Rămâne întrebarea
M-am oferit, păgâno, să-ți fiu în cer PR,
Să-ți desenez pe șolduri săruturi de Renoir
Și ca să-mi rabzi mânia, iei de azur pilule,
Eu îți tot scriu bilete pe fulgi și libelule.
De o să juri din gene, eu n-o să te mai cred,
O să-ți trimit scrisoare pe îngerul ered,
Să-ți pun pe fantezie și mofturi un sechestru
Până-nțelegi, tăcuto, păcatul meu terestru,
Că-n fiecare noapte, deși nu-l vreau, îl am
Citesc în biblii, tore, în stele și Coran,
Să-mi treacă de fantasme, însă rămân bolnav,
Iar tu-n vitrina lumii mă vei purta ca sclav.
În flamuri de zăpadă nu te mai urci, nu vii,
Iar darurile toate le-ascunzi în fantezii
Și boala ta de divă destramă, din dantele,
Chiar înflorirea vieții -te-ai învățat la rele,
Doar că-ți rămâne dorul rostogolit în tiv,
În seri cu flăcări albe și visuri rogvaiv
Și-o întrebare goală, în șoaptă, stinsă-n pernă:
Dacă iubesc un înger, ființa mi-e eternă?
Hai, întâmplare
Nirvane ascunse-n diluvii de stări
Te vântură-ntruna cu brațe de ulpii,
Caleașca de aer așteaptă la scări
Și-n sângele iute se spânzură vulpii.
Pornește călare pe șaua în dungă
De zări rimelate-n apus desfrânat,
Când dulce spre arderi, atâta de lungă,
Dorința-i amantă de gând-împărat,
Să duci răzvrătiri în colane bizare,
În care te scalzi ca un prunc ne’nfășat
Și vrei să iubești fulgerat, întâmplare,
Și laptele-ți curge din flori în Sabat.
Ferestrele apei te cheamă pe maluri
Să cânți deșucheată în zodii de vrei,
Iar flăcări din trup ți-alunecă-n șaluri.
Hai vino, ’ntâmplare, de soț să mă iei,
Când rochia-ți arde subțire sub fumuri
De ambră, cad ulii, se clatină zei,
Soldații din ghețuri declară parfumuri
Chiar diavoli cu care tu mințile iei.
Pășește-n alcovul în care știi locul,
Culcuș de mătase și fluturi-pierzanii.
Hai vino, ’ntâmplare, încearcă-ți norocul
Și cântă-mi pe gene săruturi, litanii…
Apus cu tăcere
Lucirea-mi duce semnele în vrie,
Orice vorbire pare de prisos;
Rupt din oglindă, ochiul meu învie
Încarcerat în ochii lui Cristos.
Trecând pe tocuri, umbra argintie
E doar fantoma unui vis frumos.
Iubirea ta denunț la păsări oarbe,
Un locatar al gurii mele-n van;
Beau din otrăvuri, că avid mă soarbe
Eleusina taină, când declam.
Se lasă noaptea în ce-aș vrea să-ți fiu,
Cade-mpușcat amurgul de-un diliu…
Firul de praf visează să fie stea
Tu, praf de stele, picuri des în spații:
”Hai, novă albă, vino să mă sorbi
Și-atinge-mă cu taina din creații
Pe fulgurări de fluturi calzi și orbi!”
Și zi de zi în cale vrei să-i stai,
Cumva să crești ca nova călătoare,
Dar, fir de praf, tu oare nu știai
Că steaua-i visul, nu o biată floare?
Mai ceri prin scâncet aura aceea
Împrumutată-n mângâieri de rază
Și-ai vrea să spui că steaua e femeia,
Dar orice colb, să fie stea, visează.
Pe frunți de ’nalturi nu se poate ține
Nici fir de praf din pulberea luminii,
Căci pe efigii de-ar păși oricine,
S-ar sinucide-n întuneric crinii!
Șarpele
Of, șarpele-i frumos. Doamne, ’l-ador,
Tu fă ca șarpele să fie doar al meu!
Mă uit în ochii lui -văd curcubeu
Și nu presimt că eu îți cer să mor.
Și el se uită, ochii lui lucesc,
Smarald cu apă pură din oglinzi
În care profețește flăcări Thor,
Și ochii lui se-apropie și cresc
Cum scrie-n cartea veche-a magilor,
Însă în umede alunecușuri stă
O poftă mai vorace și mai crudă
Decât iuțeala care pofte dă
Să urce-n ochii primeniți de iudă.
