În odaia unui turn vechi de castel: o frumoasă poetă, suavă ca o floare de colţ, cu răsăritul de mătase pe trup, cu ochii verzi şi plete de înger scurse pe un horn din cer, o mireasă locuită de un prunc, alături de ea orizontul lumii intrat pe furiş pe fereastră, zori de poeme pe masă şi orologiul metaforei în buzunarul de la pieptul unui autoportret:
„Universul cuprins într-o clepsidră
E trupul tău, Femeie…
În pletele-ţi lungi stă fermecată luna
Şi vraja ta se aşterne în condeie…
Copilăria soarelui şi negura furtunii
Privirea ta le-atotcuprinde,
Mister, dorinţă, joc, patimă,
Mă farmecă, mă prinde…”
Copilul din ea întrebînd-o de bunicii castelului, de proprietarii milioanelor de chei, plecaţi sub arcade cu fluturi orfani. Discurs liric pur, încărcătură emoţională, stăpînirea de sine, un fel de participare totală la bucuria existenţei. Împodobită cu fructe colorate, învaţă să iubească, scriind în palma stăpînului:
„Cu unduiri şi blânde forme te legeni prin odaie,
Doar, te-oi zări, divino!
Abandona-voi vorbele printre cerneală şi hârtii…
şi ne-om iubi!
Umil poet şi muza mea bălaie…”. Doamne, ce misiune de onoare!
Aşa mi-o imaginez, eu cititorul, cît de frumoasă este în mineralitatea ei! Desprinsă din lucrurile mărunte ale acestui secol, crescută, înnoită în miezuri de zile, în miezuri de nopţi şi de dor, de un intimism solemn ca principiu de emoţiune poetică
(„Îţi ating pielea cu nesaţ,
Te privesc, te sărut, te ador,
Miroşi a cafeaua dulce, cu zaţ,
În care vreau să citesc despre viitor…
Mâinile noastre se strâng ca într-un dans,
Respir din răsuflarea ta, ameţesc…
Mă las furată de val, în balans,
Suntem ca-ntr-un vis, te iubesc…”),
Adina iese din definiţie, din sentinţă, din gol şi din rece turn. Ceea ce impresionează este posesiunea limbajului, întrebuinţarea lui viguroasă, matură, de un realism pregnant, fără nicio sforţare. Nimic formal, nimic decorativ, Adina relaţionează/ dialoghează de pe poziţia muritorului cu timpul, cu ilimitatul, cu Dumnezeu:
„Seara se lasă încet,
Pe deal miresme învie,
Se aude toaca bătând…
„Închină-te maică, mâine-i Sfântă Mărie!”
Îşi face cruce draga bunică
Şi eu, serioasă, îi dau ascultare,
Am numai cinci ani, sunt mică,
Dar toţi îmi spun c-am privire de om mare!
Bunicul obosit a venit de la câmp.
Bucatele sunt gata, ne strângem cu toţii,
Şi vietăţile se adăpostesc la culcuşuri pe rând…
Rostim Tatăl Nostru cu privirea plecată,
Mulţumim Doamne pentru bucate, pace şi casă,
Dă la toată lumea sănătate şi recoltă bogată,
Curăţă răul, păzeşte de războaie, boală, năpastă!”.
Adina Cicort se încrede în capacitatea poeziei, iar versul o transpune în imagini nemânate de nici un exces, de nici o dezgolire:
„Miroase a lemn vechi şi a măr,
Focul trosneşte a poveste
Şi atât de bine cu tine îmi este,
Iubite, trece-mi mâna prin păr…
… În mansarda noastră veche
Ne vom iubi ca întâia dată,
Vom răscoli amintiri, pasiunea uitată/ Şi-om fi iar suflet cu suflet, pereche…
Focul trosneşte a poveste,
Ce frumos e în lume, ce bine ne este!”.
Este de admirat cum reuşeşte să-şi păstreze acest splendid însemn al percepţiei ingenue! Precum un Stendhal în eseul „Despre dragoste” – trăirile Adinei se încarcă de cristalele unei imaginaţii profunde şi coordonatoare, la fel ca o ramură verde aruncată într-o mină de diamante şi scoasă de acolo încărcată de cristale preţioase, versul absoarbe ca un burete sucul inspiraţiei şi-l pune în circulaţie prin poeme de o frumuseţe demnă – poeme din turn de castel cînd un anotimp se termină şi altul se pregăteşte să-i ia locul.
Anexez şi permanenta întoarcere a Adinei în orizontul copilăriei, la detaliile ei nemuritoare, din care reconstituie, cu o uşurinţă unică, prospeţimea bucuriei poetice:
„Se duce zăpada şi iarna geroasă,
Au răsărit ghiocei şi zambile!
Voioasă alerg desculţă de-acasă
Să mângâi primele fire de iarbă fragile…”
Nevoia Adinei Cicort de a da o formă lirică sentimentelor şi speranţelor, nevoia de a impregna virtuţi poetice şi artistice lumii înconjurătoare prin poezie şi prin pictură este manifestarea articulată, consecventă, a unui spirit stăruitor în bine şi în frumos.