„Generația șaptezecistă s-a născut spre sfârșitul războiului, fiind concepută de părinți prin asumarea riscului, nu e formată din copiii fricii, ci ai speranței”, scria un coleg într-o revistă. Numai că nu știu ce speranțe au avut părinții mei când m-au conceput în martie 1942. Tatăl meu a plecat pe front, nu știu cât de imediat. În noiembrie, după cele nouă luni, veneam pe lume într-o duminică și tocmai atunci bunicii mei materni tăiau porcul în curtea casei. După numai un an, tata primise învoire să mă vizioneze, după faza Stalingrad. „Asumarea riscului? Copil al speranței?” Sunt făcut la plesneală, să mă scuze adormiții pe veci. La vreme de pace prelungită, fiul meu a venit pe lume tot într-o duminică, planificat pentru o speranță socialistă, în anii șaptezeci. Al doilea băiat a venit peste câțiva ani. Și ei s-au născut din întâmplare, dar au fost copii doriți, nu decreței oarecare. Nici această speranță nu s-a realizat, așa că, după terminarea facultății și ani nesiguri de angajare postrevoluționară, cel mare s-a căsătorit și perechea a emigrat acolo unde se cerea muncă. Abia nepoțelul meu se părea că este primul născut întru speranță, tot într-o duminică.
Pentru a purta mască la nici zece ani, în singurătate cu părinții lui, fără colegi de clasă, într-o lume online. Și el era cel mai sociabil dintre noi, în primii ani de viață. Înaintea pandemiei, făceam naveta afară. Răspândirea globală a virusului ne-a prins însă în țară pentru o peroadă nedeterminată, fără speranța revederii altfel decât prin Skype. Societatea noastră se reduce la comunicarea online. Micul Paul avea colegi de joacă și de studiu. Nu-i mai are decât online. Copilul nu înțelege acum de ce și terenurile de tenis s-au închis și atâtea locuri de joacă. De ce nu poate intra și el în supermarket. De ce anumite colete cu comenzi li se lasă la poartă, de ce nu se mai poate apropia de colegii lui. De ce nu se mai iese în oraș și se merge cu mașina doar în locuri îndepărtate și pustii, atunci când părinții nu lucrează de acasă la computer. De ce se întâmplă asta, cât va mai dura? Poate că nu se va mai întoarce niciodată ceea ce a fost cândva. Ce sechele va lăsa modul acesta de viață asupra celor ce abia au început să trăiască?
Adulții încep să se revolte, absolut inutil și nu se obișnuiesc cu ideea. Cei mici poate se vor obișnui mai ușor. Distanțarea socială găsește vreo metodă pentru ca oamenii să se apropie unul de altul măcar în momentele intime? Procreația va avea și ea alte metode? Inseminarea in vitro va putea compensa plăcerile animalice firești? Evident nu și atunci consecințele pot deveni periculoase. Riscurile vor plana deasupra tuturor capetelor. Pandemia ne va exclude din umanitate. Se vor construi doar spitale. Cei care depășesc o anumită vârstă nici nu vor mai fi primiți spre îngrijire medicală. Și asta nu se va întâmpla doar în țările cu servicii de proastă calitate. Toți se vor dezvinovăți cum că nu s-a așteptat nimeni la așa ceva. Lumea a uitat de pandemia gripei spaniole și de altele. Consecințele economice nici nu mai pot fi luate în calcul… Acum, al doilea fiu al meu este abia de vârsta liceului…”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………
…Da, am citit însemnările lui tata. Neterminate, lăsate în garaj, ca să nu știm noi că scrie, de parcă ar fi o rușine. Poate vrea să facă din ele un articol, sau așa ceva. Îmi țin și eu un jurnal, i-am moștenit talentul. Frate-meu, care n-a citit o carte în viața lui e inginer, n-are treabă. Avem și unul mai mic, care se va chinui și mai mult, cine știe cât va dura pandemia, poate de acum înainte nici nu va mai fi altă formă de viață, decât asta în distanțare și singularizare, cât va mai exista.
