia sunt piperul și sarea vieții și, în același timp, singurele lucruri omenești”. (Calistrat Hogaș) Casa de Cultură din centrul civic al municipiului Vaslui îi poartă numele. La intrarea în clădirea acesteia, cu fața spre statuia domnitorului Ștefan cel Mare stă mândru bustul lui Constantin Tănase. Cu sprijinul Virginiei Tănase (soția actorului) și a lui Radu Tănase (fiul acestora), Muzeul județean a organizat o secție a actorului Constantin Tănase, unde se află arhivele personale și multe dintre obiectele care i-au aparținut.
La inițiativa teatrologului, scriitorului și dramaturgului cu rădăcini vasluiene, Valentin Silvestru, la Vaslui se desfășoară bienal, începând cu anul 1970 și continuă până astăzi, Festivalul Internațional de Umor „Constantin Tănase”. Satira și umorul sunt la ele acasă și în anul 2020, în perioada 18-20 septembrie. Să-i urăm mult succes și viață lungă!
În organizarea și desfășurarea festivalului colaborează instituțiile administrative locale și județene și instituțiile de cultură ale municipiului. Vor avea loc mai multe spectacole de teatru, Biblioteca Județeană organizează concursul de literaratură satirico-umoristică (cu două secțiune – carte și epigramă) și o expoziție de carte satirico-umoristică. Muzeul Județean organizează expoziția de caricatură.
Ilustrul Păstorel (Alexandru O. Teodoreanu) spunea despre celebrul său contemporan: „Expresia lui Tănase denunță o bunătate fără de margini. E vesel și bun. E vesel pentru că e bun”. Și adăugăm noi, și pentru acest lucru, Constantin Tănase va rămâne în veci o celebritate ancestrală și o figură legendară a umorului și teatrului de revistă românesc.
—————————-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui, 20 septembrie 2020
