Nu este nimic pe lumea asta mai absorbit cu sete decât iubirea.
Ne-am nãscut din iubire și suntem însetați de iubire. Ea este sublima lege a existenței noastre pe acest pãmânt stãruind a fi o temã inepuizabilã pentru toate artele. Poeziile și romanele relatând povestea veche, veșnic nouã a îndrãgostiților, au fost dintotdeauna apreciate pretutindeni, mai ales în rândul femeilor.
Nu de puține ori emoția pe care acest gen de cãrți o transmite e de-a dreptul rãvãșitoare.
Pe un astfel de teren a pãșit cu succes romanciera româno-canadianã din frumosul Montreal, Mara Popescu Vasilca. Domnia Sa ne prezintã o incitantã magie a iubirii capabilã sã ne rãscoleascã viața.
Scriitoare cu vocație, cu un izvor nesecat de noi valențe, s-a dedicat acestei teme cu câțiva ani în urmã. Stãpânitã de o adevãratã debordare a energiilor literare, ne mãrturisește cã acestea sunt „romanele pe care le scriu cu mult drag și pasiune” și cã a plâns și s-a bucurat împreunã cu personajele sale. Aceastã efervescențã a creației sale a dat viațã unei colecții, „Dragostea, arzã-o-ar focul”, care include șase romane inedite publicate – „Vanda, între dorințã și rațiune”, „Catia, gustul amar al trãdãrii” „Nora, în cãutarea identitãții”, „Paula, împlinire târzie” și la care se adaugã și „Bianca, printre castele de nisip”.
Despre aceste romane în care autoarea plaseazã feminismul în centrul atenției, subliniazã în „Cuvânt cãtre cititor”: „Când am început sã public toate aceste romane ale cãror titluri sunt cu nume de femei, am vrut sã fie un omagiu pentru mame, surori, soții și, de ce nu, și pentru amante. Orice femeie se poate regãsi citind cu interes cum au reușit sau nu sã-și trãiascã parte din viațã”. În același timp, trebuie remarcat cã autoarea pune în valoare abilitatea femeii de a lua decizii care contribuie la succesul ei în viațã.
Deși iubirea e atemporalã și omniprezentã, autoarea o aduce în zilele noastre desfãșurându-se, în mare parte, pe tãrâmul țãrii noastre în condițiile specifice acestor timpuri, oferind astfel mai mult interes.
Deși marile probleme ale iubirii sunt aceleași dintotdeauna, autoarea îmbogãțește aceastã temã, cãci Iubirea poate fi privitã din infinite unghiuri de vedere, amintindu-ne cã întâmplãrile și trãirile sunt tot atâtea câte ființe omenești sunt pe pãmânt, ba chiar sunt și multe trimiteri la dragostea și devotamentul necondiționat al unor animale.
Unele persoane considerã romanele de iubire cã sunt siropoase, încãrcate de dulcegãrii, deși se știe cã în iubire nu existã liniște. Romanele de dragoste au o arie mai largã de desfãșurare a acțiunii decât cea a iubirii. Ele ne pot oferi o largã panoplie a tipologiilor umane, au capacitatea de a adânci înțelegerea despre oameni și a relațiilor interumane. Poveștile de dragoste cuprind toate tainele lumii. Gãsim pagini de meditație adâncã, din care desprindem lecții de învãțat cu privire la cei din jur, comunicarea cu ei și întãrirea relațiilor interumane.
Toate aceste trãsãturi le gãsim și în romanele scriitoarei Mara Popescu Vasilca. Aceste romane ne oferã o cãlãtorie cu mai multe povești de dragoste pe care le putem privi cu ochii mai multor personaje, din care putem trage învãțãminte de viațã.
Unii autori sunt considerați demni de a fi citiți pentru cã storc lacrimi, dar avem nevoie și de romane care trezesc sentimente de bucurie, de speranțã, și care dau naștere ideii de a gândi pozitiv. Bianca este o ilustrare a acestei idei. Dupã ce și-a construit castele de nisip, sinele sãu se reconstruiește și, în final, își vede visul împlinit.
Ca și în celelalte romane din colecția „Dragostea, arzã-o-ar focul”, și în romanul „Bianca, printre castele de nisip” autoarea a creat personaje bine conturate, înzestrate cu experiențele lor de viațã, cu împliniri și eșecuri în care cititorul ar putea sã se regãseascã și sã construiascã propriile sale idei despre iubire.
