Acum, când celebrul Ivan Patzaichin a plecat pe drumul fără întoarcere, i-am aprins o lumânare și am înălțat o rugăciune pentru sufletul sau curat și frumos, așa cum l-am cunoscut. Întorc timpul înapoi, acolo unde îl găsesc pe celebrul canoist cu mine și cu fiica mea într-o barcă, plimbându-ne timp de o săptămâna prin multe canale ale Deltei Dunării.
Lecturile îmi creaseră un vis minunat, să văd Delta Dunării pe care mi-o închipuiam ca pe un adevărat Rai. Nu-mi puteam imagina că acest vis poate să prindă viață cu puterea de a sădi în mine minunății de amintiri care îmi vor lumina multe momente din viața mea.
Era sfârșitul lui august, în 1970 și terminasem perioada de vacanță propusă pentru mare. Împreună cu Andaluza, fiica mea de 11 ani, ne-am suit în tren în Constanța cu direcția Tulcea. De aici am plecat cu un vaporaș destinat excursiilor și ne-am oprit la Mila 23, la cherhanale. I-am rugat pe câțiva pescari să-mi recomande o familie pentru găzduire.
– E o familie chiar aici, în dreptul nostru, peste Dunăre. Nea Vicol și cu țața Alexandra sunt niște oameni de care o să fiți foarte mulțumite. Au un băiat despre care s-a auzit în toată lumea, a câștigat auru’ la olimpiada din Mexic. Poate că ați auzit de el, îl cheamă Ivan Patzaichin.
Eu nu prea mă dam în vânt după sport, dar am înțeles din glasul lor că sunt foarte mândri de Ivan al lor. Pescarii, oameni cumsecade, ne-au trecut Dunărea și am ajuns la familia Patzaichin. Nu mi-a trebuit mult timp ca să mă conving că am ajuns la oameni de omenie. I-am rugat să îmi recomande un om care, contra cost, să ne plimbe cu barca pe Dunăre.
– Avem pe cineva, dar ar fi bine să mai așteptăm că azi vine băiatul nostru acasă și cred că o să va plimbe el.
Și nu peste multă vreme a sosit un tânăr mai mare cu vreo 10 ani decât fiica mea. Prima impresie era aceea a unui „adolescent” respectuos, vorbind numai când e întrebat. Auzind despre dorința noastră de a sta mai mult pe Dunăre, s-a luminat la față și a răspuns bucuros, de parcă noi i-am fi făcut lui o favoare. Am înțeles de ce. El voia să petreacă cat mai mult timp in universul lui si ii făcea mare plăcere să ne deschidă ‚ferestrele’ acestui univers si nouă. Timp de o săptămâna, de dimineață și până seara, doar cu pauza de masa, ne-a plimbat prin cele mai frumoase locuri din Delta Dunării. Ivan, cu glas domol, ne arăta ascunzișurile unor animale, vizuini și cuiburi de păsări construite cu măiestrie; am zărit câteva cuiburi chiar între plantele mai înalte, crescute din apă care se legănau in valurile create de barca.
Erau și momente de tăcere. Atunci auzeam clipocitul vâslelor, parcă era o muzică ritmată pe fondul căreia se auzeau soliștii-vrăjitele păsări. Respiram mai adânc mirosul specific al deltei. Mișcarea vălurită a apei completa tablouri într-o lume pe care, deși o vedeai cu ochii, ți se părea că te afli în lumea basmelor. Răsăritul soarelui mă încărca de energie și apusurile mă fascinau, parcă îmi dădeau un fel de beție. Bogăția de gânduri și de trăiri era întreținută de Ivan, cel care la început mi se părea tăcut. Acum ne privea cu satisfacție că ceea ce ne spunea aveau pentru noi un puternic ecou.
Am dus cu mine toată viața aceste frumuseți împreună cu imaginea lui Ivan Patzaichin căruia îi trimiteam pe aripile gândului mulțumiri călduroase. Acum mă rog bunului nostru Tată Ceresc să îl țină în Raiul Său, așa cum am trăit noi în acea minunată săptămâna.
Nu te vom uita, dragă Ivan Patzaichin. Ne alăturăm tuturor românilor care iți dau cinstire ca sportiv și acelor care te-au iubit și prețuit dorindu-ți cu toții ca Domnul să te țină de-a dreapta Sa.
——————
Elena BUICĂ
5 septembrie 2021
Pickering, Toronto, Canada
