S-au împlinit mulți ani de când ne-a zis adio! În ziua de Crăciun a anului 2003, ne-a părăsit Stelian Vasilescu, un om de litere bihorean, scriitor, poet, jurnalist, critic de teatru şi animator cultural. A trecut în lumea umbrelor, aşa cum îi plăcea lui să spună despre întâlnirea cu moartea, lăsând în urma sa o impresionantă operă literară compusă din peste zece cărţi, două piese de teatru (jucate) şi a mai mult de zece mii de articole, reportaje, comentarii, note şi ştiri apărute în peste şaizeci de publicaţii de prestigiu pe parcursul celor mai bine de cincizeci de ani de activitate literară.
Despre viaţa şi activitatea acestuia s-a scris mult și s-ar mai putea scrie multe. Născut în Alexandria, judetul Teleorman, în 1927, la vârsta de 8 ani, se mută cu familia sa în Ardeal, datorită faptului că tatăl său, Mihai Vasile (devenit Vasilescu prin anii ’30) fiind perceptor, cu slujbă la guvern, a fost transferat pe acele meleaguri, în interese de stat. Elev în trecere pe la diferite licee, precum „Regele Ferdinand” din Turda, „Samuil Vulcan” din Beiuş, „Simion Bărnuţiu” din Şimleul Silvaniei, „Regele Mihai” din Salonta şi mai apoi bacalaureat la Oradea. Între anii 1948-1949 îl găsim student al facultăţii de drept la Universitatea din Cluj, unde are primele contacte cu publicistica şi lumea literară a urbei. Acolo îi cunoaşte pe Lucian Blaga, Anatol E. Baconski, Nicolae Labiş, Emil Isac, Nagy István, Zaharia Bârsan, Alexandru Andriţoiu, Miron Radu Paraschivescu, Cornel Regman, Tiberiu Utan, George Muntean, Ion Brad, şi alţi oameni importanţi ai literaturii şi artei din Clujul postbelic.
În perioada 1953-1956, urmează cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de limbă şi literatură română, a universităţii „I.C.Parhon” din Bucureşti, luându-şi licenţa în litere în 1970 cu lucrarea „Nunta din Bihor”. Debutul literar şi-l face în 1949, în ziarul „Lupta Ardealului”, din Cluj, după care se mută la Oradea, unde i-se oferă o slujbă de redactor la ziarul local, cotidianul „Crişana”. Între anii 1953-1957 lucrează ca metodist cultural şi inspector cu problemele de artă, iar mai apoi, între anii 1957-1965 este numit secretar literar al teatrului de stat din Oradea. În perioada 1965-1988 deţine funcţia de secretar general de redacţie la prestigioasa revistă “Familia”, apoi redactor-şef de rubrică şi cronicar teatral.
Cu Stelian Vasilescu m-am intersectat de mai multe ori în viaţă. L-am cunoscut pe la începutul anilor ’50 pe vremea când eram copil. Locuiam cu familia în „Palatul Poştei”, de pe strada Iosif Attila (în prezent Porţile de Fier) din Oradea. Poştaşii pregăteau sub îndru-marea regretatului actor, Constantin Simionescu, un spectacol (parcă) cu „D-ale Carnavalului” de I.L. Caragiale. Tatăl meu, Teodor Roca, avea şi dânsul un rol în „faimoasa” piesă. Repetiţiile la masă s-au ţinut la început în apartamentul nostru. Asta, pentru că aveam o masă mai mare decât cele din sala festivă a poştei (pe scena căreia s-a jucat spectacolul) şi în particular se mai putea bea o ţuiculiţă sau o cafeluţă în timpul repetiţiilor.
Nea Titi (Simionescu) venea deseori însoţit de „prietenul Stelian”, cum îi plăcea acestuia să-i zică. Vasilescu nu era încă secretar literar al teatrului din Oradea, dar fiind ziarist şi cronicar teatral era foarte interesat în tot ceea ceea ce se întâmpla legat de teatru în Oradea. Crescând într-o familie de „regăţeni” avea o dicţie frumoasă şi o accentuare plăcută a cuvintelor, ajutându-i pe „actorii amatori ardeleni” să îşi perfecţioneze vorbirea. Venind des la repetiţii, îi plăcea să se izoleze într-un colţ a încăperii, să tacă şi să ia notiţe, urmărind cu mare atenţie tot ceea ce se întâmplă „la masă”. De multe ori, după ce „actorii” plecau, mai rămânea o bună bucată de timp să discute împreună cu nea Titi şi cu tata unele îmbunătăţiri care trebuiau aduse interpretării. Tata semăna fizic foarte mult cu „nenea Stelian” şi glumeau mereu că dacă se caută la origini posibil să fie rude. Mi-e îmi era simpatic, dar îmi era şi frică de el, poate datorită faptului că nu era prea vorbăreţ și se învăluia de mister acolo în colţul sufrageriei noastre.
