Am ajuns la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi când eram în clasa a patra, primele trei le făcusem la Liceul „Bogdan Petriceicu Hajdeu” din Chişinău, şi la „Bogdan Hajdeu” din Buzău. Liceul Ion Creangă era singurul liceu teoretic de băieţi din Bălţi. Mai era Liceul Comercial şi o Şcoală de Meserii. Fetele aveau Liceul de Fete „Domniţa Ileana”, care era tot liceu teoretic. Judeţul Bălţi era un judeţ mare şi bogat, cu populaţie de ţărani plugari, numai români/moldoveni. În oraş erau foarte mulţi evrei, negustori şi industriaşi. Ruşi sau alte naţii puteai să-i numeri pe degete. Bălţi-ul avea o fabrică mare de ulei din floarea soarelui a lui Volman, care avea fabrici şi în Europa. Uzina electrică era a lui Rozentuler, apoi erau multe făbricuţe şi ateliere precum şi o fabrică de zahăr. Populaţia românească era formată din funcţionari, militari, clerici. Mi-aduc aminte de mitropolitul Visarion Puiu, care era un bărbat impunător şi frumos cu o barbă artistică, ciupită cu puţin argint, de erau cocoanele topite după el.
Profesorii de la „Ion Creangă” erau unii rămaşi de pe timpul ruşilor care vorbeau româneşte ca vai de lume cu accent rusesc. Director era Marc Văluţă, fost profesor de istorie, dar nu mai preda. „Papaşa”, cum îi spuneam noi, era trecut de 50 de ani, avea un cioculeţ a la Take Ionescu, era un om de treabă, care nu da pedepse şi nu băga spaima în noi. Băieţi spuneau că Papaşa avea o fată frumoasă, dar pe care eu nu am văzut-o niciodată, pesemne învăţa în alt oraş.
Când am aterizat în „Ion Creangă” în clasa a IV-a B, cursurile începuseră de vre-o câteva săptămâni, aşa că m-au aşezat în banca întâia, rândul din dreapta, (erau trei rânduri de bănci) celelalte bănci fiind ocupate. Stăteam singur în toată banca neavând coleg de bancă, ceilalţi băieţi se uitau curioşi şi neprietenoşi la mine. Căzusem ca musca în lapte, trăgeam din când în când cu ochiul în spate şi vedeam numai feţe duşmănoase. Le era ciudă că mă cheamă cu numele liceului şi că veneam din „Vechiul Regat”. Era recreaţia a treia, Recreaţia Mare de 15 minute. Tocmai sunase, dar nu intrase profesorul.
– Cum îţi zâşi măi?
– Ovidiu mă cheamă…
– Hă!, Hă!, Hă!, Povidlâ!
– Nu mă cheamă Povidlâ, ci Ovidiu!
Dar nu apuc să termin şi mă trezesc cu un galoş murdar în cap. Galoşul apoi aterizează pe bancă în faţa mea. O furie neputincioasă a pus stăpânire pe mine. Înşfac galoşul şi-l arunc cu toată puterea înapoi, am dat la nimereală căci nu ştiam cine a aruncat cu galoşul în mine. Dar ghinionul, ghinioanelor, chiar atunci deschide uşa şi intra pedagogul să ne spună că profesorul mai întârzie puţin şi galoşul l-a pleznit drept în faţă. Rusu de furie, strigă:
– Cine e măgarul care a aruncat galoşul?
– Ista nou, ista nou, au strigat toţi într-un glas. Eu era să-mi dau duhul. M-am ridicat în picioare dar nu am reuşit să articulez nici un cuvânt. Pedagogul, al cărui nume nu-l mai ţin minte, vine glonţ la mine şi începe să-mi care palme unde nimerea.
– Adică de ăştea-mi eşti puşlama, astfel de pramatie eşti tu, lasă că-ţi pun eu pielea pe băţ nu ai griji! Şi zboară la cancelarie şi spune ce pramatie este cel ce poartă numele liceului. Ani de zile întâmplarea asta nefericită a umbrit prezenţa mea la liceu. Cu băieţii m-am împrietenit şi m-au acceptat în gaşca lor, dar unii profesori s-au uitat bănuitor la mine multă vreme. Pedagogul, însă, nu m-a înghiţit niciodată şi mi-a băgat strâmbe la profesori cât a putut.
