Dan Condurache este o lecţie unică de interpretare actoricească în peisajul teatral românesc. Acest artist îşi permite bucuria de a fi el însuşi pe scenă cu personajul său, aşa cum crede de cuviinţă că trebuie să fie interpretat acesta şi să-l prezinte publicului receptor. Simbioză vie între registrul comic şi cel grav al personajelor jucate, Dan Condurache semnifică întruchiparea emblematică a unei energii scenice de neimaginat. Plin de fervoare şi vitalitate duse până la incandescenţă emoțională, el abordează fiecare rol în parte cu responsabilitate şi dăruire, motiv pentru care relaţia lui cu personajul creat este una aproape organică, schimbul dintre cele două personalităţi existente în cadrul scenic, aceea a actorului şi aceea a personajului construit, oferind impresia naturalului absolut (sfera identităţii scenice fiind suprapusă perfect, în cazul său ,cu sfera identităţii umanului) a uneia şi aceleiaşi persoane, nemaiputându-se, practic, realiza o dihotomie clară între cele două entităţi specifice, cea umană şi cea imaginară. Dan Condurache ştie să-şi conducă propriul joc de o astfel de manieră încât spectatorul simte că trăieşte în mod real spectacolul, că participă la subiectul piesei, ca şi cum ar fi implicat direct în acţiunea reprezentației cu pricina.
Deşi Dan Condurache mărturiseşte faptul că nu se simte un artist total, care a ajuns să se comunice pe sine, în accepţia specifică a termenului, atât accentele sale comice, cât şi cele dramatice îi trădează cu evidenţă completitudinea jocului, un joc pe care îl aşează conştient şi responsabil în zona creativităţii lucide actoriceşti, cu scopul vădit de a duce până la capăt cu bine acea “călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil”, după cum singur menţionează într-un interviu. Partituri diverse, precum cea extrem de solicitantă a evreului Shylock din “Neguţătorul din Veneţia” al lui William Shakespeare, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic de Tudor Chirilă, ori cea din “Cimitirul păsărilor” al lui Antonio Gala, piesă regizată de Nicolov Perveli Vili, unde a interpretat rolul lui Nicodemo alături de Olga Tudorache şi Mitică Popescu, sunt numai două exemple din zecile de roluri teatrale realizate de către Dan Condurache pe scena Teatrului Mic, roluri ce alcătuiesc o demonstraţie evidentă a forţei de expresie, dar şi a seriozităţii cu care actorul tratează zona ambelor registre interpretative, grav şi comic.
Shylock, spre exemplu, a fost un rol pe care actorul l-a comunicat spectatorului receptor în coordonatele fixe ale unui personaj capabil de a stârni şi de a cerşi milă semenilor săi. Dan Condurache părea un actor singur, care trăia, în mod real, zbaterile interioare ale evreului shakespearian. El nu purta deloc cu sine în actul scenic anterior menţionat dimensiunea actorului de comedie Dan Condurache, ci devenea, brusc, altcineva. Prin întreg tabloul mimico-gestual, prin bogăţia de stări traversate de-a lungul piesei şi prin cuvântul rostit, ca prelungire exterioară a stării sale lăuntrice complexe, actorul a construit un Shaylock profund umanizat, care te răscolea şi îţi deschidea, brusc, poarta propriei tale tristeţi existenţiale. Shaylock a fost, până la urmă, în viziunea lui Dan Condurache, un soi de comunicare a unei intenţii personale, anume aceea de a propune un tip uman singular, caracterizat de trăsături bine definite şi nicidecum de a evidenţia o formă de antisemitism puternic nuanţat teatral. La Shylock-ul lui Dan Condurache nu simţi evreul din faţa ta ca subiect tratat în fel şi chip de umanitate, ci pătrunzi în problematica interioară a unui om oarecare, indiferent de matricea lui etnică. Din acest motiv, putem afirma faptul că personajul shakeasperian a fost un personaj comunicat de actorul nostru într-un alt fel decât s-a întâmplat până acum, centrul de greutate al rolului fiind mutat de pe palierul psihologiei specifice a fiinţei umane Shylock, care a capătat, astfel, o notă profund modificată ca esenţă, în raport cu structura inițial înfăţişată de autor.