În fascinații de lumină crudă
Se-ntinde iute umbra unui nor
Și când te-apleci ca să șoptești în rugă,
Ești săgetat de-un fulger carnivor
Și ochiul tău din ochii lui se udă…
Încarcerare
Îmi cauți gustu-n amintiri de vinuri
Ce le-am băut din gura ta. Sloboade
Tâșniri de lapte desfrânând leșinuri,
Când tremură în carnea ta năvoade.
Solii în vise îmi trimiți; ce-i graba
Cu care-mi taci din ochiul verde? Știu,
Tu ești regina norilor din Saaba,
Ce m-a-ncuiat în ochiul său diliu
Și în oglinzi de gheață mă păstrezi,
Să nu mă ia ispite-n brațe lucii;
În jurul meu, în gheață, tu sculptezi
Priviri ce-ți ling unghere… eunucii.
Îmbrățișări din ce-ți aduci aminte
Lectica ta înjugă-n mers încet,
Iar tu adormi căzând între cuvinte
Și-o să visezi la mine berechet…
Nesfârșirea
Amurgul sângerează-n al său pliu,
Pe podul lumii vulturi vând orbiri,
Se face printre gene prea târziu
S-alungi departe prins între priviri,
Iar dacă pârgul trece peste triluri,
Se va desface-n coajă fructul copt
Cum ies din umbre faraoni pe niluri,
Ca să pășească-n nesfârșitul opt.
Tresar fantasme-n igluri demodate,
Ți-am ridicat o scenă chiar pe lună,
Să pleci din ochiul meu în libertate,
Când drumurile-n mine robi adună.
De o să cazi în hăul meu de-oglinzi,
Un labirint din care nu mai pleci,
Să îți aduci aminte, când mă vinzi,
Că diamantele sunt pure, însă reci.
Se înserează prematur în tine,
În ochii tăi chiar muzica s-a stins,
Mai trec pe valuri umbrele mezine
Să plângă-n turnuri, parcă dinadins…
Desfacere
Scăldat în muzici, dai iubire-un pic,
Când forma-și desfășoară catifeaua;
De stele vin pe fruntea ta, lic – lic,
Și peste-abisuri s-a întins perdeaua,
Să nu rămâi restant și prin tablouri,
Să mergi cu totul după pendulare,
Că-n urma ta se-aruncă, știi, lasouri,
Ca să te lege-n temniți de-ntâmplare.
Prisos nu este, cum se spune-n script,
Doar bogăția noastră-i pretutindeni;
Cum de pe jerbe-n tâmple s-au suit
Culori vărsate-n ape de armindeni,
Din degete ce urcă flori în susuri,
Prin rugă și dorință ceri nespus
Și se topesc potecile spre-apusuri,
Iar întrebarea-i umbră-n cel ce-i dus…
Privirea
Se opresc departe umbre-n dreptul lunii,
Cioburi reci de gânduri se prefac în spini,
Se aud sub dune cum foșnesc simunii,
Trec chiar prin efigii inimi spre lumini.
Se întorc din vise-n leagăn peregrinii,
Nașterile-n praguri le-au rămas uitate,
Curg din falduri calde, tremur, heruvimii,
Se înalță-n inimi turnuri descuiate…
Printre fire-n grâuri ar purta, oricine,
Spre înalturi ochiul care-a semănat,
Iar de vin diluvii, vom pleca-n rovine,
Ca și cum din pâine am mușca păcat
Și din fluvii duse, de cărări, în delte,
Se întoarce luciul în oglinzi mai pure,
Până când din alburi s-ar întoarce, zvelte,
Ale ploii fiice, chiar pe stropi să jure.
Poate-n clipa asta ne-ar fi fost menirea
Să purtăm sub frunte gânduri mai curate,
Se revarsă-n cupe pline ochi privirea
Care soarbe-n sine lucrurile toate.
Mărturie
Umbre de păsări căzute pe frunți,
Melci răsuciți, după mâini, felinare,
Tulbură ceasuri de aer în nunți,
Gonguri de aur cu margini solare.
Boltele cheamă în noi legănarea,
Du-te și-ntoarce-te legat de pendul,
Cântă din florile mării uitarea,
Nu-i destul să iubești, nu-i destul.
Mătăsile poartă eșarfe-n stihare,
Trec roadele cărnii topite în pârg;
Cum mirii trec țanțoș, călcând peste zare,
Copiii se plimbă pe roți de amurg.
Duc funii de apă în sân visătorii,
Pe tâmplele nopților cu ochiul abstract
Și sunetul cântă un zâmbet culorii,
Jucând cu lumina în ultimul act.
Eu, martor tăcut la toate acestea,
M-ascund într-o floare de timp evadat,
Și poșta veciei în cer duce vestea
Că razele-n clipe s-au ascuns și-au plecat…
