| Mariana Emilia Gyurko |
Moartea este o femeie
Am desprins scânduri din cer,
Mi-am făcut din ele o cruce.
Moartea este o femeie,
ea îmi sărută coapsele în fiecare seară,
mă îmbracă cu pământ…
eu tresar, încă mi-e frică.
Moartea este puternică!
Însă am început să simt,
degetele îi tremură când mă atinge sub pământ.
Zidită într-o inimă de înger
Mi-a adormit în brațe mama
Din razele lunii curgeau lacrimi,
în păr avea frunze de tei.
Pe jos, căzută pe podea,
se zbătea o umbră.
Zidită într-o inimă de înger,
pe un perete fără de sfârșit.
cu degetele lungi de primăvară,
mi-a adormit în brațe mama.
Tâmpla lui Dumnezeu
Palmele reci ridică natura căzută
Și o reazemă de tâmpla lui Dumnezeu.
Noaptea își ascunde pumnii în urma pașilor tăcuți
și fredonează încet un cântec de moarte.
Cerbii de aur dansează în flăcările ploii,
iar luna se descalță de melancolie.
Fluturii cerului îngroapă frunzele ce cad
în cristalul tulbure al ferestrelor.
Moartea m-a vândut
Pământul e oglinda în care te privesc,
sângele de taur îmi picură sub pleoape
umbra însetată adună fiecare strop
și-mi face din sânge o cămașă.
Simt cum îmi alunecă pe trupul gol și rece,
nu-mi cere să mă întorc în locul
în care moartea m-a vândut!
Bucată cu bucată,
carnea s-a desprins până la piatră.
Trandafirul
Am făcut cu moartea un schimb,
să simtă ce simt eu.
I-am dat inima să-i bată.
În locul inimii a crescut un trandafir,
spinii lui să-mi aducă aminte că trăiesc.
Gâtul ploii
Pământul se oglindește în izvoarele lunii,
scuturându-și mantia albastră,
în suflete de ceară,în glezne de cristal.
Curge tăcerea peste umerii mei goi
și trupul îmi tresare când pașii tăi îl trec
ca pe un pod cu struguri de plumb.
Cu frunze de lacrimi îmi înfășurai sânii.
Sărutând gâtul ploii, tresar pentru întâia oară,
Îmi crește printre degete un înger
cu pleoapele albastre și brațe de lemn,
îmi cuprinde mijlocul, întrebându-mă:
,, Care este distanța dintre suflet și trup?,,
Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori
În fiecare noapte mă întorceam,
până când m-am convins că nu este acolo.
Pământul nu poate îngropa un înger,
Cu unghiile inimii am zgâriat cerul atât de adânc
încât a început să sângereze…
Noaptea,în rochie de sticlă,
își ridică brațele agățându-le de lună.
Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori,
umbra rezemându-și-o de cruce.
Când eu mă duc, umbra Lui pleacă,
când plec, ea vine înapoi.
Dumnezeu își lasă lacrimile peste flori,
umbra rezemându-și-o de cruce.
Din lacrimi ți-am făcut o cruce
Am plâns atât de mult încât
pământul s-a făcut o nucă.
O simt rostogolindu-mi-se pe trup
și în mii de stele mi-l despică.
Atunci când ating cerul,
se face iar lumină.
Pe firele-mi de păr cobor,
mă întorc iar la tine.
Iubită mamă
Știu că și ție îți este teamă,
dar, te rog, iubită mamă,
nu-i lăsa să mă îngroape sub pământ!
Eu voi fi nufărul care îți crește în palme când tu plângi,
voi fi cel mai frumos brad care împodobește casa
și am să îți țin de cald.
Mă întrebi, iubită mamă,
de ce astăzi nu mai plâng?
Îmi e frică de pământ!
Iuzia
Doar tu știi unde e locul
în care cerul atinge pământul.
Iubesc ploaia,
atunci pot umbla dezbrăcată
în ale tale gânduri
și construiesc un labirint
din lacrimi și cuvinte.
Eu sunt nebuna
care construiește în gând,
tu ești nebunul
care nu mă poate prinde.
Ploaia
Ploaia își ascundea sânii în pumnii pământului
Ne înfloriseră crini pe pleoape,
se scuturau mugurii de pe buze.
Erau multe zgomote, iar ploaia tremura.
Se furișase în sânul tău,
mă privea cu ochii închiși și-i tremurau degetele,
iar eu i-am zâmbit.
Am înțeles atunci că trebuie să iubesc ploaia
pentru a ajunge la tine.
Mi-am dat foc umbrei
Mi-am dat foc umbrei,
mă urmărea până în cele mai intime gânduri.
Într-o zi, am răstignit-o,
legându-i degetele de marginile cerului,
dar a reușit să scape,
strecurându-se pe sub scândurile mucegăite
ale mormântului meu.
Îi simțiam chemarea nebună de a o atinge.
Pământul din cer
Lasă-mă să dorm în brațele tale,
Gândește-te că este pentru ultima oară
Când glasul meu te roagă să rămâi!
Din șoapte curg lacrimi,
pământul mă înfășoară,
cu stropi de ploaie mă îmbrac.
Iubește-mă cum cerul își iubește umbra!
Tu ești pământul din cer,
eu sunt cerul din pământ.
Glasul aruncat pe marginea șoselei
Te împiedici în fiecare glas
aruncat pe marginea șoselei
și crezi în sunetul buzelor încleștate.
De ce?
Zilele trec printre degetele tale zdrobite
de nemiloasa încercare a vieții.
Porți închise
Nu trebuia să te ascult,
să aștept să-mi deschizi porțile dimineții.
Nu trebuia.
Tresar, tresar când pașii îți aud în gând, făcând cărare…
Alerg spre porțile închise.
Fiecare cuvânt care m-a rănit
Fiecare cuvânt care m-a rănit
l-am legat cu o lacrimă.
Am făcut o scară, ridicând-o spre cer.
Dumnezeu, cu un singur deget,
a făcut-o curcubeu.
Palma nopții
Afară ninge, iar pleoapele închise desfigurează timpul
care, agățat deasupra cerului, împinge noaptea,
dezbrăcată și cu părul răvășit,
într-o picătură de rouă.
Pe treptele inocienței plânge un înger,
cu buzele albastre și crăpate de vânt
își împlântă privirea
în suflete de ceară.
Pământul se topește în palma cerului.
Răstignită în rochie de mireasă,
cu lanțuri de plumb și brațe de porțelan,
dansează ploaia cu gleznele în flăcări.
Scândurile mucegăite ale cerului
Oamenii intră prin asfalt,
cum tălpile îngerilor se strecoară
prin scândurile mucegăite ale cerului.
Întinzi mâna să îi ajuți,
dar simți respingerea
din ochii lor încinși ca smoala.
Rămâi în așternutul toamnei, plângând,
nimeni nu te ascultă: nici îngerii, nici oamenii.
Mireasa timpului
Cu trupul de sticlă
mă aștepta noaptea în prag.
Pășeam încet,
de teamă, să nu lovesc tăcerea.
Prin colțul de vis,
măicuța săruta un înger,
tu, în genunchi, adunai clipele ce trec.
Lacrimile îngerului
În rochia de gânduri,
cu lacrimile îngerului pictate pe umbră,
aleargă noaptea prin cimitir.
Am sădit trandafiri pe altarul tăcerii.
Unesc pământul cu cerul
printr-un suspin.
Îngerul lui Dumnezeu
Dumnezeu m-a rugat
să am grijă de îngerul lui
până în ziua în care se va întoarce.