A doua oară, tot prin anii ’50, l-am întâlnit în casa lui Titus Popovici. Tatăl acestuia, era bun prieten cu tatăl meu, amândoi fiind colegi de serviciu la poşta din Oradea. Eu aveam vreo zece ani. Într-o dupămasă de vară ne invită domnul Popovici-senior să-i facem o vizită. Ne spune că a venit Titus de la Bucureşti şi că are nevoie de serviciile tatălui meu. I se stricase maşina de scris şi cum tata era doctor în repararea acestora, fiind de meserie electronist şi specialist în teleimprimatoare, era o bagatelă să i-o pună la punct. Bineînţeles am rămas la cină, când „viitorul academician” ne-a intreţinut cu bancuri, povestiri şi peripeţii din Bucureşti. La un moment dat apare Stelian Vasilescu. Auzise că Titus e în Oradea şi venise să-i facă o vizită. Stelian avea într-o mână un buchet enorm de ramurele de tei inflorite, iar în cealată o sticlă de băutură. Placându-i copiii (şi cunoscându-mă deja) mă tot ridica pe genunchii lui şi mă gâdila pe la urechi cu o rămurică de tei. Dânsul mirosea puternic a fum de ţigară. Nu-mi displăcea, dar totuşi, să mă fac băgat în seamă, ii spun mamei cu voce tare: „Mămico! Nenea Stelian e plin de fum!”. „Fumuri!” a completat Titus Popovici. Au râs cu toţii, deoarece majoritatea bărbaţilor prezenţi acolo fumau vârtos, adică erau „cu fumuri”!
M-am reîntâlnit cu „domnul cu fumuri” prin 1963-1964, când era secretar literar al Teatrului din Oradea. Mă decisesem să dau admitere la Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, secţia regie-film. Mi-a dat o mulţime de sfaturi valoroase, câteva cărţi de actorie şi de dicţie şi m-a recomandat maestrului Dorel Urlăţeanu, actor emerit, care a acceptat să mă pregătească timp de doi ani în estetică, vorbire artistică, arta actorului, mişcare scenică şi cunoştinţe cinematografice. Mai târziu, prin 1967-1968 când eram actor la Teatrul de păpuşi din Oradea ne-am reîntâlnit din nou. Venise la premiera piesei „Haiducii” de Dimitrie Bălan, unde interpretam rolul lui Ali Chiorul. De data aceasta „domnia sa” m-a luat peste picior atrăgându-mi atenţia că eu sunt cel care suferă de de „fumuri”! N-am intrebat şi nici nu am înţeles de ce fel de fumuri sufăr, acelea „la cap” sau cele de ţigară? (pe vremea aceea începusem să fumez mai abitir ca Ali Chioru’, pardon, ca un turc!). Apoi, peste câţiva ani, l-am întâlnit la Ploieşti. Eram actor la una dintre secţiile teatrului local, şi după o repetiţie mă cheamă secretara şi îmi spune că un domn din „Oradia Mare” vrea să mă vadă. Domnul era Stelian Vasilescu, care în acel moment stătea de vorbă directorul teatrului pentru punerea în scenă a unei piese personale: „Iancu, domnul moţilor”.
Ne-am îmbrăţisat şi ne-am dus la o bere. Mi-a povestit că i-se propusese mai de mult, de către directorul Toma Caragiu, să preia funcţia de secretar literar al teatrului ploieştean. Mi-a mai spus ca i-ar fi surâs funcţia, dar că nu îl lasă Oradea, oraş care s-a lipit puternic de sufletul lui.