Iar dacă personajul Shylock a fost unul realizat printr-o bogăţie elocventă de mijloace de exprimare teatrală, Nicodemo din piesa lui Antonio Gala – „Cimitirul păsărilor” – apare drept un rol ce a presupus o densitate mult diminuată a acestora, forţa cuvântului şi a atitudinii actoriceşti fiind aici reperele fundamentale în creionarea unui destin uman de-a dreptul sec, fără un vibrato interior aparte. Dan Condurache redă cum nu se poate mai sugestiv această trăsătură definitorie a personajului interpretat, apăsând, încă o dată, pedala capacităţii personale de a se deplasa cu lejeritate de pe un registru dramatic pe altul, actorul de comedie dispărând, însă, complet în acest spectacol din codul de interpretare cu care şi-a obişnuit, în timp, publicul. În Nicodemo, vedem un Dan Condurache căruia nu i se poate anticipa deloc latura comică, decât dacă l-ai văzut, cu anterioritate, în altă piesă. El compune aici, cu mijloace puţine, o dimensiune umană sleită complet de forţa de a trăi. Actorul redă foarte bine acest fapt printr-o trăire deosebit de relevantă în acest sens. Vitalitatea comediantului dispare în piesa lui Antonio Gala, topindu-se cu desăvârşire în atmosfera unui cadru scenic dominat de absenţa însăşi a oricărei urme a verbului „a fi” specifică sferei umanului. Moartea continuă a fiinţei reieșea din trăirea fiecărui actor în parte care compunea distribuţia spectacolului, iar Dan Condurache, la rândul său, direcţiona, cu uşurinţă, acest sentiment devastator al unei persoane cu identitate precisă (identitate la care renunţă, însă, lesne fiecare personaj în piesă, în mod conştient, la fel ca şi la speranţă) către latura perfecţiunii în interpretarea artistică de gen.
Nu aceleaşi accente le întâlnim în creaţiile sale comice. Multitudinea de roluri creionate în acest perimetru de exprimare este mai mult decât reprezentativă. De la un tragism superior şi bine conturat, la un comic, pe alocuri, violent chiar, Dan Condurache creează şi pe acest teritoriu personaje unice, foarte greu de interpretat în alt mod şi cu acelaşi succes la public de către un interpret anume în perimetrul teatral românesc. John Smith din „Bigamul” lui Ray Cooney în regia lui Cristian Ioan (1993), Geoffrey Jackson din „Pluralul englezesc” al lui Alan Ayckbourn în regia Sandei Manu (1979), Ilia Cvorovic din „Spionul balcanic” al lui Dusan Kovacevic regizat de Claudiu Goga (2001), Marchizul din piesa lui Milan Kundera „Jacques şi stăpânul său” în regia lui Petre Bokor (1992), Pontagnac din „Fazanul” lui Georges Feydeau în regia lui Emil Mandric (1992), Caţavencu din „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale în regia lui Silviu Purcărete (1988) etc. sunt doar câteva dintre rolurile remarcabile, în interiorul cărora Dan Condurache s-a simţit la el acasă, imprimându-i fiecăruia în parte un aer cu totul şi cu totul singular.
Relaţia actor-regizor este una surprinzător de bine asumată de către Dan Condurache – şi mărturiseşte singur acest lucru -, din complicitatea sa cu regizorul, în care crede „orbeşte” – un soi de complicitate „dusă până la nivelul „pericolului” ”, spune el -, născându-se ireductibila sa unicitate ca artist. El face parte, dacă îl privim prin comparaţie cu alţi actori, din categoria celor care se simt liberi cu adevărat doar atunci când sunt ghidaţi de către un director de scenă, libertatea de creaţie a actorului Dan Condurache fiind, iată, una condiţionată de prezenţa celeilalte entităţi creatoare de spectacol – regizorul. Despre acest model de interpretare teatrală contemporană putem afirma faptul că este unul care se mişcă în largul lui numai în acel tip de comunicare interpersonală creativă cu un alt vector de sprijin deloc formal pentru el. Condurache nu este genul de actor care, în relaţie cu el însuşi şi cu rolul abordat, să aibă nevoie de un univers propriu de desfăşurare a mijloacelor sale stilistice, ci, dimpotrivă, geneza universului rolurilor sale este determinată de interacţiunea sa creativ-comunicaţională cu viziunea Celuilalt.
Există la Dan Condurache un anumit manierism reprezentativ al interpretării sale, care, în jocul scenic, se axează foarte mult pe mimica facială şi pe gestică, ambele suprapuse exemplar peste cuvântul rostit – o sincronizare evidentă în toate rolurile sus-amintite -, inflexiunile vocale cu voite accente comice fiind una dintre mijloacele sale funciare în alcătuirea oricărui rol comic. Spre deosebire de rolurile grave, unde permanent iese în relief acea luptă interioară acerbă cu „demonii personali”, o zbatere interioară a omului, care presupune multă disperare şi deznădejde adunate la un loc, partiturile aflate pe teritoriul comediei respiră o libertate aparte de exprimare artistică. În „Bigamul”, „Pluralul englezesc”, „Fazanul” sau „Spionul balcanic”, Dan Condurache şi-a mobilizat toată forţa fizică pentru a consolida personajul jucat, rolurile sale fiind unele extrem de solicitante. Mişcarea scenică, ce trebuia articulată din plin aici, era una amplă, cu o croială de un dinamism eminamente vulcanic. Travestiul bine realizat în ultima piesă menţionată, „Spionul balcanic”, adauga personajului Ilia Cvorovic, spre exemplu, o notă de un inimitabil comic autentic. John Smith din „Bigamul” lui Ray Cooney a fost, la rândul său, întruchipat aidoma unei bombe gata să explodeze oricând, Pontagnac din „Fazanul” lui Feydeau, aşijderea, iar Geoffrey Jackson din „Pluralul englezesc” al lui Alan Ayckbourn, în regia Sandei Manu, își desfășura destinul, ca personaj, în tiparul perfect al parvenitului veritabil, al cărui câine consuma biscuiţii doar pe jumătate.