În prima zi de școală, intrarea în liceul nostru a fost bine orgasmizată. Organizată, știți ce vreau să spun. Bănci puține, plexi-clas de izolare. Stăteam la coadă la termometru, la spălatul labelor anterioare, cu măști, multe haioase, pe unele scria „nu mă pupa decât în fund”, „vezi că tușesc pe tine”, „io sunt Jean”. Eram curios dacă venise și Geta, vecină cu mine, de la blocul de vis a vis. Venise, fetele astea disciplinate să nu vină? Mă întrebați după ce am recunoscut-o. După freză în primul rând, avea coadă de cal scoasă prin spatele șepcii americănești. Noi, băieții n-aveam chef de mutre solemne. De fapt nici nu ni se vedeau. M-am holbat să văd cum reacționează, stă la o masă paralelă cu mine, cu geamuri pe trei laturi. Țeapănă, de parcă nu m-ar cunoaște. Na, lasă!
În pauză m-am așezat pe o bancă în curtea școlii, în dreptul unui desen închipuind o siluetă umană. Mai era unul la celălalt capăt al băncii. Acolo s-a așezat Geta. Venise totuși, se simțise, în fine.
–Mă mir că mă recunoști, zisei. M-ai ignorat atâta timp, credeai că te va căuta un tip mai matur, cu o carieră măreață. Chiar mă mai cunoști?
–După ochii tăi albaștri. Și după voce.
– Ei, zău! Avem chiar voie să vorbim? Acum nu mai sunt prea tânăr pentru a discuta cu tine?
– Da, bine, dacă nu spunem prostii, în astea cinci minute de pauză.
–Tocmai asta e. Eu vreau să spun prostii. Se pare că nu avem voie cu prietene. Nu am voie să te simpatizez. Să te îmbrățișez. Și să te sărut, De un amor, ce să zic, e și mai riscant. Vedem astea doar în filme. Da, mai avem și computere. Dar cum va fi totuși dacă voi dori să fac dragoste cu tine? Folosim online? Ți-am propus de-atâtea ori, când încă nu era chestia asta, iar tu nu, ceva de ne-nțeles. Poate că așteptai pe altcineva. Care nu a venit. Iar acum nu se mai poate.
–Mișule, să nu crezi că nu m-am gândit și eu de multe ori la chestia asta și îmi pare rău că n-am avut încredere în sentimentele tale. Acum toate se răzbună. Mi-am și adus din străinătate un obiect din plastic, o prostie. Să-l iau cu mine în pat, în loc să te iau pe tine. Nu, nu-mi bat joc, asta nu mai e persiflare. Cât despre… Ai mei lucrează de acasă. Dar eu îmi pot duce laptopul și în garaj. Vorbim prin Skype. Chiar ții la mine un pic? Atunci e ca și aranjat. Eu mă dezbrac, pozez cum zici tu, și poți face la tine ce vrei… Zicem că asta este noua formă de amor pentru adolescenți. Ăsta e destinul care ni se pregătește. Soții sunt mai avantajați. Noi trebuie să facem totul numai de la distanță. Cel puțin un metru. Iar tu n-o ai de un metru. Doamne, ce prostii spun, dar tu m-ai băgat în subiectul ăsta.
–Și să vezi că o să-ți transmit imagini cu mine, în toată măreția, din garajul părinților mei. Să nu mai folosești plasticul ăla, ci mânuța ta spălată și dezinfectată, când mă vezi. Cam ăsta ar fi viitorul nostru? Până la căsătorie. Ne obligă covidul să ne căsătorim. Dar scade numărul căsătoriilor. E riscant.