Peste mai bine de doi ani ne-am revăzut acasă în urbea de pe Crişul Repede, când mi-a spus bucuros că ar fi făcut o mare greşeală dacă s-ar fi mutat la Ploieşti. După plecarea lui „Nea Tomiţă” şi a regizorului Valeriu Moisescu la Bucureşti, prestigiul teatrului a început sa decadă. Mulţi actori cu renume care făceau naveta din Bucureşti s-au transferat la alte teatre, din capitală sau din provincie. La conducerea teatrului a fost numit un fost profesor de limba română, om cult şi de acţiune în felul lui, dar nu în măsură să facă ceea ce a făcut Tomiţă Caragiu pentru teatrul din Ploieşti. Şi eu am fost unul care am părăsit Ploieştii, găsindu-mi o slujbă la Ministerul Turismului din Bucureşti.
Prin anii ’70 ne-am văzut rar, deoarece mergeam mai rar la Oradea, la părinți. Câteodată, când plecam în concediu acolo, ne mai întâlneam la renumitul bar „Gong” unde avea „fotoliul” şi masa lui, alături de regretatul actor Jean Săndulescu, ambii abonaţi permanenţi ai „bardeziului”, cum le plăcea lor să îl persifleze. Parcă îi văd şi acum, intrând semeţi în bar, ca nişte nobili, cu haina pe umeri în loc de togă. De fapt, fie iarnă – fie vară, marea majoritate a actorilor îşi purtau în acest fel sacoul… de parcă se supuneau unor reguli de protocol, sau unei mode impuse de direcţiunea teatrului de peste drum!
Serile se lăsau cu câte un chiolhan, vorba aceea, dacă-i bal, bal să fie, la restaurantul Transilvania, unde era mâncare bună şi muzică de soi. Cântau faimoşii fraţi Kocs, Attila şi Tibi, acompaniaţi de orchestra condusă de maestrul Cicia, la saxofon Iancsi Tripa. Acolo, masa lui Vasilescu era cea mai cautată şi respectată. Deseori apărea insoţit de invitaţi de soi, oameni de teatru, scriitori sau personalităţi din Bucuresti, sau din alte alte oraşe din ţară, veniţi cu treburi pe la „Oradia Mare”. Uneori la umbra unui pahar de băutură se dezbăteau probleme de literatură şi artă, mai abitir decât cele de la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă din Bucureşti! Mulţi dintre clienţii restaurantului Transilvania, consideraţi ca făcând parte din „lumea bună” a urbei, s-ar fi simţit onoraţi să ocupe un loc la masa lui Stelică Vasilescu!
Înainte de a pleca definitiv în Australia, ne-am întâlnit pe stradă şi ne-am dus să bem „una mică” la barul hotelului Astoria, de lângă teatru, bar care ajunsese la modă în aceea perioadă. I-am spus motivele plecării, necazurile prin care am trecut şi de ce am ales să plec la capătul lumii. Mi-a urat drum bun, dar l-am simţit ca nu prea este de acord şi că îi pare rău că părăsesc ţara. Mi-a adus aminte de întâlnirile noastre din copilărie, de familia mea şi mi-a bătut un à propos referitor la întâlnirea noastră de la Ploieşti şi despre faptul că nu a vrut să părăsească oraşul nostru, Oradea. Ne-am despărţit trişti…
Anii au trecut, l-am reîntâlnit pe Stelian, peste mai bine de 20 de ani, la aniversarea teatrului orădean „Arcadia”, ai carei invitaţi eram. Eu lucrasem pe vremuri la acest aşezământ de cultură, iar Stelian colaborase şi îndrumase deseori activităţile acestuia. L-am găsit îmbătrânit şi bolnav. Se ţinea totuşi drept şi mândru, având încă aceeaşi prestanţă nobilă din tinereţe. Doar ochii îi erau trişti. Mi-a spus atunci că a suferit mult dupa 1990, când diferiţi pescuitori în apele tulburi ale perioadei post-revoluţionare, l-au acuzat fără temei de unele fapte „aşa zise de tendinţă” de care nu se făcea vinovat. Mi-a mai spus ca lucrează la un dicţionar al personalitaţilor din Bihor.
În 2001, la revăzut Într-un lift, al spitalului Judeţean din Oradea. Am tresărit amândoi! L-am însoţit până la laboratorul de la subsol unde avea de facut nişte analize. Era foarte slăbit şi abia vorbea. Mi-a spus că suferă de ciroză hepatică şi că se simte din ce în ce mai rău, stând mai mult la spital decât acasă. L-am încurajat spunându-i ca se va face bine, el m-a mângâiat pe umăr şi mi-a spus ca nu are nici o speranţă, doar dorinţa ca Dumnezeu să îl ajute să poată termina dicţionarul.
