POEZIA NOUĂ ÎNTRE GENEZA BIBLICĂ ȘI „PHAIDON – DESPRE SUFLET” – DE PLATON
ADRIANA ILIESCU
POEZIA NOUĂ ÎNTRE GENEZA BIBLICĂ ȘI „PHAIDON – DESPRE SUFLET” – DE PLATON.
„APROAPELE. 111 PSALMI ȘI ALTE POEME” DE EUGEN DORCESCU
-ESEU-
În orice prezentare de critică literară, interpretarea titlului este „cheia” cu care se deschid sensurile mesajelor artistice, dar se întâmplă, destul de frecvent, ca titlul să creeze confuzie sau ambiguitate, pentru a spori efectul receptării artistice. Titlul pe care l-a ales Eugen Dorcescu are, de fapt, două secvențe: Aproapele și 111 Psalmi și alte poeme. Rămâne deschisă interpretarea că trei de 1 (unu) ar trebui să sugereze Sfânta Treime. Aproapele este un cuvânt frecvent în contexte arhaice și biblice, dar cine este Aproapele?
Fiecare și oricine poate fi aproapele cuiva, iar apropierea pe care o sugerează semantica include afectivitate caldă („Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți…”).
Se înțelege că autorul a ezitat în ce privește specia lirică și mesajul artistic, dacă, datându-le, arată, el însuși, că a ezitat câteva decenii, cu publicarea… S-ar putea presupune că i-au fost prea dragi, prea intime aceste poeme biblice, care, evident, nu imnuri sunt, ci chemări ale unui Iov al modernității, ce părea că și-ar fi ținut ascunsă rugăciunea de taină cu îngrozirea de sine și de făptura omenească, prea mult din tină, prea puțin din spirit. La ce mai speră acest rugător înspăimântat de sinele său, ca și de condiția umană, de „bietul om”, uitat în singurătate? Mă grăbesc să o spun, ca să nu se piardă printre citate: el speră la purificare.
Dar cine este cel care cere, iarăși și iarăși, curățirea, de la Divinitate? Desigur, mai ales cel care se simte impur. Și care este calea pe care o vede zbuciumatul personaj liric ce își reia (la nesfârșit!) ruga?! Una singură: apropierea de Divinitate, căreia i se adresează cu TU și care ar dori să-i fie mereu „aproape”. Cu fiecare expirație, cu fiecare bătaie a inimii, află că aceasta este divinitatea la care aspiră, pe care știe că a găsit-o, dar care rămâne departe (El este și Departele!).
Ca să fie alături, vegheat și ocrotit de Aproapele, Eul liric a găsit calea și metoda: Rugăciunea neîntreruptă. Lamentarea, dezolarea, pustiul, marea Singurătate pot să dispară, dacă vorbește și se crede ascultat de Dumnezeu-Cuvântul, iar semnul de purificare este Crucea cea însângerată. Să cităm din aceste 111 rugăciuni liturgice este ușor lucru, căci oricare filă este bogată în rugi – un vaier le străbate pe toate, iar liniștea îndurării divine se lasă arar, căci timpul și-l rezervă Eul tânguitor spre a cere purificarea și aceasta vine prin neostoită suferință.
Cu toate acestea, fiindcă e vorba de lectura unei cărți de poezie (ascunsă, cu dibăcie, ani mulți), să observăm care este prozodia, în ce fel slujește conștientului ideatic și estetic. Cartea începe cu un grupaj de catrene, numerotate de la unu la cinci. Vom vedea că mai departe se rupe versul, cu trimiteri la citate din Vechiul Testament și Noul Testament. Rigoarea și reușita versificației ți se impun și strâng ca în menghină conținutul rugăciunii. Sunt spaima, suferința, durerea, deprimarea, care umplu sfera semantică a chinului celui ce se știe pierdut din zona mântuirii. O spovedanie cumplită arată omul în păcate, o personalitate înfricoșătoare, demonică, după cum probează Spovedania, mai exact spus, un Poem-Spovedanie către tine însuți, un „blestem” contra unei făpturi diabolice, om-pierdut printre cele sfinte: „Rămâi ce ești: Făptură de pământ,/Mai crudă și mai tragică-ntre toate.//Te macină-ndoiala, deprimarea/ Și crima și minciuna. Gândul tău/Hrănește doar pornirea către rău./Și te-nconjoară spaimele, ca marea…// O, blestemat să fii că te-ai pierdut!…”
Enumerația, gradația ascendentă, imprecația sunt figuri de stil-figuri de cugetare, frecvente în poezia clasică românească („figuri de construcție”) încă din secolul al XIX-lea și asta, cred eu, dă greutate liricii moderne.
Și atunci, care este Psalmul, unde îl găsim într-o poezie ca aceasta? Ei bine, Psalmul este acolo unde este Imnul, acolo unde se află Lauda. Lauda Creatorului.
Eugen Dorcescu reușește să încheie imnul său printr-o figură de stil greu de realizat, care cere inteligență și măiestrie stilistică: conversiunea. Este simetria unei forme, însă cu un sens schimbat: „O, blestemat să fii că te-ai pierdut!/Și lăudat Acel ce nu te pierde!”, „Pân-a binevoit să mă recheme/Eternul Glas ce-mi dirijase pasul./Și m-a sorbit în sine însuși Glasul”, „Strig, din adânc,/precum David cândva:/«Iubi-Te-voi, Doamne!»”