–Da, unii cretini spun că se vor naște mai mulți copii. Eu nu cred. Și ce oropsiți sunt băieții care au o altă înclinație, pentru sexul lor. Mai rău ca SIDA. Suntem o generație de masturbanți, colega. Hai la clasă, că sună. Brrr!…
Oră de istorie. Profesoara și așa are o dicțiune dificilă. Cu mască e și mai initeligibilă. Cam obraznic, îmi ridic două degete înmănușate și o întreb: „Ce-ați spus, vă rog? Nu înțeleg ce spuneți… Cum a căzut Bastilia?” „Atunci, marș afară, jigodie!” Drăguț, pentru prima zi de școală. Mi-am luat absolut tot bagajul și am ieșit, fără să mai particip la celelalte ore. Voiam foarte mult să mă culc cu Geta. Mă duc să-mi pregătesc garajul online. Doar sunt băiat mare, Geta a avut o idee bună. Sunt curios s-o văd dezbrăcată, să-i văd toate cele și să fiu împreună cu ea, fie și online. Ne-am văzut noi și la ștrand, dar prea îmbrăcați. Acum tainele vor fi dezlegate! O sun după masă și-i spun că eu sunt pregătit, cu toate agregatele, am laptop instalat în garaj. Vine și ea și-mi spune că-i curioasă să mă vadă.
–Ceau. Îi dăm drumul?
– Mai langsam, că n-am mai făcut așa ceva niciodată.
–Nici eu, scumpo. Ai tăi sunt acasă?
̶ Din păcate. Dar ce altceva să facă? Uite, eu încep. Dar ce se aude la tine?
̶ Oh, scuze, se pare că taică-meu are treabă tocmai acum pe aici. Îți dau eu un telefon, închide repede!
N-am butonat destul de prompt că a și intrat babacul. Se pare că discuția s-a auzit și un fragment s-a și
văzut. Tata a venit să-mi comunice că s-a decis să nu mai divorțeze, și o să rabde reproșurile mamei,
Dar ceva a observat când a intrat aici.
̶ Ce mai face Geta a ta, un film sexy? Trăim vremuri moderne.
̶ Nu e „a mea”, nu mai poate fi. Iar mai modern nu se poate. Generația noastră experimentează online
posibilitățile oferite de pandemie…
̶ Porcăria asta de se pare că n-a venit prin voința niciunui guvern din lume. Văd că mi-ai citit
însemnările. Când eram de vârsta ta, licean, s-a dorit un control total, s-a dat celebrul decret. Tineretul
era într-o situație chiar la fel de gravă. Puteai măcar să-ți săruți iubita și altele, dar te opreai înainte de
cele esențiale. Există însă o terapie ocupațională. Timpurile în care am trăit au dat oameni de valoare,
care și-au folosit prisosul de energie gândind cu capul. Chiar și sub dictatură se mai făcea un film bun.
Aveam talente cu carul…
̶ Carul Mic sau Carul Mare?
̶ Văd că ai chef de miștocăreală. Eu voiam să spun că ne-au mai rămas destule posibilități de afirmare,
mai avem destule organe cu care să gândim, să acționăm, mai putem fi utili, în familie, în societate.
Știu de toată frustrarea voastră, dar trebuie să înțelegem că… asta e. N-avem împotriva cui protesta.
Împotriva unui virus fără viață? … Bine, vă las, dacă nu aveți ceva mai ca lumea de făcut. Am plecat.
…Limbajul de lemn al tatălui meu devenise deja insuportabil. Vorbea în lozinci, trebuia „să suportăm
acest destin că așa s-a nimerit, așa ne-a fost dat. Dar trebuie decență, să nu călcăm peste bunele
moravuri”, să trăim și să murim cuminți, să ascultăm ordinele și tot ceea ce se bâlbâie, ininteligibil și
gâtuit de o mască, să mai bifăm o generație pierdută. I-auzi, n-avem ceva mai ca lumea de făcut. Păi tocmai asta este, am fi vrut s-o facem și noi ca lumea… Acum mi s-a tăiat cheful.
