«Teoretician literar de notorietate mondială» «Intelectualitatea română l-a pierdut pe unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai ei, scriitorul şi criticul literar clujean Adrian Marino» «Marele critic şi estetician Adrian Marino…» Acestea sunt doar câteva din titlurile de primă pagină, apărute în ziarele din ţară, la moartea unui “OM”- Adrian Marino. Cred însă că vorbele rostite de ªtefan Borbely, profesor de Litere la UBB Cluj, la mormântul marelui om de cultură, sumarizează sentimentele multora, inclusiv ale celui ce scrie acest epitaf jurnalistic, iar ele au rezonat peste Cimitirul Central din Cluj în dimineaţa zilei de 19 martie 2005 după cum urmează:
«Ne luăm rămas-bun, azi, de la una dintre minţile cele mai strălucite ale literaturii române contemporane, prestigios laureat al Premiului Herder. Adrian Marino a fost – chiar şi pentru cei pe care îi timora anvergura sa intelectuală unică, împlinită – un reper de verticalitate morală şi un neliniştitor termen de comparaţie…»
Nu ştiu câţi dintre cititorii noştri ştiu cine a fost Adrian Marino, sau cât de familiarizaţi sunt cu opera sa. Citite însă cu atenţie, cuvintele de mai sus vorbesc enorm despre omul şi savantul care a fost Adrian Marino. Dar haideţi să vă fac cunoştinţa postumă. L-am cunoscut ca om; l-am cunoscut ca parte din familia mea în calitatea sa de unchi; l-am cunoscut ca autor şi critic literar.
Adrian Marino s-a născut la Iaşi, în anul 1921. În 1944 a devenit licenţiat al Facultăţii de Litere din Iaşi şi Bucureşti. Între 1944 şi1947 a fost asistent suplinitor la catedra de Istoria Literaturii Române, condusă de G. Călinescu. A debutat în 1939 la „Jurnalul Literar”, director fiind G. Calinescu. A obţinut titlul de doctor în 1946, cu teza „Viaţa lui Alexandru Macedonski”. În 1949 a fost arestat şi închis până în 1957 pe motive politice, după care a fost deportat în Bărăgan (1957-1963). În 1957, Marino a părăsit închisoarea şi a venit la Cluj, la fratele său. Astfel a cunoscut-o pe Lidia Bote, care îi va deveni soţie. Nu a avut drept de semnătură până în 1965, când a debutat, la 44 de ani, cu „Viaţa lui Al. Macedonski”. A fost reabilitat juridic în 1969. A fost premiat de Academie şi de Uniunea Scriitorilor. Între 1971 şi 1972 face o specializare în Elveţia. Între 1973 şi 1980 a întemeiat, redactat şi condus prima revistă de studii literare în limbi străine de circulaţie – „Cahiers roumains d’études littéraires”. În 1985 a obţinut prestigiosul premiu literar, Herder. A publicat, în ţară şi străinătate, volume de teorie literară şi comparatistică. A fost primul autor al unei cărţi româneşti şi franceze despre Mircea Eliade: „Hermeneutica lui Mircea Eliade” (1980, 1981 – versiunea în limba franceză). Cele şapte volume „Biografia ideii de literatură” (1987-1989) reprezintă prima enciclopedie românească literară completă. Este cel mai tradus critic literar romăn.
După 1989 a publicat cărţi de ideologie pro-europeană, pro-liberală şi critică de idei: „Evadări în lumea liberă” (1993), „Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale” (1995, 2005), „Cenzura în România. Schiţa istorică introductivă” (2000), Volumul „Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România” – Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi (2001).
Promotor al europenismului, cu mult timp înainte ca realitatea unei Europe Unite să devină evidentă, Adrian Marino a revenit mereu în analizele şi contribuţiile sale la ideea unei culturi romăneşti integrate deplin în vasta cultură europeană.
Spunea cu o ocazie: «singura formulă culturală recomandabilă este – după noi – a fi, a voi să fii, a acţiona să fii şi să rămâi – repetăm de o sută de ori – român şi european în acelaşi timp.»
ªi din nou: «obiectivul cultural fundamental ar trebui să fie următorul: a aduce Europa acasă, ceea ce echivalează, aparent paradoxal, cu a intra în Europa»
Dincolo de toate realizările literare şi sucesele publicistice, care fără echivoc conferă amploare şi unicitate intelectualului Adrian Marino, este absolut necesar să amintim despre omul Adrian Marino. Nu numai anii de detenţie şi exil ci întrega sa viaţă, a fost trăită pe un plan moral superior, fără compromisuri, fără jumătăţi de normă. Numai munca neobosită la numeroasele sale proiecte l-a împiedicat să fie mai vizibil, însă cei care l-au cunoscut, iubit, admirat, citit, în final până şi detractorii săi, se vor uita de acum numai în sus, înspre piedestalul moral pe care stă cu o oarecare umilinţă Adrian Marino. Te-ai aştepta să vezi astfel de piedestale morale cât de des umblând prin desişurile (sau poate ar trebui să o numim jungla) intelectualitaţii româneşti, însă aşa cum bine remarcau mulţi la moartea sa, Adrian Marino a rămas cam singur. A fost declarat «un învingător», «un destin împlinit», un reper moral « …. Însă la o zi după ce s-a stins din viaţă. Cei care au scris despre el apreciativ în timpul vieţii, au manifestat un fel de sfială. Nu aşa au stat lucrurile cu cei care l-au invidiat până la denigrare. Ce trist este să constaţi că ultima ocazie în care s-a scris şi vorbit despre Adrian Marino a fost în vara anului trecut când aşa numita elită intelectuală de la Bucureşti l-a atacat furibund cu invective imposibil de reprodus. Permiteţi-mi să închei cu frazele pe care le-am postat pe situl unui cotidian naţional la apariţia unui excelent interviu, publicat postum de către Ioan Mureşan.
Unde eşti tu Liiceanu? Patapievici şi Pleşu? Iată că duşmanul de temut s-a dus să se odihnească. Acum, în pace, vă puteţi balcaniza reciproc, până la ipocrizia deplină. Piedestalul moral pe care stă Adrian Marino nu are trepte pe care voi vreodată le veţi urca. Nici chiar liftul culturii nu vă va duce acolo. Plângeţi şi regretaţi, căci aţi pângărit un “OM” cu nimicniciile voastre. Poate ca un ultim gest, toată elita culturii de la Bucureşti ar trebui să se prezinte la Cimitirul Central din Cluj, şi să-şi ceară iertare. Numai astfel, cu un ultim gest omenesc s-ar putea gândi la “mântuirea” prin cultură. Cât despre Marino, el este deja în Cerul Culturii Universale. ªi priveşte cu regret spre Bucureştiul modern unde banul este cartea care se citeşte cel mai des, iar în numele banului oamenii devin “sălbatici”.
Rămas bun, Adrian.
