Se anunța un sfârșit de săptămână tihnit, cu o lumină blândă a soarelui și cu foarte puțină muncă pe lângă casă. Cum ridicam privirea de pe paginile Revistei Vânătorul și Pescarul Sportiv pe care o răsfoiam nu mai țin minte a câta oară fiind nerăbdător în așteptarea numărului următor zăream cerul senin și norișorii zburdalnici cu care se juca adierea ușoară care mai mult de dezmierdare. Atmosfera casnică amintită a fost brutal răscolită de sunetul strident al telefonului care, așa cum îi era menirea incontestabilă fusese inventat în primul rând pentru a deranja oamenii și de-abia apoi pentru a le transmite ceva vești pe cât posibil bune. Mă așteptam să aflu orice dar în nici un caz să fiu invitat la o vânătoare tocmai acum după ce trecuse iarna, se dusese zăpada și atât pădurea cât și viețuitoarele ei se bucurau de calmul binemeritat al primăverii și astfel, a revenirii la viață a naturii.
– Ce faci mă, ori dormeai? – am auzit glasul inconfundabil al prietenului meu Marin Ferecatu.
– Nu, doar mă gândeam la cine ar putea să mă deranjeze.
– Și, eram și eu pe listă?
– În fruntea ei, i-am răspuns eu prefăcându-mă deranjat – ia zii, ori te mănâncă în tălpi?
– Hm, oarecum – mi-a intrat iute Marin în joc.
– Hai, spune care-i baiul, n-o mai lungi că mă plictisesc de tot și mă culc la loc.
– Deci, am în mână o autorizație de recoltare a unui țap, în cealaltă mână o pușculiță nou-nouță Vierling care, printre altele are și o țeavă pentru cartușe de 5,6 mm iar alături un fraier care a aterizat mai adineauri cu averea asta la el venind de la Munchen și care moțăie așteptând să audă ce hotărâre vom lua.
– Stai că m-ai luat cam repede. Adică, cum vine aia … că are și o țeavă de 5,6 mm? Are pușca-n mână și țevile ei în buzunar? Din câte mai țin eu minte, marca asta nu semnifica arma cu patru țevi?
– Măi, dar tare deștept ești! Vezi, d-aia ne-nțelegem noi așa de bine.
– De tine nu spui nimic? – l-am încolțit grăbit ca să nu scap prilejul.
– Ho, nu da din picioare … că-ți explic acum. De-abia a cumpărat-o și are la ea doar țeava de 5,6 mm cu care vrea să împuște țapul pentru care a și luat autorizația. Dar nu știe unde-l găsește.
– Și eu ce misiune am?
– Tu să conduci mașina că eu m-am cinstit cu el până mai adineauri.
– Mda, bună treabă – am bombănit eu nemulțumit -, dacă știam de la început de ce ți s-a făcut așa deodată dor de mine, îți povesteam că am prișnițe pe frunte ca să-mi potolească febra dar așa …
– Hai, lasă că nu-mi faci tu tocmai mie driblinguri d-astea. Uite și Dieter te salută – și îi pasează receptorul – Servus Țiți! – se face auzit imediat glasul unui alt amic de al nostru, un sas simpatic de prin Făgăraș și totodată prieten de nădejde care era și cabanierul de la Bâlea Lac.
– Salut, Dieter! Deci tu erai fraierul ăla care moțăia sprijinit în pușcă? Deci, să-nțeleg că te-ai săturat de capre negre și acum vrei să guști și d-astea roșii de la câmpie?
– Da, eu eram dar nu eram sprijinit în pușcă ci doar turnam în pahare iar de capră neagră să știi de la mine că nu te saturi niciodată dar tot mai bine este doar să o admiri.
– Mă rog, voi nemții munciți și când dormiți, nu-i așa?
Ne-am amuzat un timp pe când el turna din nou în pahare după care am stabilit ca a doua zi de dimineață să pornim la drum deoarece eram așteptați de paznicul pădurii Scrioaștea de lângă Roșiorii de Vede pentru terenul căruia fusese eliberată autorizația. A doua zi dis de dimineață ne-am îmbarcat în mașina lui Marin, un Trabant 601 – Reactorul – cum îl botezasem noi deoarece mai de fiecare dată îl solicitam la maximum iar consecința inevitabilă, știută și acceptată era că, datorită turației prea mărite a motorului bujiile se ancrasau așa că, opream pe dreapta, le înlocuiam rapid cu altele anume pregătite într-o pungă din plastic mai concret, cele care, la rândul lor fuseseră și ele ancrasate și le arseserăm așa cum se cuvenea pe aragaz devenind astfel ca și cele noi.