E drept, după ce au scăpat de dictatură au mai fost vreo trei decenii de relativă libertate, pentru cei ce
au trăit în acea perioadă, dar nu și pentru cei de după acei ani; înainte de liceu abia ne descopeream
pe noi înșine, rareori se întâmplau excepții, în care ne descoperea altcineva. Pe la unșpe ani două colege
de clasă, cu care eram la baie la râu, mi-au dat jos slipul și s-au jucat cu mine. Pe la paișpe ani, într-o
excursie, s-a jucat cu mine tânăra dăscăliță de sport, într-o excursie cu clasa, și care chiar m-a lăudat
pentru prestația mea, s-a întâmplat prima dată în mașina ei și după aceea, în mare secret ca pe un
amant, m-a invitat la ea vreme de un an, aproape zilnic. Totul a rămas între noi, a fost plăcut și
consensual. A riscat mult tipa, am apreciat asta, dar am făcut dependență de amorul ăsta consensual.
Consexual… Ea a și plecat, în Germania, să îngrijească bătrâni. Cred că mai mult a fugit.
Cam până la paișpe ani, sau mai devreme chiar, noi, băieții nu eram așa dezvoltați psihic
și fizic precum fetele. Dar ca liceeni aveam să preluăm comanda, eram considerabil de dezvoltați în
toate cele, aveam și profesoare care roșeau de jenă când scoteau la răspuns un băiat mai frumos. Acum
puteam să ne căutăm prietenele, nu să fim noi cei căutați, ca fătălăii. Ne simțeam bărbați, aveam
inițiative, asta era dezvoltarea firească și conformă cu natura. Am crescut, mi-a crescut, nu mă mai
gândeam la altceva decât la sex. Trebuia să joc șah sau să citesc Nada flocilor de Sadoveanu? Dacă nu
mai puteam face vizite, nu mai puteam duce pe vreo prietenă în oraș, eram liber să tastez pe computer
și să descopăr o lume underground, în care fiecare făcea prostii, în mașină, în valurile oceanelor sau
în studiourile în care se fotografiau și se filmau din toate pozițiile. Treburi frumoase, cine spune că
trupul nostru, al oamenilor tineri nu e superb e un mare prost.
Au ieșit din modă revistele cu poze frumoase, cu corpuri super și acum, în sihăstria în care a fost
arestată frumusețea și tinerețea, o căutăm pe laptopuri, tablete și telefoane… După câteva zile școala s-
a închis din nou din cauza unui focar de infecție. Eram în „zona roșie”…
Venise o seară de toamnă, cumplit de caldă. Nu puteam dormi. Ai mei dormeau sau se chinuiau să
doarmă. În același pat, nu la distanță socială. Aveam camera mea, știam că și Geta are camera ei, o
puteam suna. Asta am și făcut. I-am spus că vin după ea cu mașina, într-o excursie nocturnă, pe malul
râului. Așteptam multe de la această întâlnire intimă. Am oprit în fața geamului ei. Aprinsese lumina.
A întredeschis geamul și mi-a spus că-i e frică și nu pleacă din casă. Atunci am plecat spre
fratele meu. Trebuia să fac ceva care să-mi capteze toată energia. Iar aventura era un leac forte.
Am plecat? Încă nu. Dau niște e-mailuri. Sunt pe aeroportul Traian Vuia. Toată lumea e cu mască. Stau
la o coadă cu distanțare la informații și aflu uluitoarea știre că Lufhansa și-a reluat cursele „Regional”
Timișoara – Munich, luni, miercuri și vineri. Deci, mâine dimineață. Am la mine cardul, ai mei mi-au
făcut un cont drăguț în Euro. Scot din bancomat o sumă modestă. Da, am achitat parcarea! Duceți-vă la
dracu`! Stau cu fundul la doi metri de unul care se buzărește pe un laptop, mi-l scot pe al meu și-l
anunț pe babacul să-și scoată mașina de la aeroport că eu mă duc la frate-miu. O sun pe Geta, o
scol din somn și-mi spune că suntem împreună la cursuri online. Asta mai lipsea!