În acest roman, autoarea ne prezintã viața și trãirile personajului principal, Bianca, din timpul copilãriei petrecute în grele suferințe provocate de familia ei dezorganizatã și de o societate lipsitã de interes pentru buna creștere și educație a copiilor. Din anii cei mai fragezi, o vedem pe Bianca nevoitã sã înfrunte drasticul și nedreptul sãu destin. Acest început al vieții și-a pus amprenta și mai târziu pe viața ei. Lumea zilelor noastre i-a creat grele probleme împingând-o spre moravuri ușoare și spre decãderea umanã acceptând compromisul fațã de societate și, mai ales, fațã de propria persoanã. Pentru ambiții materiale s-a implicat în situații condamnabile. Vorbind despre sine, Bianca spune cã ea a fost „o femeie care nu a știut cã în viațã se poate trãi frumos, sincer și cu frica lui Dumnezeu…”. Cu toate abaterile ei de la moralitate, pe Bianca o poți înțelege pânã la un punct. Este o femeie sensibilã, trãind intens tumultul vieții, dând dovadã cã e o femeie puternicã și perseverentã în cãutarea unui partener ideal. Așa cum a fost creatã, Bianca va stãrui mai mult timp în memoria cititorilor. La aceasta contribuie și autoarea care nu judecã și nu condamnã, lasã cititorul sã-și facã singur pãrerea.
În necuprinderea oceanului de vise, frumoasa Bianca aspirã la împlinirea vieții ei prin mãreția iubirii, prin trãirea fiorul ei adânc și cosmic. Ea trãiește, pe rând, câte o iubire care dã de pãmânt toate visurile și spontaneitãțile sale, o viațã trãitã cã-ntr-un vortex. Dornicã de absolut în iubire, privind spre înãlțimi, de fiecare datã îi iese în cale un moment al prãbușirii asemenea castelelor de nisip. În aceste momente dramatice, arzând în focul durerilor, a gãsit puterea sã se replieze și sã vadã lumina speranței care nu se stinge niciodatã. A luptat sã gãseascã puteri de a se ridica și trãiri capabile sã o purifice. Și astfel, dincolo de țãrmurile așteptãrii, Bianca a depãșit diguri, valuri, a cãzut, s-a ridicat și-a șters repede o lacrimã și a mers înainte. O înțelegem pe Bianca, fiindcã iubirea e un tãrâm necunoscut și fiecare luptãm singuri sã ieșim cu bine din hãțișurile ei, altfel spus, din aceastã nebunie dulce-amarã, numitã iubire. În final, pentru Bianca se întrezãrește împlinirea dragostei când reușește sã priveascã iubirea cu ochii omului obișnuit, o iubire cu rãdãcinile în firescul existenței omenești. Ajungând cu lectura la un asemenea moment, te bucuri pentru a gusta din farmecul unei povești cu un final fericit.
Romanul are la bazã destãinuirea. Narațiunea este relatatã de Bianca, la persoana întâi. E o prezentare plinã de farmec prin sinceritatea și deschiderea care te atrag și te conving. Limbajul ei este unul elevat, ea este o inteligentã avocatã și jurnalistã. E cuceritoare ideea autoarei de a promova expunerea liberã despre iubire. Acest procedeu face ca romanul sã devinã ușor de citit și de pãtruns în universul interior al personajelor.
Bianca a înțeles cã, în esențã, dragostea este o cãutare mergând în ritmul unei schimbãri continue spre un orizont mereu vãzut și mereu îndepãrtat. „Dragostea noastrã are un temperament tonic, nervos, consumator de energie fizicã și psihicã pânã când începem jocul dragostei, dar numai dupã ce suntem pierduți, și rãtãcim prin noi, cãutãm ceva, știm cã nu o sã gãsim, cã nu are formã, dar cãutãm”.
În timpul lecturii am simțit cum autoarea Mara Popescu Vasilca se strecoarã printre rânduri cu un suflet delicat și sensibil, împrumutând personajelor principale toate aceste trãsãturi. I-am simțit preocuparea mai ales pentru trãsãturile interioare ale personajelor sale. Terminând lectura romanului, „Bianca, printre castele de nisip”, cu greu m-am despãrțit de el. Se știe cã atunci când ne cade în mânã o carte bunã, se pun în mișcare resorturi interioare pe care le-am trãit și asupra cãrora gândurile au stãruit multã vreme.
Nu ne vine sã închidem coperțile acestui izvor rãscolitor al adâncurilor noastre.
Romanul conține ceva profund uman care îi prelungește durata in timp.
Autoarea poate avea satisfacția împlinirii dorinței cu care a scris pe aceastã temã, fiind întemeiatã speranța unui drum luminos al romanelor sale.
Septembrie, 2021
Elena Buicã-Buni
Toronto-Canada