Tot drumul până la pădurea Scrioaștea am tot sporovăit că slavă Domnului aveam și ce să ne spunem. Bună oară, ne-am reamintit de escapada din iarna care de-abia trecuse când, un tip din comuna Măldăieni care copilărise cu Marin al meu s-a tot ținut de capul nostru ca să facem rost de câteva setci cu care să mergem cu el la o baltă a nimănui care era plină cu pești imenși, numai somni și crapi dar pe care nu-i putea prinde nimeni deoarece balta era plină cu buturugi și crăci de care s-ar fi agățat sculele.
– V-ați mai întâlnit cu Zvâc? – ne-a întrebat Dieter pocnind din palme la pronunțarea poreclei pe care noi i-o puseserăm deoarece, de câte ori povestea cum era la pescuit, imposibil ca măcar un pește să nu facă o vreo mișcare bruscă, de fapt un Zvâc și să-i scape.
– Nu prea am mai avut timp de el dar mare minune ca să nu fie și el pe la nea Zamfir, paznicul de vânătoare, cu care este prieten.
– Mi-ar face plăcere să-l revăd – ne-a spus Dieter zâmbind cu nostalgie –, mai țineți minte cum am plecat de la baltă? Cum eram de rebegiți după gerul năprasnic din timpul nopții și aveam mâinile albastre de ger și vânt iar apa înghețase pe degetele noastre scoțând așchiile de gheață din copcile prin care vârâsem setcile în apă iar de câte ori bubuia gheața sub picioarele noastre tot ne speriam ca să nu ne înecăm.
– Dar tu nu știi ce față ai făcut când – îi alimentează și Marin amintirile – dimineața, după ce am tras setcile afară pe gheață și din somnii și crăpălăii ăia cât picioarele lui de lungi ne-am ales cu trei roșioare și doi cărășei care, imediat cum i-am scos la aer curat au și înghețat instantaneu.
– Exact, văzând limbricii ăia de peștișori amărâți care înghețaseră pe loc la picioarele noastre îmi venea să-l omor pe Zvâc – și Dieter a izbucnit în hohote de râs – Nevastă-mea îmi dăduse ordin clar ca să nu urc la cabană fără cel puțin un somn care să aibă măcar zece kilograme din care ea urma să gătească nu știu ce șmecherii d-ale ei pe care le și promisese invitaților la masa de Revelion.
– Dar mai țineți voi minte cum au rămas sătenii stană de piatră când au zărit Reactorul nostru mergând pe ulița mare?
– Văleu – a izbucnit și Marin în hohote de râs -, păi când am tras afară din apă cele șase setci înghețat instantaneu motiv pentru care ne-am ales cu un ghem imens de sfoară neagră mai mare decât Trăbănțelul așa că, deoarece nu mai încăpeau în portbagaj am pus ghemul deasupra legându-l de mașină cu sfori trase prin geamurile ușilor.
– Ce fețe uluite aveau țăranii …
– Dar cum arăta Reactorul cu mizeria aia deasupra? – hohotea de râs Marin – Nimeni nu știa ce-i aia decât ce au zărit și anume că, după o noapte de viscol și un ger cumplit, dimineața la prima oră s-au pomenit cu un fel de mașină acoperită cu un fel de ghem negru care ieșea la șosea din spre baltă!? Nimeni nu a știut că noi suntem pe baltă mai ales că, datorită gerului și a crivățului care a suflat toată noaptea copcile s-au închis iute la loc așa că ni se ștersese orice urmă.
– Voi mai țineți minte ce ochi a făcut nea Voicu când s-a pomenit cu noi la ușă? – ne-a întrebat Dieter strâmbându-se de râs.
– Cum să nu ne aducem aminte – am intervenit și eu având deja gura plină cu salivă de foame – când, am deschis ușa la bucătărie și plita era acoperită cu oale în care se fierbea untura pentru jumări, cuptorul era plin cu tăvi încărcate cu fripturi, în tigăi sfârâiau cârnații și așa mai departe iar nea Voicu tocmai venea de la beci cărând o găleată cu vin roșu făcut de el pe care urma să-l tragă la sticle. Când ne-a zărit la ușă, mai să dea drumul găleții de surpriză:
– Ce-i cu voi, mă oameni buni? De unde veniți așa rebegiți? Și drăcia aia de pe mașină ce naiba e?! – săracu de el nu mai știa încotro să se uite. Noi eram albaștri la față de înghețați ce eram iar Reactorul de-abia se mai zărea de sub mormanul de setci înghețate – Dar intrați măi în casă, ce ați înțepenit așa în prag?
