Un voiaj în AMERICA nu părea posibil nici în cele mai îndrăzneţe vise ale mele. DENVER – Colorado face parte acum din sufletul meu. Aici pulsează o parte din inima mea, prin cea a fiicei şi nepotului meu – Michael-Robert, îngemănate cu a ginerelui meu John- Robert Snyder. Ei sunt familia mea! Oceanul, distanţa şi timpul nu mi-i poate lua decât fizic de lângă mine, viaţa şi spiritul meu există doar împreună cu ei şi cu cei rămaşi aici – fiul şi nora. Împreună, întotdeauna vom forma un Univers Unic, având aceeaşi axă de rotaţie, mânat în timp de aceeaşi forţă!
Primul zbor cu avionul îl făcusem la 45 de ani, în 1995 la Paris – oraşul luminilor, cetatea vedetă a civilizaţie şi culturii europene, la chemarea soţului meu, care lucra atunci, detaşat la un institut de proiectare. În acel an, copiii noştri – Ecaterina Hâncu şi Mihai-Cristian Hâncu – erau studenţi la Institutul de Arhitectură „Ioan Mincu” din Bucureşti, fiica în anul I şi fiul în anul III de studiu.
Soţul meu, un tată model, cu iubire, înţelepciune şi o mare putere de sacrificiu, m-a secondat în tot ce a însemnat: educaţie, îngrijire, creştere. Era primul lângă pătuţul copilului care plângea, uita să mănânce doar ca să avem suficientă hrană pentru copii, purta ani de zile aceleaşi încălţări sau îmbrăcăminte, ca banii să ne ajungă, în primul rând pentru şcoală. Oricât ar fi fost de obosit – în timp ce eu pregăteam hrana, schimbul hainelor pentru ziua următoare – cu răbdare şi pricepere de dascăl, controla şi ajuta la efectuarea temelor copiilor, iar în clipele de răgaz pictau şi desenau împreună, uimind prin talenul lor evidenţiat încă de timpuriu.
Acel prim voiaj al meu în Franţa, unde am stat o lună de zile, avea să însemne pentru tot restul vieţii, cel mai frumos cadou pe care mi-l făcea soţul, dar şi ultimul! Din păcate, la numai cinci luni de la întoarcerea în ţară, flagelul care macină omenirea nu l-a iertat nici pe el…Avea numai 52 de ani, când DESTINUL nemilos l-a smuls de lângă noi către lumea tăcerii. Golul imens lăsat de dispariţia lui, niciodată nu va putea fi recuperat prin altceva. UNIC va rămâne atât pentru mine, dar mai ales pentru copii.
O mamă în situaţia mea, niciodată nu ar fi sperat să mai poată reveni la verticalitate, sau să-şi vadă copiii ajunşi la un liman. Ar fi fost utopic să cred, că ajung vreodată să păşesc pe tărâmul tuturor făgăduinţelor – AMERICA! Pentru o mamă – şi ca mine sunt sute de mii de femei, AMERICA este cealaltă parte a lumii, unde soarta, norocul, speranţa de mai bine, sau hazardul ne-au atras copiii. Unii au plecat să studieze, alţii să muncească, unora le încheiase acolo, contract pe vecie, Cupidon.
Din fericire pentru statele americane, au fost acceptaţi cei mai capabili, spuma studioşilor, a inteligenţelor şlefuite cu sacrificii, a celor care dezamăgiţi de proasta gestionare a valorilor umane, într-o ţară în care s-ar putea trăi cu lapte, miere şi pâine rumenită în propriile cuptoare, ajung să obosească aşteptând dreptatea şi recunoaşterea meritelor şi fug. Sunt luaţi de adevăraţi manageri, care ştiu să-i aprecieze şi să-i răsplătească. Iată, de ce rămânem atât de săraci, pentru că izgonim din propria ţară, ceea ce avem mai de preţ – un tineret minunat, capabil să schimbe, să revoluţioneze întreg mapamondul! Din păcate, pentru majoritatea covârşitoare a românilor de bună credinţă, guvernanţii noştri se scaldă în ignoranţă, devenind tăietori de vlăstare inestimabile şi irecuperabile, distrugători ai multor destine, căci seminţele de aur sunt spulberate de vijelii stârnite prin inconştienţă!
Copiii noştri sunt seva care ne dă forţa de a trece prin zidurile nedretăţii şi nepăsării, ne sunt balsam durerilor. Pentru mine, fiul şi fica sunt darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru care toată viaţa am să-i mulţumesc. Copiii ne moştenesc genetic, dar îşi cizelează personalitatea, numai prin propriul caracter, prin înţelepciune, iar nouă ne rămâne doar bucuria şi mândria de a-i vedea realizaţi.
