Numeroase performanțe de top din istoria sportului românesc sunt legate de continentul nord-american. Statele Unite și Canada au fost, de-a lungul vremii, scenele unor victorii epopeice ale lui Ilie Năstase, Nadia Comăneci sau Gheorghe Hagi. Gândacul de Colorado vă propune, la aniversare, o trecere în revistă a celor mai importante dintre aceste succese. America de Nord a fost dintotdeauna “the promised land” pentru performerii români, indiferent de domeniul în care au activat sau activează. Cum însă în sport performanțele sunt mai clar evidențiabile, America se poate mândri că a trăit alături de întreaga suflare românească momentele unice și irepetabile ale unor victorii de poveste.
US Open, prima victorie de mare Şlem din cariera lui Nasty
US Open a însemnat, în 1972, prima mare victorie din cariera lui Ilie Năstase. Nasty era deja considerat, la începutul anilor ’70, drept unul dintre cei mai buni cinci-șase tenismeni ai momentului, după ce câștigase un open la Roma, unul la Salisbury, Maryland, și se impusese la dublu, alături de Ion Țiriac, la Paris. În ’71 a ajuns până în finală la Roland Garros, iar în decembrie și-a adjudecat primul trofeu ATP World Four Finals. Însă victoria de la US Open, după un meci epic, de cinci seturi, pe terenul americanului Arthur Ashe, rămâne un moment memorabil în cariera lui Ilie Năstase.
Nadia, primul 10 din istoria gimnasticii
Nadia Comăneci avea 14 ani în timpul Olimpiadei canadiene din 1976. Fetița avea să devină însă icon-ul unei întreceri botezată de presa mondială “Olimpiada Nadia Comăneci”. Gimnasta româncă a obţinut nu mai puțin de şapte note de 10 și a reușit performanța de a bloca ultramoderna tabelă de marcaj, obținând nota 10, o notă pe care până și inginerii de la Swiss Timing, parteneri ai competiției, au considerat-o imposil de atins atunci când au proiectat aparatura de suport tehnic. Din cele patru medalii de aur ale României la Montreal, trei au fost obţinute de Nadia Comăneci. Competiția avea să consemneze, în ansamblul ei, cea mai bună evoluţie din istoria participării sportivilor români la întrecerile olimpice până la acea dată. Delegaţia României a cuprins 166 de sportivi înscriși pe afișele a 11 sporturi: atletism, box, kaiac-canoe, canotaj, gimnastică, haltere, handbal, lupte, nataţie, scrimă şi tir. România a ocupat locul 9 în clasament, după ce a obţinut 27 de medalii (4 aur, 9 argint, 14 bronz). Medialiile de aur au fost câștigate de Nadia Comăneci (gimnastică, paralele inegale, bârnă, individual compus) și Vasile Dîba (kaiac canoe, 500 m).
Los Angeles 1984, record de medalii olimpice pentru România
Jocurile Olimpice de vară din 1984, de la Los Angeles, reprezintă momentul în care sportul românesc urcă pe podiumul mondial. România obține un număr record de medalii, 53, dintre care 20 de aur, și locul 2 pe națiuni după țara-gazdă. Nu doar performanțele sportive ale “tricolorilor” i-au adus pe aceștia în prim-planul atenției publicului, ci și faptul că ei au ignorat boicotul impus de Moscova din rațiuni politice. De altfel, în timpul ceremoniei de deschidere pe Stadionul „Memorial Coliseum” din Los Angeles, sportivii români au fost primiţi cu aplauze la defilarea pe naţiuni, ca reacţie la decizia delegației de a sfida boicotul. Olimpiada avea să consacre numeroase nume de legendă pentru sportul mondial. Printre sportivii de aur de la Los Angeles s-au numărat Doina Melinte – atletism, 800 metri, Maricica Puică = atletism, 3.000 metri, Ivan Patzaichin şi Toma Simionov = canoe, 1.000 m, Ecaterina Szabo = gimnastică, sărituri, bârnă, sol, echipa națională de gimnastică (Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraş, Simona Păucă, Mihaela Stănuleţ şi Ecaterina Szabo) = aur pe echipe, Elisabeta Lipă şi Marioara Popescu = canotaj, dublu vâsle sau Nicu Vlad = haltere (90 kg).
NaŢionala de fotbal, cea mai bunĂ clasare din istorie
Chiar dacă nu a fost convertită într-un metal prețios, evoluția lui Hagi, Gică Popescu, Răducioiu, Petrescu și Dumitrescu la Mondialele din Statele Unite rămâne, fără doar și poate, în arhiva sentimentală a iubitorilor sportului din America și, desigur, în cea a microbiștilor români. Lobul perfect al lui Hagi de pe Rose Bowl (Los Angeles), în meciul contra Columbiei, favorita marelui Pele, coșmarul din Pontiac Silverdome, stadionul acoperit din Detroit în care golul magic al lui Gică n-a putut îndulci acel 1-4 contra Elveției, apoi lecția de fotbal servită selecționatei-gazdă, Statele Unite ale Americii, în meciul decisiv de pe Rose Bowl, cu golul de mare refinament al lui Dan Petrescu. Au urmat apoi optimile de finală în fața Argentinei, probabil cel mai spectaculos meci făcut de România la acest nivel competițional. Fără Maradona, suspendat pentru dopaj, dar cu Ortega, Balbo, Sensini, Simone, Redondo sau Batistuta mai motivați ca oricând, argentinienii s-au lovit de o echipă română pragmatică, care a speculat la maximum oportunitățile de care a avut parte, dar care nu a rămas nici o secundă datoare la capitolul calității jocului. Ilie Dumitrescu a făcut atunci, în LA, meciul vieții sale în tricoul galben, marcând două goluri de senzație. Dar memorabil va rămâne însă golul lui Hagi de 3-1, considerat și azi, în 2010, drept cel mai frumos gol pe contraatac din istoria fotbalului într-o anchetă a englezilor de la „The Guardian”.