Sunt numeroase finalurile cu versuri ce transformă un poem, un pastel sau o elegie într-un psalm. Sunt finaluri de poem ce aduc laude, adorare, până la imaginea contopirii cu Divinitatea, pe care o adoră, cu care dorește a se contopi, căreia îi vorbește într-o începută sau necontenită rugă. Lumea unde viețuiește o numește, prin perifrază, „Acest tărâm înstăpânit de moarte”, apăsat de tristețe, disperare, dezgust și căință. Personajul liric își face portretul, se descrie ca „un vechi diac întomnat/ și amar…/ hrănit cu al nimicului scrum”.
Cred că personajul liric, care mărturisește un suflet păcătos („pierdut”), a frecventat volumul Les fleurs du mal, celebra carte a lui Charles Baudelaire, cu care începe simbolismul, modernismul și estetica urâtului, și unde poetul face enumerarea păcatelor:
Nos péchés sont têtus, nos repentirs sont lâches;
Nous nous faisons payer grassement nos aveux
Et nous rentrons gaîment dans le chemin bourbeux,
Croyant par de vils pleurs laver toutes nos taches.- („Au lecteur”, vol. Les fleurs du mal, Paris, Librairie Garnier Frères).
Autoportretele succesive ating paroxismul disperării și al căinței. Moral și fizic, Eul liric surprinde și înspăimântă, deși el este doar un „diac”, e un psalmist, fiindcă Îl iubește, Îl laudă și-și găsește fericirea în Domnul. Între atâția, cel mai convingător, emoțional și estetic, mi s-a părut Psalmul 64, care trebuie citat în întregime:
„Cu cât timpul trece, cu-atât/mi-e mai tare rușine/în față să-Ți stau/nenorocitul de mine!/O remușcare,/fără-ndurare,/adâncă,/mușcă din sufletul meu, ca/apele mării din stâncă./Puteam fi cum ai zis,/puteam fi cum n-am/fost și nu sunt./Cu ce drept mai rostesc vreun cuvânt?/Și iată-mă, azi, o statuie/de piatră bătrână,/ mâncată de valuri, cu/condeiul în mână,/desenând, implorând, peste hău,/ Numele Tău”.
Dar cine este marele vinovat, de urgia ce se abate asupra omului de lut? Întrebarea retorică este un procedeu stilistic foarte frecvent în poetica lui Eugen Dorcescu, alături de exclamația retorică. Vinovatul este Adam, primul și marele păcătos, păcătos prin neascultare. Poetul a scris un volum cu titlul Adam. Pagini de jurnal (2000-2010), tipărit la Timișoara în 2020: „Scrisul meu a fost și este o chemare a Numelui”. Deci cel „pierdut” este cel „neascultător”.
Înainte de a închide cartea, observ că farmecul lecturii vine din două direcții. Una ar fi versificația foarte bine supravegheată: se simte pana unui maestru al versului clasic, stăpân pe ritm și pe rimă, chiar dacă aranjamentul versurilor se depărtează de canoane. Versurile sale se înșiruie fără nicio tulburare de ritm și de rimă, ca la barzii de altădată, chiar dacă așezarea în pagină sugerează versul liber. Când crede de cuviință, rupe versul la cezură, dă poemului un nou aspect, cuvintele-cheie apar la sfârșit de vers, dar se poate face reconstituirea prozodiei clasice cu reașezarea catrenelor. Ritmul este cele mai adesea iambic sau dactilic, rima îmbrățișată, ca în Psalmul 1, rima interioară sporește muzicalitatea și este limpede că nimic nu e întâmplător în această versificație alertă. A doua direcție, de care vorbeam, este cercetarea atentă a spiritualizării, cu un ascetism strigat, clamat și orgolios. Noi nu putem ști dacă autorul a consultat sau nu lucrarea lui Platon Phaidon, dar se simte o descendență platoniciană, cu efortul de spiritualizare a existenței, un exercițiu de ordin spiritual, pentru modelarea de sine, o pregătire pentru „ieșire” și lucrarea spre purificare. Se arată un personaj liric, care se declară creștin și, purtând o cruce însângerată pe piept, este creștin și o spune cu ostentația unui filosof, ce se mândrește cu școala lui.
Și Aproapele? Este „vecinul”, care împărtășește același mod de a suferi.
Revenind pe terenul arid al stilisticii, cred că Eugen Dorcescu este foarte pretențios în ce privește tropii, căci și-a tipărit cartea din ultimul deceniu al secolului al XX-lea și a găsit ca titlu o varietate de metonimie — sinecdoca, figura ce se folosește pentru a denumi partea în locul întregului sau totul în locul părții.
„Aproapele” este fiecare sau oricine sau întregul sau Numele: „Toate trec, stând pe/loc, nemișcate./ Trec și eu, stând pe /loc, între toate./ Numai Tu nici nu/stai, nici nu treci./Ești Același, din/ veci până-n veci”.