Mi-am făcut chek-in-ul. Cu biletul de avion în buzunar, m-am întins, ca și alții, pe beton,
ca să mai prind câteva ore de somn…
Laptopul ține de pernă, învelit în servieta lui și băgat în rucsacul cu chiloți și prosoape,
pregătit pentru o baie, nu pentru voiaj. Măcar de m-ar lăsa în pace paza. Da, s-au vorbit între ei doi
gealați, „Lasă-l măi, că-i abia un copil.” Cine zice că nu-i și omenie în România. Eram în blugi tăiați
trei sferturi și pe la genunchi, bine bronzat pe picioare și pe brațe, cu un tricou inscripționat „NY”. „Nu
crezi că e-un vagabond”, insistă cealaltă voce. „Ai bilet, bre?” Am sărit în picioare. „Da, am, poftiți.
Dar io nu mi-s BRE. Mă cheamă Mișu”. „Bine, măi, PIȘU. Pe loc repaus!”
Miștocăreală. M-am înfuriat și am luat loc pe o bancă în aerogara aproape pustie. I-am urmărit
ostentativ pe paznici, să văd pe cine mai batjocoresc. Și ei s-au prins, întorceau mereu capul spre mine
iar eu îi salutam cu două degete, mereu… Adormisem un pic, ghemuit și am tresărit când vorbi
difuzorul. Eram invitați la Gate-uri. Cu pantofii-n mână și bietul laptop trântit într-o tavă pe bandă
rulantă, cuțitul de vânătoare și centura scoase, de-mi atârnau blugii sub buric, masca trasă în sus, să se
confrunte mutra cu aia din buletin și iată-mă, în fine, în încăperea din care nu se mai putea ieși, care-mi
dă întotdeauna senzația unei celule de pușcărie. Când îmi puneam centura, o tipă trecu pe lângă mine
mai aproape decât era legal și mă întrebă: „Să te ajut?” Se vedea că râde sub mască. „Mulțumesc,
poate cu altă ocazie, că sunt gata”. „La Munich?” „Exact acolo, dacă vine Bombardierul.” De data
asta zâmbeam la rândul meu și ea rămase mască. Nu știa, probabil, așa că i-am spus că tipul de avion
„Regional” de Lufthansa era canadian și se numea chiar „Bombardier”. Am constatat că avea picioare
faine, de alergătoare, jogging, un rucsăcel de fetiță și era tunsă băiețește.
O să mă dau la ea, uite ce scurtă e fustița și ce subțire, puteam să ghicesc cum arată fundulețul acela,
bronzat și el ca picioarele, după un sezon în care a stat la soare cu niște bikini înguști, cât o sfoară, că
se desenau în relief pe sub mijlocul subțire. S-a îndepărtat repede, însă aveam s-o mitraliez cu
privirile-mi albastre și greu de ocolit, în avion, cum stăteam în zig-zag pe scaune, ea ceva mai în față.
Vorbind de față, vă înșelați dacă vă închipuiți că se poate ascunde cineva pe după mască. Pânza aia se
mulează oarecum pe nas, pe nis ( de prost crescut ce sunt fac mereu calambururi, ba le mai zic și
„balamc…ruri” ), deci pânza simulează… na, se mulează, poți să bănuiești dacă fața ascunsă e
simpatică, frumușică. Pipița din avion era chiar drăguțică și-mi pare chiar rău că nu m-a tras un pic de
centura aia. Centura noastră de castitate adolescentină la vierme (vreme) de pandemie. Cu ani de zile
în urmă tata m-a dus până în Statele Unite, nu pe Coasta de Est, unde merg toți românii, ci până la
Pacific, la San Francisco, Pacifisco. Îmi plac prescurtările pe care le fac ei.
Gata, plecăm cu tărtăreața asta de avion, semănând cu un tub, că canadienii (!) n-au găsit un design mai
atractiv. Vine și penibilul moment al pantomimei stewardesei care mimează cu să ne prindem în centuri
și cum să respirăm dacă de pică de sus respiratorul. Dar tot prin mască. Rulăm pe pistă, întoarcem spre
decolare, oprim și deodată vâjjj! Roțile se desprind, trenul care le-a purtat intră cu zgomot în fuselaj.