Odată cu noi a intrat și soția lui nea Voicu care, iute ca o zvârlugă, a și umplut masa cu farfurii pline cu jumări, cârnați și cartofi prăjiți, carne friptă tăiată mărunt și câte și mai câte.
Eu m-am dezmeticit primul mai mult datorită căldurii emanată de soba puternic încinsă dar și a mirosului teribil al mâncărurilor așa că, m-am străduit ca să salvez aparențele:
– Dar ce faceți, măi nea Voicule, pentru ce umpleți masa cu bucate?
– Cum așa? Nu sunteți musafirii noștri? Doar acușica e Sfântul Crăciun așa că, ia dezbrăcați-vă ca să vă încălziți așa cum se cuvine și așezați-vă la masă, ca să ne cinstim că este Sărbătoare Mare.
– Mai țineți minte cum am căzut eu de-a latul patului și am adormit în următoarea secundă? – și-a amintit și Dieter clătinând din cap și minunându-se.
– Așa este – am punctat și eu având încă imaginile foarte clar întipărite în memorie – pe toți ne-a toropit pe loc căldura și numai pe mine m-a cuprins o foame ca o furie. Beam vin cu ulcica de pământ și înfulecam în așa hal încât bietul ne-a Voicu a încercat degeaba de mai multe ori ca să mă mai potolească dar fără să reușească iar într-un final s-a dat bătut și ieșind din cameră mi-a atras atenția – Mai oprește-te ca să nu ți se facă rău, Zău așa!
Intre timp, aproape că n-am mai fost atenți la drum și ne-am pomenit la poarta lui nea Zamfir de unde se auzea și clipocitul vesel al râului Vedea se strecura prin apropiere pe sub crengile lăsate ale salcâmilor.
– Ehei, bine ați venit, măi oameni buni! – ne-a întâmpinat nea Zamfir iar din spatele lui și-a făcut apariția și Zvâc prezență care ne-a bucurat imens:
– Măi, dar ce petrecere mare avem noi astăzi cu atâția invitați! – am exclamat eu îmbrățișându-mă cu nea Zamfir și bine înțeles, cu Zvâc.
– L-am anunțat că d-ați p-aici – ne-a lămurit nea Zamfir,- sper că n-am greșit.
– Acum, dacă tot l-ai chemat să ne spună dacă somnii și monștrii ăia din baltă au mai crescut ori sunt la fel ca roșioarele alea două – i-am răspuns eu pe un ton foarte serios însă cu care am stârnit hohotele tuturor.
Intre timp Dieter a scos autorizația din borsetă și i-a întins-o lui nea Zamfir care a citit-o rapid după care a împăturit-o și a așezat-o pe colțul mesei:
– Uitați cum stă treaba – ne-a informat el devenind brusc serios -, în pădure am fazani, căpriori, iepuri și cam de toate, mai puțini mistreți însă ei sunt doar în trecere. Este mișcare cam multă și prin pădure și pe malul Vedei, mai vin și copii cu școala, sunt și pescari, mai vin la cules de fructe de pădure, de … ca peste tot. Știți cum stă treaba așa că, vă pot spune că am un țap cu un trofeu destul de frumușel pe care era să-l pierd săptămâna trecută când l-au încolțit o haită de câini vagabonzi și doi de-ai ciobanilor cu care s-au aliat ca să facă vânătoare.
– I-auzi, se poate așa ceva? – l-am întrerupt eu din povestit.
– Nici eu n-am mai asistat la așa ceva dar asta am văzut, asta vă povestesc. Când i-am zărit ce fac, am dat fuga în casă și am ieșit cu arma la ei iar după două focuri au rupt cercul și s-au împrăștiat.
– Ce vorbești? Făcuseră cerc precum lupii? – a intervenit și Marin.
– Păi, ce te miri? Lupii nu-s tot câini? – i-a răspuns nea Zamfir ridicând din umeri.
– Pe unde-și face veacul, nea Zamfire? – l-am întrebat eu ca să scurtăm discuția și să n-o lungim prea mult, mai ales că nu mai era mult până la ora prânzului și soarele era deja sus.
– Păi, ce să vă spun? Dumneavoastră cunoașteți bine pădurea, eu cred că dacă mergeți de-a lungul Vedei dar la vreo cincizeci de metri prin pădure imposibil să nu dați de el.
– Zici că are trofeu frumos?
– Da. Peste câțiva ani însă va fi de premiu mare. I se vor îngroșa tulpinile și are ramificații frumoase.
– Cine știe ce-o mai fi și peste câțiva ani – ne-a stopat Marin întorcându-ne spatele și îndreptându-se către mașină de unde a revenit destul de repede cu arma scoasă din husă.
