Jurnal de bord: Ioan POPESCU –INTERVIURI
După ce am admirat-o în piesa Străini în noapte, unde, alături de fermecătorul Florin Piersic, şi-a etalat marele său talent, actriţa Medeea Marinescu a revenit la Ploieşti să ne servească un excelent Dineu cu proşti. O piesă de mare succes a Teatrului Naţional Bucureşti, având în distribuţie nume grele ale scenei: Ion Caramitru, Horaţiu Mălăele sau …Medeea Marinescu. Fireşte, nu am scăpat prilejul de a-i smulge un interviu, promis cu mai mult timp în urmă.
– Pe gerul ăsta năprasnic de minus 20 de grade (era ianuarie 2012), Dineul dvs poate fi cel mai potrivit remediu pentru a ne încălzi sufletele. Înainte de a participa la Dineu, vă rog să ne povestiţi, pe scurt, cine-i omul şi actriţa care poartă un nume din mitologia greacă: Medeea – fiica regelui Colchidei, Eetes, deci nepoata lui Helios şi a vrăjitoarei Circe?
– În niciun caz nu sunt o vrăjitoare! Sunt născută în Bucureşti, la 27 mai 1974. Împreună cu cele două surori gemene, fac parte dintr-o familie de cineaşti şi, din această cauză, pot spune că m-am născut pe platoul de filmare, unde, împinsă de tata, am şi debutat, la vârsta de trei ani, în filmul Iarna bobocilor, alături alţi copii-minune: Lulu Mihăescu – în rolul Veronicăi şi Costel Băloiu – Pistruiatul. Apoi, când am împlinit şase ani, regretatul mare regizor Ion Popescu-Gopo m-a ales, în urma unei selecţii riguroase, să joc rolul Mariei Mirabela, din filmul cu acelaşi nume. Avantajul meu a fost faptul că sunt un om extrovertit şi comunic foarte uşor cu toată lumea. Pe Gopo cred că l-a fascinat, în primul rând, libertatea mea de comportament şi exprimarea; semănam mai mult a băieţoi, şugubeaţă, cu jeanşi, tricou şi tunsă scurt. Rolul ăsta mi-a adus o anume celebritate, mulţi ani lumea strigându-mă, pe stradă: Mirabela. Am jucat în multe alte filme, cel mai important fiind Promisiuni(1986), rol pentru care am luat şi un premiu pentru interpretare. Apoi, în clasa a XII-a la Liceul “George Enescu, am început să studiez pianul. În acelaşi an, mi s-a oferit însă un rol important în Domnişoara Christina, ecranizare a unui roman de Mircea Eliade. Atunci a trebuit să aleg, într-un mod lucid – cum zicea Marin Sorescu – încotro s-o iau: spre Conservator sau spre actorie? Şi am ales să merg pe drumul cel bun, al actoriei, muzica rămânând într-o zonă a unei pasiuni intime, personale. După terminarea facultăţii, în 1996, devenită actriţă cu patalama, nu prea am avut ce rol să aleg în cinematografie, aşa că m-am îndreptat spre teatru şi televiziune, în diverse formule. Realitatea e că, după ’90, cinematografia românească a intrat într-o lungă perioadă de tranziţie, când nu se mai produceau decât foarte puţine filme, 1-2 pe an, astfel că teatrul a fost portiţa mea de scăpare. Am jucat cam pe toate scenele din Capitală, încă din timpul facultăţii: Casandra, UNU, Româno-Americană, Odeon…O perioadă de timp am prezentat şi emisiuni de divertisment la TVR 1 şi Antena 1. Acum joc pe prima scenă a teatrului românesc, Naţional-ul din Bucureşti.
– Este adevărat faptul că piesa „Străini în noapte”, cu doar doi actori, se joacă, cam de şase ani, cu casa închisă?
– Da, pentru că povestea ei este extraordinară și interesantă. În 1996, aflat la Paris, maestrul Beligan a mers la teatru, unde a văzut piesa, jucată de un El şi o Ea. El era Alain Delon! Maestrului i-a plăcut atât de mult piesa încât a cumpărat drepturile de autor de la Eric Assous şi s-a întors acasă. A tradus-o din franceză în română, împreună cu Liviu Dorneanu şi apoi a regizat-o. În cele două roluri, au fost distribuiţi Florin Piersic şi Emilia Popescu. Premiera a avut loc în sala Operei Române din Bucureşti. În loja de onoare se aflau maestrul Beligan, Liviu Dorneanu şi…Eric Assous. La final, când Piersic a aflat că în lojă s-a aflat şi oaspetele francez, a exclamat, în stilu-i caracteristic: Dacă ştiam că autorul piesei e în sală, făceam pipi pe mine! Ulterior, alături de marele Florin aveam să joc eu. Anii au trecut, dar piesa se joacă cu casa închisă, atât în Bucureşti, cât şi în provincie…
– În CV-ul dumneavoastră apare o pauză cam mare, prin anii 2000. Ce s-a întâmplat?