Urcăm la altitudinea de croazieră. Ne descarcerăm și-mi întind pe culoar picioarele lungi. Vine micul
dejun la cutie. Scumpa de stewardesă, îmi vine s-o pup prin mască, mă întreabă într-o englezească
pocită: „Something to drink? Cola?” „Danke. Ich will seinen Paulaner. Nur Bier.” Îmi dă două doze
micuțe, de 33, și o fixez din priviri. Uluitor, fata roșise imediat și plecă rapid mai departe. Îmi trag din
pupitru un Süddeutsche Zeitung și răsfoiesc fără interes imensul ziar. Și vine la mine stewardesa
și-mi comunică șoptit, mai aproape de ureche, cu palmă pe părul meu blond și jegos:
„Alle Einwohner des Bundeslandes Bayern können kostenlos auf das neue Coronavirus testen,
nachdem der Staat am Dienstag Pläne für universelle Tests der Bevölkerung genehmigt hat, gab der
bayerische Ministerpräsident Markus Söder bekannt.” „Kostenlos? Das sind gute Neuigkeiten. Danke,
Liebling!” Mi-a prins bine conversația în germană din familie. Mergea și în aer. Și am mai întrebat-o
dacă sunt niște goluri de aer peste Alpi. Avionul ăsta mic e mai sensibil. Ai zburat cu avioane mai
mari? Da, în America, cu 747. Oh, nu sunt turbulențe. Puține. Și mă bătu încurajator pe genunchii goi.
Superexcitat mi-am înghițit peștele și am reținut bucățile de cașcaval în buzunar și mi le-am băgat în
bagaj. M-am dus până la o toaletă, nu vă spun pentru ce. Și vedeam de acolo Alpii, i-am mai
văzut dar nu prea știam unde mă aflu. Acum mi se păreau dezgustători, depopulați și dezolanți. Foarte
pustie planeta asta, populată doar în locurile apte pentru a primi îngrămădeala omenească. Mă întorc și
scot laptopul. Un specialist zice: „Abstinența pe termen lung, mai ales atunci când nu este o alegere
personală, este ceva la care majoritatea oamenilor consideră că este foarte greu să se țină de ea. Nu
trebuie să privim mai departe decât modul în care adolescenții răspund la abstinență.” Aha, aici m-ați
prins! Și iată că am avut o premoniție când am propus soluția online: „…luând în considerare activități
cu risc mai scăzut, cum ar fi masturbarea împreună.”
Este absolut o culme a științei americane. Omul ăsta o fi fost educator la grădiniță… Gata
distracția, ne apropiem de Munich, lapul se pune în geantă înainte de încheiere a centurii. Câteva
înclinări ale avionului ne spun că se așează pe direcția pistei. Și iată-mă coborând pe scărița îngustă a
rablei zburătoare și suntem luați de un autobuz cu inscripția TEMESWAR.
Îi dau un telefon lui Matei să văd dacă mai îmi este frate. Bineînțeles că răspunde micul Paul,
responsabil cu tot ce e tehnică de comunicare în casa aia. „Servus, Missu!”, sună glăsciorul. Îi spun că
vreau să-i văd ochișorii albaștri și-mi răspunde ceva despre Tom și Jerry. OK. La așa pretenție, așa
răspuns… Matei, în fine, catadicsi să răspundă la telefon.
–Nu puteai să mă anunți că vii?
–Dacă numai asta ai să-mi spui… Ba puteam, dar nu cred că era cazul. A trebuit să fac aici, la aeroport niște formalități, declarații, știi tu.
–Nu știu, dar deloc. Te-au reținut în carantină?
–Nu vin din județele care sunt pe lista neagră. Timișul încă nu e afectat în întregime.
–Dar aveți și acolo o situație specială.
–Bine, avem. Germania m-a primit însă. Înțeleg că tu, adică voi…
–Înțelegi bine.