– Frumoasă armă – a exclamat nea Zamfir cercetând-o cu admirație iar pentru a-i satisface curiozitatea Marin i-a întins-o obținând mai înainte acordul mut din partea lui Dieter.
Nea Zamfir a pipăit-o cu vădită plăcere, a epolat-o de câteva ori apoi i-a întins-o lui Dieter oftând de plăcere:
– S-o purtați sănătos și cu folos! Frumoasă pușculiță. Ori aveți mai multe țevi la ea?
– Da, … acum am venit cu țeava de 5,6 mm.
– Aoleo! Oare nu-i prea mic glonțul ăsta? Este d-ăla de tir, nu-i așa?
– Da, de acela este, dar pentru un țap este suficient de mare.
– Cum știți dumneavoastră – a închis nea Zamfir comentariile după care, noi ne-am strecurat le lângă lizieră și am pornit pe traseul propus de nea Zamfir. Călcam cu atenție și evitam ca să atingem crengile căzute și uscate care s-ar putea rupe cu ușurință iar astfel să ne anunțăm prea repede prezența.
Am mers destul de mult fără ca să întâlnim vreo vietate a pădurii cu excepția unui stol de coțofene care, datorită cârâielilor furioase am bănuit că probabil, aveau ca misiune să anunțe toate viețuitoarele despre prezența străinilor.
Când am ajuns la lizieră am hotărât ca să ne întoarcem mergând pe la margine deoarece pe acolo se circula ceva mai ușor și nu existau atâtea bălării. La un moment dat însă, l-am zărit pe Dieter care s-a oprit brusc și cu mișcări domoale a fixat arma în umăr iar după câteva secunde s-a auzit împușcătura care, datorită proiectilului redus ca greutate nu a produs un zgomot prea mare.
Împreună cu Marin ne-am apropiat iar acesta ne-a zâmbit sigur pe el:
– Vă mulțumesc, dragilor.
– Gata, … l-ai împușcat? – l-a întrebat Marin mulțumit de reușită.
– Da, … este acolo jos.
– Unde i-ai pus focul? – l-am întrebat și eu.
– În ureche.
– În ureche? … De ce n-ai tras la plat?
– Mi-a venit foarte bine urechea iar odată lovit acolo, s-a terminat. Vezi tu, proiectilul acesta este foarte mic și ușor iar uneori, la plat rănește dar nu omoară imediat așa că, poți umbla foarte mult după piesa rănită și dacă sângerează mai puțin și nu ai zăpadă pe jos, nu ai nici semne ca să o găsești așa că de multe ori o pierzi și moare aiurea.
Eram complet lămurit și nu am mai insistat așa că, l-am urmat în liniște spre locul unde căzuse țapul. Am ajuns la tufa lângă care Dieter ne-a spus că l-a zărit dar nici urmă de țap.
– Îmi închipui că ești sigur că aici a fost, nu-i așa? – l-a chestionat Marin ronțăindu-și de nervi vârful mustății și cercetând încruntat frunzele de pe jos.
M-am alăturat imediat efortului vizibil pe care-l făcea dar nici urmă de țap.
– Hm, … nici măcar o picătură de sânge – am șoptit eu și la un moment dat am zărit ceva ieșit de sub o frunză iar imaginea acelui obiect în mod cert nu făcea parte din peisaj așa că, l-am ridicat încet de jos cercetându-l cu din ce în ce mai mare atenție când l-am simțit pe Marin lângă mine având și el privirea ațintită asupra obiectului.
Acesta era în realitate, indiscutabil, o așchie din osul unui corn de cerb ori de țap iar asupra originii acestuia nu putea fi absolut nici o îndoială.
– Uite Marine, – i-am șoptit eu ținându-l atent între degete -, vezi? Locul unde a fost prins de cornul mai gros este foarte curat și este clar că glonțul a lovit cornul din care s-a desprins așchia asta.
– Ai dreptate – mi-a confirmat și Marin presupunerea iar în tot acest timp Dieter ne-a ascultat cu mare atenție, puțin încruntat ori nemulțumit după care a oftat prelung:
– O avea ceva țapul?
Atât eu cât și Marin ne-am mutat privirile instantaneu asupra lui iar aproape în același moment i-am răspuns eu străduindu-mă ca să nu izbucnesc în râs:
– Da, … – moment în care Dieter a tresărit și m-a privit încruntat -, o fi ceva rău? Mai putem face ceva pentru el?
– Da, … m-a completat Marin imediat – proiectilul rău a lovit cornul cel gros, șocul l-a zdruncinat pe țap iar acesta a căzut, moment pe care tu l-ai văzut.