– Între anii 2001 şi 2008, am fost “puţin” în America, unde am trăit o poveste de dragoste cu un renumit chirurg de origine română din New York, pe care nu o regret… Revenită acasă, în România, am avut norocul să întâlnesc, pe platoul de filmare de la Buftea, un om minunat, George Dăscălescu, cu care m-am căsătorit. S-a întâmplat ca bunul Dumnezeu să ne iubească şi să ne trimită un dar preţios: un băieţel adorabil, Luca. Acest nou rol de mamă este, sincer, cel mai important din viaţa mea!
– Se pare că după acest important rol, venit la vârsta maturităţii, viaţa actriţei Medeea Marinescu seamănă cu un basm frumos, personajul principal fiind Luca. Cum ar arăta un film cu Luca & Medea, iar ca director de imagine George Dăscălescu? Luca are exact vârsta la care aţi debutat dvs în cinematografie:trei ani.
– Ar fi într-adevăr foarte frumos, dar acum sunt alte vremuri! Ca părinte, mi-aş dori ca el să-şi aleagă singur calea şi să lase un semn al trecerii lui prin viaţă. La tăierea moţului, a ales o rachetă de tenis, aşa că…Viaţa noastră în trei este oricum foarte activă şi nu lipsită de probleme. Eu mă culc şi mă trezesc cu râsul băiatului meu în urechi. Astfel, bine-dispusă, plec la repetiţii, turnee, spectacole – aproape seară de seară. Uneori, dimineaţa sau după-amiaza, mai ies cu Luca la plimbare, iar acasă organizăm seri de joacă, tot cu Luca. De copil, trebuie să recunosc, cel mai mult se ocupă soţul, care se pricepe mai bine ca mine să-l adoarmă. Viaţa mea înseamnă, aşadar, şi George, care ştie cum e viaţa unei actriţe. Pe el îl rog să-mi citească scenariile de film sau piesele, cu el am repetat textul din Străini în noapte. El joacă foarte bine rolul de soţ şi de tătic. Are o pudoare a afişării sentimentelor mult mai intensă ca a mea. George e, mai presus de toate, principala mea sursă de afecţiune, de care am nevoie ca de aer; are o pudoare a afişării sentimentelor mult mai intensă ca a mea.
– Deşi regret că vă smulg din sânul familiei, să revenim pe…platoul de filmare. Spre exemplu, la acel film turnat în Franţa, care s-a bucurat de un nesperat succes.
– În Franţa am jucat în trei filme, primul find Je vous trouve tres beau ( Vă găsesc fermecător). Dar cel mai important, la care faceţi referire, a fost Donnand, donnand – un film de succes atât pentru mine, cât şi pentru prietena mea, actriţa Isabelle Mergault, devenită autoare a scenariului (scris special pentru mine!) şi a regiei. Personajul interpretat era al unei străine venită din Est şi care nu trebuia să vorbească fluent franceza. Partenerul meu a fost Daniel Auteil, un mare actor francez, care m-a cucerit prin prestanţă şi felul lui de a fi. Filmările, care au durat vreo trei luni, s-au făcut într-un sat de pe Valea Loirei, un loc uitat de lume, cu cinci case şi un oficiu poştal!, iar bugetul a fost rezonabil. În schimb, succesul filmului a fost fabulos. Practic, el a spart toate încasările: locul I în box-office-ul francez, timp de patru luni, într-o ţară care producea vreo 50 de filme pe an! Filmul a fost vizionat de 3,7 milioane de spectatori, în timp ce la noi, în România, numărul lor a fost de vreo 1500!