Pe la începutul anului 2003, a ieşit de sub tipar faimosul „Dicţionar sentimental” a lui Stelică Vasilescu! Dicţionarul Oamenilor din Bihor! Peste 600 de pagini, bine documentat şi foarte căutat de către specialişti ca material de referinţă! 600 de pagini şi aproape 600 de personalităţi prezentate. După cum ne informează lectorul universitar dr. Constantin Mălinaş, în prefaţa volumului, aceasta este a treia carte despre oamenii din Bihor. Primele două au văzut lumina tiparului în 1937 şi 1979, sub pana ilustrului bihorean profesorul Teodor Neş (1891-1975). M-am bucurat nespus, mai ales pentru faptul că autorul reuşise să-l termine şi să îşi îndeplinească dorinţa! Nu am putut să văd lucrarea până în septembrie a aceluiaşi an, când am revenit „acasă” la Oradea din Ţara Cangurului. Luând volumul în mână, răsfoindu-l, mi-am dat imediat seama că are substanţă şi personalitate. Peste tot se simţea amprenta autorului, bine informat, bine documentat, critic, caustic uneori, dar drept şi cinstit, cu un cult al amănuntelor care îl caracteriza încă de pe vremea când era ziarist.
L-am căutat la telefon, să îi mulţumesc pentru lucrare. A rămas surprins că mă aude şi am simţit în vocea lui stinsă că nu se simte bine. Mi-a spus că are zilele numărate până când va veni doamna cu coasa care îl va trece în lumea umbrelor! L-am încurajat, dar nu am avut prea mult succes. Am convenit să ne întâlnim peste câteva zile la Universitatea din Oradea, la festivitatea de decernare a titlului de doctor honoris causa, unui prieten comun, istoricul şi scriitorul Lucian Drimba. Ajungând în aula mare a universităţii, l-am căutat printre cei prezenţi, dar nu l-am vazut nicăieri pe Stelian. Nu venise, cu toate că dorise atât de mult. L-am sunat imediat acasă, dar nu a răspuns nimeni. Seara, am vorbit cu fiica sa Cristina, care mi-a spus cu tristeţe că tatăl ei a fost reinternat de urgenţă la spital, deoarece se simţea din ce în ce mai rău. Mi-a comunicat şi numărul de celular şi astfel am putut să vorbesc cu el. Cu aceeaşi voce stinsă mi-a spus că regretă faptul că nu a putut fi la acel eveniment important unde se decernase un titlu de glorie unui om pe care l-a admirat mai bine de o jumătate de veac şi care a fost unul dintre modelele lui de viaţă.
I-am telefonat imediat pe profesorul Lucian Drimba şi i-am povestit necazurile prin care trece Stelian Vasilescu. Mi-a cerut numărul de telefon mobil a acestuia. M-ai târziu m-a sunat Stelică, foarte fericit, şi mi-a spus ca a vorbit cu sărbătoritul mai bine de o jumătate de oră. M-a mai rugat să-i sun familia şi să îi rog să îl ducă acasă. Nu mai vroia să rămână în spital, deoarece dorea să moară în patul lui, acasă. A doua zi am dat numărul său de mobil mai multor cunoscuţi şi prieteni. Printre aceştia şi poetul Ioan Ţepelea, președintele Academiei pentru Stiinţe Literatură şi Arte care mi-a spus, mai apoi, că l-a intristat foarte mult discuția cu cel bolnav. Zilele următoare, vorbind din nou cu Stelian la telefon, mi-a spus ca este nemaipomenit de fericit că îl sună atât de multă lume şi că îşi poate lua rămas bun de la prietenii şi colegii care îl stimează. Nu peste mult timp, pe la mijlocul lunii noiembrie, terminându-mi-se concediul, am revenit la Sydney.
După Crăciun, mai mulţi prieteni orădeni, m-au contactat la telefon sau prin e-mail şi mi-au dat două veşti triste: a murit Stelian Vasilescu şi compozitorul Claudiu Frunză! I-am cunoscut bine pe amândoi, mi-au fost prieteni dragi. Am sunat-o la telefon pe doamna Vasilescu, să-i transmit condoleanţe. Mi-a spus că Stelică fiind foarte slăbit datorită bolii, a căzut şi s-a lovit la cap făcând o comoţie cerebrală care i-a fost fatală. Ne-a părăsit în ziua de Crăciun a anului 2003. Reqviescat in pace!
——————-
George ROCA
Sydney, Australia
2003-2022