– Așa este. A căzut ca și cum ar fi primit o lovitură în cap.
– Corect, în cap a și fost lovit, însă nu în zona letală cum este urechea ci doar în cornul cel gros care, sub efectul proiectilului l-a zdruncinat amețindu-l câteva clipe, după care s-a ridicat nervos de jos și a plecat bombănind înjurături la adresa vânătorului care trage atât de prost.
Intre timp, Dieter ne-a întors spatele ștergându-și iute lacrimile apărute la colțurile ochilor și reușind să izbucnească în râs de bucurie că țapul nu a pățit nimic grav ne-a îmbrățișat pe amândoi:
– O să merg la cineva să-mi regleze luneta asta așa cum trebuie iar acum, hai să mergem ca să nu ne mai apuce și noaptea pe drum.
Când am ajuns la cabana lui nea Zamfir acesta tocmai de despărțea de Zvâc iar când i-am povestit întâmplarea l-a privit atent pe Dieter iar la final l-a mângâiat pe cap povățuindu-l:
– Mă bucur că nu-ți pare rău, înseamnă că ai suflet bun iar află de la mine că, bucuria dumitale că a scăpat cu viață îți dă mai multă satisfacție decât dacă l-ai fi omorât. Dar, ia stai puțin, te mai duci în Germania?
– Sigur că da. Acolo am familia, nevasta și doi copii. Dar de ce mă întrebi?
– Rămâneți câteva clipe locului – și nea Zamfir fuge în casă de unde revine ținând în mână un ceas cu brățară metalică pe care îl așează pe colțul mesei.
– Ce-i cu ceasul acesta? – îl întreabă Marin luându-l în mână și cercetându-l atent – Ori îl vinzi?
– Vând pe dracu! – se zborșește nea Zamfir spre el – Vrei să-l cumperi, dă-mi doi lei pe el! Îmi dai?
In acest timp Dieter a luat ceasul din mâna lui Marin, l-a cercetat cu atenție după care îl întreabă pe nea Zamfir:
– Ce-i cu ceasul ăsta?
– Păi, ce să fie? În urmă cu vreo doi-trei ani, m-am pomenit cu un neamț trimis de asociație care a stat la noi, l-am hrănit și am avut grijă de el ca de copilul meu, l-am ajutat să fotografieze animale de toate rasele și ce mai, a făcut tot ce a vrut iar la plecare n-am vrut ca să primesc bani de la el pentru că nu mi-e în fire așa ceva iar neamțul, văzând că nu primesc bani de la el și-a dat ceasul jos de la mână și mi l-a oferit cadou. După ce a plecat, eu ce să fac cu ceasul, că eu nu pun la mână așa ceva pentru că îl am p-ăsta de buzunar de-l am de la bunicul meu din primul război cel mare așa că, p-al neamțului l-am atârnat de un cui pe perete. Un timp a mers dar apoi s-a oprit și n-a mai mers iar nici de întors nu s-a mai putut că nu are șurub așa că … un timp am vrut ca să-l arunc însă nevastă-mea m-a oprit ca să-l țin ca amintire.
– Deci, cu ce te pot ajuta eu? – l-a întrebat Dieter.
– Păi, dacă mergi în Germania, îți dau adresa neamțului și dă-i ceasul înapoi. Asta te rog dacă vrei.
Dieter a luat ceasul de pe colțul mesei, l-a cercetat câteva clipe după care l-a răsucit de mai multe ori apoi a umblat la una dintre rotițe și i l-a întins lui nea Zamfir:
– Nea Zamfire, păstrează-l că nu este bun, ci foarte bun! Un asemenea ceas costă și în Germania o căruță cu bani. Asta-i un ceas de mână automatic, uite scrie și pe cadran treaba asta, așa că, el merge și se întoarce singur numai dacă cel care-l poartă îl ține la mână ca să pună în mișcare un balansoar care întoarce arcul singur. M-ai înțeles?
Nea Zamfir îi privea buimac fără să fi priceput prea mult însă de înțeles a înțeles că trebuie să-l țină la mână și să-l miște mereu așa că, zâmbindu-le intimidat a început să facă tot felul de mișcări cu mâna iar ca încheiere chiar saluturi militare:
– Fii atent, nea Zamfire – l-a admonestat Marin -, nu mai saluta cu stânga că te dai de gol.
Când Reactorul nostru a demarat, i-am făcut toți cu mâna semnul de despărțire iar el ne-a salutat cu mâna stângă la încheietura căreia strălucea ceasul brățară primit de la neamț.
————————–
Constantin-Stefan Țiți ȘELARU
București, 3 mai 2019