Fiica mea are foarte multe trăsături din caracterul soţului meu: seriozitate, tenacitate, înţelepciune, devotament şi cumpătare; de la mine a luat feminitatea, gingăşia sentimentelor, dragostea şi înţelegerea faţă de semeni. Ca fizic, desigur este un amalgam şlefuit de Dumnezeu, strălucind din interior cu irizări sublime, ca o simfonie de sunete suave, calde. Absolventă a Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, unde a făcut şi creaţie vestimentară, ca manechin al propriilor creaţii, am fost mândră să fiu alături de ea la prezentările organizate de şcoală, când a fost aplaudată la scenă deschisă, pentru frumuseţea fizică, înbinată armonios cu desingul vestimentaţiei creată şi lucrată cu talent şi migală, doar de ea. Picturile ei, ale soţului meu şi grafica fiului sunt pentru mine amintiri şi valori inestimabile.
Parcă a fost ieri…holul şcolii, cu treptele scării interioare, din clădirea atelierelor de pe strada Nuferilor din Bucureşti, o sală improvizată ad-hoc pentru prezentare de modă…Tema vestimentaţiei erau costume de epocă; băieţii îmbrăcaţi în cavaleri de onoare întîmpinau fetele, jos la baza treptelor şi împreună făceau câteva piruiete şi paşi de dans pe muzica adecvată acelui timp. Fiica mea încheia cortegiul fetelor şi era aşteptată jos de un cavaler. Ştiam cât este de timidă şi ce emoţii avea! Era acolo sus, o apariţie de basm, siluetă diafană, sveltă. Rochia pe crinolină, din hârtie creponată în combinaţii de albastru deschis până la bleumarin, strânsă pe talia fină, într-un corset din hârtie glace pe care pictase flori stilizate, albe – era superbă!
Mi-amintesc aievea chipul ei angelic, cu ochii mari, căprui cu irizări din verdele pădurii împrimăvărite, genele lungi, negre şi dese, obrajii îmbujoraţi – ca macii dintr-un lan – părul castaniu des şi vălurit, trecându-i de jumătatea spatelui era lăsat liber; dinspre ceafă veneau două codiţe împletite şi se împreunau deasupra capului, ca o coroană de castani înfloriţi! Se făcuse brusc tăcere. Eu îmi simţeam tâmplele pulsând, probabil în ritmul bătăilor inimii ei. Părea o zeiţă coborâtă din acel Timp Medieval, întrebându-se mirată ce caută ea, în realitatea acelei zile? Lângă mine am auzit abia şoptit, vocea unui băiat, îndemnând-o blînd:
– Hai, prinţesă! Curaj! Eşti atât de frumoasă! Vino! Ca şi cum l-ar fi auzit, a început să coboare treptele, unduindu-se abia perceptibil, într-o plutire lină, ireală – azur de cer, spumă din val de mare. Aplauzele şi cavalerul întinzându-i mâna i-au dat curajul de a încheia triumfătoare prezentarea. A fost aleasă ca cea mai frumoasă dintre manechine, având rochia cea mai reuşită tematicii şi realizării ca desing! Zâmbetul fericit îi lumina chipul de medalie! Sufletul meu de mamă radia, admira, se topea în iubire.
A înfruntat de la 14 ani, cu tenacitatea care o caracterizează, toate greutăţile vieţii de copil singur într-o lume pestriţă, uneori fără hrană, fără căldură, într-un internat cu condiţii precare de higienă şi confort, doar pentru că Dumnezeu a înzestrat-o cu un talent înăscut deosebit şi singurul Liceu de Arte Plastice era departe de casă, de căldura părintească şi ocrotirea mamei.
Tot timpul mi-a lipsit, o simţeam ca o parte indestructibilă a mea, o aripă crescută la propria-mi subţioară, înclinată spre zbor, gata să se desprindă. Zbaterile ei, însemnau propriile-mi temeri şi dureri, dar străluceau stelar, anticipând geneza unei constelaţii inedite! Şi mi-a dovedit că acea copilă diafană, în aparenţă atât de fragilă, ascunzându-şi durerea dincolo de privire, interiorizându-şi complexele, temerile şi-a depăşit propriile bariere şi din visul copilăriei a construit o lume a ei, reală pe care, apoi ne-a oferit-o generoasă şi nouă, familiei: mamă, frate, cumnată, mătuşă! A ajuns pe tărâmul făgăduinţei, AMERICA! Tot aici, şi-a găsit idolul – soţul ei, iar Dumnezeu i-a binecuvântat dăruindu-le un înger – copilul! Eu, ca bunică, fiul şi nora ca naşi am fost invitaţi să participăm la Sfântul Botez al fiului ei, care este primul şi deocamdată singurul meu nepot – o minune de copil!