Cu toţii ne-am întrebat cum ar fi fost un meci de vis România – Brazilia în semifinalele competiţiei de peste Ocean, având în vedere jocul extraordinar prestat de “tricolori”. Gafele impardonabile din meciul cu Suedia, pierdut la penalty-uri după 2-1 în superioritate în prelungiri, au făcut ca acest meci să nu mai aibă loc. Regretul e împărtăşit peste tot în lume: într-un alt top realizat de “The Guardian”, această întâlnire a fost inclusă printre meciurile clasice care au fost programate să se joace, dar n-au mai avut loc.
Menţionarea e cu atât mai onorantă cu cât echipa României este plasată într-o companie extraordinară: Germania lui Gerd Muller vs Brazilia lui Pele, Real Madridul anilor 50, Manchester United, Liverpool sau Chelsea. “Sunt multe echipe care se tem doar când aud de Brazilia, aşa că îşi asumă rolul de victimă şi aşteaptă inevitabilul. O privire la capitularea execrabilă a Angliei din 2002 e exemplul cel mai bun. La fel a făcut şi o anostă echipă a Suediei în 1994. Cu toate astea, echipa învinsă de Suedia în sferturi, ameninţătoarea echipă a României nu ar fi cedat la fel. S-ar fi luptat cu brazilienii precum Tony Montana cu mafioţii în ultima scenă din clasicul cu Al Pacino.
Există un sentiment unic când realizezi că un outsider îi pune probleme unei superputeri, scoţându-i din pepenii comfortului. România a fost atât de neînfricată şi devastatoare pe contra atac la acel turneu, încât ar fi testat la maxim o defensivă a Braziliei, care, cu excepţia a 15 minute în sferturi, nu a fost pusă la încercare”, și-au argumentat opțiunea editorii “The Guardian”.
Atlanta 1996: 20 de confirmĂri Şi câteva dezamĂgiri
România s-a situat pe poziţia a 14-a, cu 20 de medalii (4 aur, 7 argint, 9 bronz) la Olimpiada de la Atlanta. O competiție în care ne-am fi așteptat la mai mult de la la Gabriela Szabo (argint, 1.500 m), Marius Urzică (gimnastică, cal cu mânere), Leonard Doroftei (box, 60 kg) sau Marian Simion (box, 67 kg). Cu toate acestea, Jocurile Olimpice din 1996 ne-au adus destule bucurii, atunci când imnul României a cântat pentru Laura Badea (floretă, individual), Simona Amânar (gimnastică, sărituri), Constanţa Burcică-Pipotă şi Camelia Macoviciuc (canotaj, dublu vâsle), Vera Cochelea, Liliana Gafencu, Elena Georgescu, Doina Ignat, Elisabeta Lipă, Ioana Olteanu, Marioara Popescu, Doina Spircu și Anca Tănase (canotaj, 8+1).
Lucian Bute, vedeta de peste Atlantic
Chiar dacă în ultimii ani sportul românesc a rămas dator față de suporterii săi, există încă destui performeri care fac reclamă bună României peste Atlantic. Unul dintre ei este pugilistul Lucian Bute. Încă de pe când era amator, America i-a primit lui Bute, care a câştigat medalia de bronz în 1999, la Campionatul Mondial din Houston, Texas. Pe 15 iunie 2007, Bute l-a înfruntat pe Sakio Bika în arena Centre Bell din Montréal, într-un meci eliminatoriu pentru titlul IBF. Bute a câştigat prin decizie unanimă (116-111, 118-109, 118-109) şi a obţinut dreptul de luptă pentru titlu împotriva campionului Alejandro Berrio. Lucian Bute și-a adjudecat titlul de campion mondial versiunea IBF, după un meci cu Berrio. Bute l-a învins pe deţinătorul en-titre al centurii în runda a 11-a, prin Knock Out, după ce l-a forţat să intre într-un colţ, unde i-a aplicat un croşeu, o directă şi un upper-cut de stânga. Românul a reuşit până în prezent să-şi apere titlul împotriva americanului William Joppy prin Knock Out, mexicanului Librado Andrade la puncte şi a a columbianului Fulgencio Zuniga prin Knock Out. Pe 29 noiembrie 2009, Lucian Bute l-a făcut KO în runda a patra pe Librado Andrade, în arena Colisee Pepsi din oraşul Québec, Canada, păstrându-și centura de campion IBF la categoria supermijlocie. O victorie categorică, eliminând dubiile din meciul precedent al celor doi în care Bute a fost la un pas să piardă meciul în ultimele secunde din runda finală.