–Aș vrea să-l văd pe fiul tău.
–O să aranjăm într-un fel, zilele astea. Unde stai?
–Am ieșit din aeroport și aștept un microbuz. Mă voi caza la hotel Scheraton. Fii pe pace, știi că sunt la optsprezece kilometri de tine, în orășelul airportului. Distanțare maximă.
–Lasă, nu fi ironic. Îți trimit bani în cont, știu că ai dar nu strică niciodată.
–Salutări la doamna ta!
–Mulțam, frate. Și reține, stai câteva zile acolo, s-ar putea să se râzgânească.
–Cine?
–Autoritățile.
–Un rahat. Dacă vrei o veste… Ai noștri nu divorțează.
–Nici măcar? Nu mă interesează. Ai să fii tu singurul moștenitor.
–Asta nu se poate. Și altă veste, l-am anunțat pe tata de pe aeroport, să-și ia mașina.
–Și merge după ea cu taxiul. Mă băiete, faci numai boacăne. O fi asta în mintea adolescenților.
–Ai trecut și tu prin vârsta asta. Dar ție nu ți-a tăiat pandemia drumul când îți era viața mai dragă.
–Dragă, fiecare cu norocul lui.
–Hai noroc!, și am închis telefonul. Era prea de tot. Mă primește președintele republicii, cancelarul și nu mă primește fratele meu.
Cu o întârziere nepermisă, apare și microbuzul hotelului. Urc. Când să plece, vine în fugă cineva. O
femeie. Ba nu, o fată. E prințesa cu fustiță scurtă de la Timișoara. Frână și domnița urcă strigând un
„Thanks!” de sparge ferestrele.
Se spune „Danke!”, mă băgai și eu. Mai să mă îmbrățișeze. S-a oprit la timp, pe scaunul din față. Iarăși
în față. Ce întâmplare. Vine și ea la Scheraton. La recepție facem o coadă, doar patru persoane, până
afară în stradă. Primesc ein Zimmer mit ein einziges Bett. Mă conduce un tip la lift și fata îmi face un
semn „Te pup!” Spre surpriza mea, liftul o ia în jos. Camera mea e sub parter, la demisol. Este absolut
excelent, pentru că nu voi auzi avioanele. Primesc niște mănuși de plastic, doar pentru clanțe. Înăuntru
pe o masă credeam că mă așteaptă o sticlă cu ceva, draci, era dezinfectant. Bun, o să-mi dau cu el și pe
zona inghinală. O să trag și o dușcă. Bate cineva la ușă.
–Întâlnire de gradul zero, începu ea. Am venit să te ajut să-ți pui centura la blugi.
–Ba mai bine m-ai ajuta să o dau jos… Faci o escală la Munich?
–Dimineața plec la Frankfurt, că de aici nu am avion spre San Francisco. De la Frankfurt s-a organizat o cursă charter pentru cazuri speciale, transport medicamente. Sunt voluntar. Am și cetățenie americană. M-am uitat la datele tale, la recepție. Suntem aproape de aceeași vârstă. Eu sunt mai bătrână cu un an.
–Și de ce, mă rog, te-au interesat datele astea? Nu ți-a frică de o contaminare?
–Ți-am văzut ochii pe deasupra măștii. N-am mai văzut o asemenea nuanță de albastru ultramarin. Și am fost curioasă să văd și restul feței. Uite, eu îmi dau masca jos…
–Și să fac și eu la fel? Poftim.
–Așa. Acum mă voi apropia și te voi săruta. Îmi dai voie să-ți desfac centura?
Și ne-am dezbrăcat unul pe altul, uitând de covidul dumnezeii mă-sii. Și nu ne-a mai păsat de primejdii.
…A doua zi am acceptat să urc într-un Hercules cenușiu spre negru, în care se încărcau cutii mari de carton. Am fost acceptat și marea aventură a mea în Statele Unite abia începea.
(Fragment din romanul în lucru GENERAȚIILE PIERDUTE)
ERWIN LUCIAN BURERIU