După pierderea tatălui, pentru că venitul meu era insuficient, ca amândoi să meargă mai departe, fiica mea a hotărât să renunţe la facultate şi doar fratele ei să-şi poată termina studiile. El este acum, arhitect . Sunt la fel de mândră şi fericită, că am un astfel de fiu. Încă din primii ani de facultate, în paralel cu studiul, lucra pe şantiere de reconstrucţie. A îndurat cu stoicism toate lipsurile, şi-a purtat cu demnitate statutul de orfan, nu a cerut şi nici nu a acceptat ajutorul nimănui. Amândoi copiii îmi sunt minunaţi, responsabili, sensibili, cu caractere deosebite. S-au iubit şi s-au ajutat reciproc, au ştiut să aprecieze sacrificiile, s-au maturizat prematur şi au dovedit înţelepciune.
Fiica mea, doar în aparenţă părea fragilă. Zeiţa diafană şi-a scos la iveală forţa interioară de eroină şi a luptat la construirea cu trudă a propriului Destin. Dumnezeu a răsplătit-o şi cu cealaltă faţă a medaliei. A fost angajată la un Institut de Proiectare, mai întâi ca desenator tehnic, apoi a fost promovată ca tehnician. Inteligenţa, corectitudinea, perseverenţa şi realele aptitudini în domeniu au fost remarcate de manegerul american al firmei şi a trimis-o să lucreze detaşată câteva luni, la aceeaşi firmă, dar în AMERICA. Acolo, Destinul i l-a scos în cale pe John, un tânăr arhitect american. Este un voinic ca bradul Munţilor Stâncoşi, cu un suflet plin de nobleţe, găzduit într-un chip la fel de frumos, în deplină armonie cu sentimentele delicate, pline de afecţiune pe care a început să le nutrească faţă de fiica mea. Dragostea l-a purtat între un continent şi altul de 7 ori într-un an, doar ca să fie câteva zile împreună, când ea se afla în România. Al 7-lea voiaj a însemnat şi cerera în căsătorie…
Nu mi-a fost uşor să accept, că singura mea fiică, pe care o avusesem atât de puţin zi de zi lângă mine, în adolescenţa ei, de data aceasta urma să plece într-un voiaj al vieţii atât de lung şi atât de departe! Dar am ales să le dau binecuvântarea cu toată dragostea şi înţelegerea şi să-mi asum dorul sfâşietor care mă va marca pentru toată viaţa. Copiii noştri vor fi întotdeauna legaţi de noi printr-un lanţ indestructibil, invizibil dar atât de viu, că vom îngenunchia la fiecare prag trecut cu greu de ei, ne vom înălţa spiritul către constelaţii la fiecare succes sau motiv de fericire al lor. Noi, mamele rămânem lianele invizibile, legate strâns de trupul copiilor, ca oriunde vor zbura să ne poarte cu ei ca pe busole, rugându-ne ca întotdeauna să-i putem duce numai către liman, fără a le frâna zborul!
Primul voiaj in USA l-am făcut la invitaţia ginerelui meu, JOHN ROBERT SNYDER cu ocazia nunţii lor, care a fost pe 22 septembrie 2006 în ST.LOUIS – MISSOURI. Am cunoscut cu acest prilej, părinţii, fratele şi sora lui, o familie minunată şi inima mea de mamă a înţeles, că acolo era aşteptată cu cele mai frumoase gânduri şi sentimente. Ginerele meu, este înzestrat cu o nobleţe sufletească rară, altruism şi sensibilitate. Tot timpul celor două luni al primului voiaj, am fost dusă în cele mai frumoase, interesante şi importante locuri şi obiective turistice. Fiica şi ginerele mi-au dezvăluit o AMERICĂ pe care nu aveam cum să o văd niciodată în filme, sau în vise.
Pentru mine, AMERICA nu înseamnă doar naţiunea cea mai puternică a lumii, nici politica controversată, sau legile foarte aspre dar care menţin păstrarea ordinii publice şi înaltul grad de civilizaţie al atâtor naţii care formează populaţia celor 50 de state. Pentru mine, ca şi pentru sutele de mii de mame, ai căror copiii fac parte acum din aceleaşi state, AMERICA este casa, familia, speranţele, bucuriile şi durerile copiilor noştri. Acolo este SUFLETUL meu purtat de aripile fiicei, nepotului, ginerelui meu către oriunde în timp, sau în spaţiu. Viaţa mea este perpetuată prin ei acolo şi prin cei rămaşi aici, fără să mi-o pot delimita – mai aproape sau mai departe. Sufletul unei mame nu se poate diviza, în acelaşi nucleu îi este tot universul – copiii, nepoţii – FAMILIA !