– Cum explicaţi faptul că, în ciuda succesului din copilărie şi a celui din Franţa, cineaştii români nu prea vă bat în poartă…
– Am jucat, totuşi, în vreo 20 de filme. În cinema-ul românesc continui să-mi caut locul. Până acum nu am găsit încă un rol care să-mi placă la nebunie, încât să mă bat pentru el. Poate am greşit şi eu pe undeva, nu ştiu! Cândva mi s-a propus să joc într-o telenovelă – gen pe care nu-l agreez – alături de un partener cvasinecunoscut, neprofesionist! Am refuzat elegant oferta, spunându-i directorului de casting, cu referire la partener: “Nu râdem la aceleaşi glume! În opinia mea, cred că filmului autohton îi lipseşte emoţia; de la niciun film nu am plecat cu un personaj în care să mă regăsesc, cu care să rezonez emoţional, ca spectator. Cunoscutul realizator TV Tudor Caranfil, care mă cunoaşte de mică, mă cam îndemna să plec afară, unde sigur puteam avea succes în filme. Dar nici afară nu-i uşor. Când am promovat filmul românesc în Brazilia, la New York şi în alte ţări, am observat, spre exemplu, că industria americană de film are şi ea multe handicapuri: dacă nu eşti foarte puternic construit interior, industria americană de film te înghite. Din State am însă şi o amintire extrem de plăcută, măgulitoare: într-o cronică a filmului francez Je vous trouve tres beau, apărută într-un ziar din Los Angelles, am fost comparată, pentru rolul meu, cu…Meryl Streep, asemănare făcută, e drept, în paranteză. Revenind cu picioarele pe pământ, mă gândesc că, poate, ar trebui să-mi găsesc eu un personaj, apoi un scenarist şi un regizor, iar împreună să căutăm surse de finanţare pentru realizarea unui film al “nostru”. Slabe speranţe, deoarece un film bun presupune foarte mulţi bani, deci ne întoarcem tot la viciile sistemului…
– …şi la teatrul românesc, care rezistă, iată, şi fără prea mulţi bani, aproape toate spectacolele se bucură de săli pline.
– Aşa este! Ca atare, în teatru mi-am găsit şi eu locul. Nu mă plâng de roluri, deşi joc mult mai puţin decât alte actriţe. Asta şi pentru că am unele opţiuni, o anume selecţie. Am avut însă şansa să am parteneri de scenă pe Radu Beligan, Horaţiu Mălăele, Florin Piersic, Ion Caramitru, Şerban Ionescu, Victor Rebengiuc, Cristina Stamate ş.a., de la fiecare “furând” câte ceva: de la maestrul Beligan, bunăoară, am învăţat ce înseamnă personalitatea puternică, rigoarea artistică, disciplina şi respectul în profesie, iar de la Cristina Stamate am învăţat meserie. Mă bucur, de asemenea, că am şi alţi parteneri de viaţă: Isabelle şi Auteil din Franţa, iar acasă pe…George şi Luca!
– Într-o lume plină de suferinţe, publicul nu poate fi atras decât prin comedie, care vi se potriveşte de minune. Cam toate rolurile dvs transmit bucurie, optimism, speranţă….
-Viaţa însăşi e o comedie! Acum, din cauza sărăciei din țara noastră, am uitat să trăim frumos, peste tot numai drame umane şi stres. Eu am avut şansa să joc multă comedie, atât în teatru, cât şi în cinematografie: ”Străini în noapte”, ”Dineu cu proşti”, ”O noapte furtunoasă”, ”Burghezul gentilom”, ”Egoistul”…Cred că că dacă ai lucruri importante de spus ori un mesaj de transmis la adresa mentalului, acestea le poţi îmbrăca cel mai bine în comedie. Dar şi mesajul unei drame, învelit într-un ambalaj comic, poate avea un succes asemănător, uneori chiar mai puternic. Mă bucur să constat că în toate piesele şi filmele în care am jucat am reuşit să cuceresc publicul, aplauzele din final fiind cea mai frumoasă răsplată pentru munca mea. Când dai iubire, primeşti tot iubire! Inclusiv în Anglia şi Franţa, unde am avut contracte cu teatrul. Cred mult în valoarea unor astfel de întâlniri umane. M-aş bucura, desigur, dacă aş primi şi premii din partea criticii – ce actor nu-şi doreşte?- dar, deocamdată, mă mulţumesc cu Premiul Publicului. Cândva vor veni, sper, şi alt fel de premii. Din punct de vedere profesional, îmi propun să nu-mi pierd reperele în viaţă; mă gândesc mereu dacă spectatorii sunt mulţumiţi de ceea ce le ofer eu. Degeaba aş primi recunoaşterea criticii, dacă Măria Sa, Publicul, rămâne rece…
– Împortant pentru dvs este, cred, ceea ce spune Ion Caramitru, directorul TNB: “ Medeea face parte din corpul de elită al TNB. A ajuns, astăzi, la o maturitate artistică bine conturată – şi în teatru, şi în filme”.
Ianuarie 2012
