Adrian Botez CARTEA PROFEŢILOR Editura Rafet Râmnicu Sărat, 2010
Nu mai citisem de multă vreme o poezie de-a lui Adrian Botez. Rămăsesem blocat în azima „Crezurilor creştine”, şi mă feream de alte adăstări în universul său liric, aşa cum evităm să mai consumăm ciorbă de cartofi după ce ne-am terminat friptura din farfurie. Aş fi vrut să-mi menţin degustarea încercată cu cinci ani în urmă, când am fost fascinat de lirismul său cald, pios şi plin de cucernicie.
Ce eroare! Adrian Botez nu scrie mai multe feluri de poezii şi stacheta, odată ridicată la o înălţime harică, rămâne necoborâtă pentru tot restul zbaterilor sale genuine. L-am regăsit şi în ultimul său volum de poezii „Cartea profeţiilor” (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2010), tot înfăşurat, vorba poetului, în aceeaşi mantie de irizări ecumenice, de smerenie şi de nestrămutată credinţă. Autorul chiar este fixat în în rigorile bătrânei noastre credinţe şi nu este – ştiu asta şi din numeroasele sale eseuri – clare, ferme şi vaticinare – niciodată dispus la concesii şi la negocieri, când e vorba de relaţia noastră cu Cerul. Adrian Botez este un fel de Justin Pârvu laic, care apără învăţătura Hristosului celui viu de pe poziţii profane, dar la fel de necruţător, de smerit şi de încrezător în destinul acestui popor.
După deceniile comuniste de ateism agresiv şi gonflat mulţi poeţi s-au reîntors la tradiţia creştină, la valorile bisericii ortodoxe, dar la fel de mulţi o fac artificial, formal, teatral, neconvingător. Impostura se observă repede, pentru că nu e susţinută de convingere şi de trăire subiectivă. Cu Adrian Botez este altceva. La el credinţa şi trăirea religioasă este chiar esenţa modului său de viaţă. „Nu pot fi supărat pe Tine, Doamne/ cât Tu eşti ritmul vieţii mele:/ indiscutabil mă vei duce-n toamne/ dar primăvara m-a spălat de rele…// şi vin spre Tine-n dănţuiri ciudate/ tot risipind petalele pe trepte:/ cei din oglinzi râzând pe săturate/ /mă încunună-n zodii prea deştepte!// …de-atâta blând roire de lumină/ s-a şters din frunte-mi scrisul cel de vină!” (Artificii)
A făcut din ideea sofianică, cea care ajută omului în trecerea vămilor, măreţie de arhitravă şi, dacă Nae Ionescu vorbea despre funcţia epistemologică a iubirii, Adrian Botez se interesează de funcţia izbăvitoare a epifaniei şi-a căutat la tot pasul arătările divinului. A cunoscut toată gama dezamăgirilor şi s-a înfiorat de cursul ubuiesc, luat de mecanica devenirii – şi nu o dată şi-a reprimat însuşi darul profeţiei: „Nu mai vreau să profeţesc nimic/ nu vezi – vine noaptea şi-mi cade/ nasul în strachina cu/ somn/ce-mi tot zici de/ războaiele tale/ – de parcă n-ai vedea că/ nu mai prididesc cu atâtea/ hărţuieli – buşituri personale – unele/ monumentale// acuş e vară – şi-i aşa de frig/ de parcă Miezul Lumii a-ngheţat”. (Greva profetului).
De unde vechile profeţii anunţau venirea Celui mult aşteptat, noile încercări profetice au rămas fără sacru şi se resorb din vraiştile acestei lumi. Cine avea de venit – a/ venit…
Structurat în patru cicluri – „Cartea profeţiilor”, „Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii”, „Cartea descântecelor” şi „Cartea apocalipsei2, ultimul volum de versuri semnat de Adrian Botez dă seama de om, de neam, de raporturile noastre cu transcendenţa şi de destinul nostru de fiinţe rostitoare, dar şi împregnate de multe metehne şi beteşuguri. A făcut din iubirea de neam un crez, o constantă, o obsesie – de care nu s-a despovărat niciodată. Suferă pentru toate lufturile trecerii noastre prin lume şi se consternează de toată nepriceperea guvernanţilor noştri, insensibili la întronarea demnităţii româneşti. Are şi soluţia: „Neamul nostru va-nvia/ Când Lumina va vedea:/ Pe Hristos când vom iubi/ Neamul ni-l vom mântui” (Catren de copil). Poate şi de asta îl iubesc pe autor, îi urmăresc evoluţia şi-i aştept fiecare nouă carte, ca pe un balsam pentru ceasurile de restrişte.