Dan Condurache şi-a iubit rolurile şi le-a construit, în totalitate, având la bază un substrat psihologic evident, relaţia sa cu personajul fiind una specială, ce nu urmărea neapărat o traiectorie liniară, tocmai pentru că niciodată spectatorul nu avea cum să vadă aceeaşi partitură jucată de două ori la fel. Portretul final al oricărui rol construit de către actorul Dan Condurache nu este unul repetabil la nesfârşit, o entitate exprimată în aceiaşi parametri scenici în două spectacole consecutive. Dimpotrivă, el reprezintă, de fapt, suma tuturor portretelor intermediare realizate de actor pe parcursul fiecărei reprezentaţii în parte. Comicul său, adesea cu tentă burlescă, alcătuieşte, de fapt, o parodie reuşită a unei bucăţi de realitate afişată scenic.
Pentru actorul Dan Condurache, „general-umanul nu are epocă”. Iar dacă este rugat să numească cel mai dificil rol al carierei sale actoriceşti, Dan Condurache nu ezită să schimbe imediat teritoriul şi să afirme faptul că nu teatrul i-a oferit această posibilitate, ci propria sa viaţă: „Am gestionat precar rolul propriei vieţi.”, mărturisea cu sinceritate actorul, un actor responsabil în raport cu destinul fiecărui personaj al său şi care apreciază foarte mult construcţia unui rol nu doar prin prisma mijloacelor individuale de interpretare artistică, ci şi prin intermediul costumelor şi al machiajului, două componente majore ale oricărui spectacol teatral, pe care acesta le defineşte drept acele „accesorii ale zbaterii omului în lumea asta de vis şi de chin”.
Relaţia lui Dan Condurache cu publicul lui spectator – un public cu expectaţii diferite şi cu nivele culturale diferite – este una de prietenie sinceră, de care îşi lasă atârnat propriul său destin teatral. Emoţia pe care o transmite artistul spectatorului în acelaşi rol cu fiecare reprezentaţie în parte este mereu alta, pentru că densitatea de mijloace de expresie artistică, aşa cum specificam anterior, creşte ca valoare de la un spectacol la altul. Jocul său proxemico-kinezic se află, la rândul lui, într-o permanentă metamorfoză relevantă, fapt ce determină ca tragicul sau comicul create să ajungă a fi circumscrise unei norme proprii actoriceşti prin care mesajul este transmis integral publicului receptor. Practic, are loc aici un proces continuu de seducţie estetică a spectatorului, indiferent de nivelul său cultural şi de așteptările acestuia, în cazul lui Dan Condurache apărând acea nișă foarte importantă pentru un actor, anume aceea a publicului său fidel, mărturia convingătoare a receptării complete a mesajului artistic transmis. Empatia generalizată este pentru Dan Condurache un fenomen cu care acesta s-a obişnuit de multă vreme, încă de la debutul său în teatru, întreg setul de ovaţii prelungite și de repetate chemări la rampă la finalul fiecărei reprezentaţii, dar şi pe parcursul acesteia, aşezând semnul egalităţii între ceea ce a aşteptat publicul să primească şi ceea ce i s-a oferit din punct de vedere artistic în acel spectacol de către actor.
Se ştie că în teatru resimţim emoţii coerente memorabile de foarte multe ori în raport cu cele umane zilnice. Non-falsificarea „informaţiei mimico-gestuale” în cazul lui Dan Condurache este un fapt uşor vizibil pentru orice tip de spectator, atât pentru unul inocent, cât şi pentru unul avizat. Iar aceasta se întâmplă fiindcă actorul ştie să stăpânească arta tăcerii tot atât de bine precum ştie să-şi rostească replicile în piesă, transmiţând şi prin una, şi prin cealaltă, la fel de clar şi de precis, ceea ce doreşte să spună deloc ambiguu. Căci, dacă ar fi să o cităm pe pictoriţa Medi Wechsler-Dinu, atunci putem spune următoarele: ”Cine se uită la el (la un tablou n.n.) să aibă sentimentul pe care îl am eu pentru el.” Iar, faţă de arta actoricească a lui Dan Condurache, ai întotdeauna sentimentul că ea a fost creată special pentru tine ca spectator unic ce eşti. Spaţiul gol al lui Peter Brook nu are cum să mai existe în acest caz, nici măcar în cadrul îngust al unei paradigme oarecare ce încearcă în zadar să dărâme din răsputeri tot. Fiindcă stilistica individuală a artistului Dan Condurache comunică mult mai mult prin mesajul său explicit decât orice retorică experimentală contemporană cu iz postmodern.
————————
Magdalena ALBU
București, 25 iulie 2019