Dimineaţa o începeam cu o rugăciune lungă pe care o recita un elev, pe când noi stam toate clasele adunate într-un coridor mare unde încăpeam toţi. Apoi ne împrăştiam la clasele noastre şi începea ziua de lucru. Ştiu rugăciunea şi acum, începea cu: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre Tine Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria…”
Poate şi din cauza „primirii triumfale” de care avusesem parte, dar eu cred că fiindcă eram puturos, la început învăţam foarte prost. Fugeam de la lecţii de predilecţie pe un deal unde soldaţii făceau tragere şi gloanţele se opreau într-un dâmb. Gloanţele erau făcute dintr-o cămaşă de tablă de fier în care era turnat plumb. Eu şi cu alţi chiulangii scoteam gloanţele din pământ, apoi topeam plumbul din cămaşa lui de tablă la foc într-o oala de tuci, şi boţul de plumb îl vindeam la o baba care făcea farmece cu plumb topit. Ne alegeam şi noi cu câţiva lei, care pentru noi erau mari, cât roata carului. Cu banii cumpăram tutun la pachet. Tutunul era de proastă calitate, era plin de găteje. În loc de foiţă ceilalţi chiulangii foloseau hârtie de gazetă, pe care o rupeau la anumită dimensiune, puneau câteva firicele de tutun, apoi le răsucea cu măiestrie şi le lipea cu scuipat de pe limbă. Eu nu fumam, fiindcă nu puteam, că tuşeam de-mi ieşeau ochii din cap dacă trăgeam un fum. Asta se întâmpla din cauză că la patru ani am tras tare în piept dintr-o ţigară „Plugar”, era să mor, apoi am vărsat numai fiere verzuie câteva zile, dar de atunci nu am mai fumat nici până în ziua de azi.
Profesorul, care mă ura în mod constant din toată inima, era Socoliuc de la franceză. Nu mă scotea din patru şi din corigenţe. Odată, la o teză, am avut inspiraţie că ne va da „La Normandie” şi am învăţat bucata pe de rost. Ne-a dat „La Normandie” şi eu am scris fără nici o greşeală. El a spus că am copiat şi mi-a dat doi. Am început să urlu şi să mă jur că nu am copiat. Atunci Socoliuc m-a pus să stau la catedră şi să scriu teza din nou. M-a pus la catedră ca să mă controleze mai bine ca nu cumva să copiez. Am scris din nou fără nici o greşeală; mi-a pus şase minus. Ei, de atunci nu am mai pus mâna pe franceză şi am început să fug sistematic de la lecţia lui Socoliuc.
Aveam la Matematică pe Dembski, care era fost ofiţer al armatei ruse din Extremul Orient. Lecţiile lui erau o plăcere să le asculţi, că nu făcea Matematică deloc, ci povestea jumate stâlcit româneşte, jumate ruseşte, din aventurile lui din Extremul Orient, şi noi căscam gura la el, hipnotizaţi. Mai fusese şi în Legiunea Străină, aşa că era o sursă inepuizabilă de povestiri fantastice. Ştia franceza mai bine ca Socoliuc. Dembski, care făcea parte din aristocraţia Ţarului, mă iubea foarte mult, spre deosebire de Socoliuc, care odată mi-a proorocit: „Creangă, tu vei ajunge în viaţă în cel mai fericit caz cizmar, dar şi acela de foarte proastă calitate, poate un cârpaci să pui numai petice”. Pe Socoliuc îl urăsc sincer şi din răsputeri şi azi.
Chimia mi-a plăcut de când mă ştiu, citeam tot ce-mi cădea în mână despre chimie, de aceia ştiam „dumnezeieşte” la chimie. Îmi încropisem laborator acasă şi colectam chimicale cum puteam. Neagoe de la Chimie era un tip haios, de fapt era profesor de fizică, îl pusese şi la chimie că nu aveau titular. „Bă Creangă, tu ştii chimie mai bine ca mine!”. Şi el ne spunea în clasă tot felul de întâmplări din viaţa lui. Neagoe înfiinţase un laborator de chimie al şcolii, şi pe mine mă luase laborant ca ajutor al lui. Din laboratorul meu lipsea acidul formic, şi în laboratorul lui Neagoe era o sticlă mare de 5 litri. Găsesc o sticluţă mică cu dop şlefuit de sticlă şi şterpelesc şi eu vre-o sută de grame. În loc să-i cer lui Neagoe care mi-ar fi dat în mod sigur, bag sticluţa în buzunar la pantaloni. Dopul, fiind de sticlă nu se ţinea fest, şi câteva picături de acid formic au ieşit şi mi-au udat buzunarul pe dinăuntru, apoi a trecut prin chiloţi şi a ajuns la piele. A început să mă usture teribil, dar tăceam mâlc ca să nu mă dau de gol. Sufeream ca Mucius Scevola, dar de atunci nu am mai furat nimic în viaţa mea. Noroc că era ultima oră. Când am ajuns acasă aveam o pată mare roşie pe picior care durea îngrozitor. Apoi s-a făcut o rană care abia a trecut. Nu m-am dus la Dispensar, căci m-ar fi întrebat cum s-a întâmplat. Neagoe era oltean şi toată viaţa a fost burlac. După zeci de ani l-am întâlnit la Bucureşti, locuia într-o chichineaţă care avea o singură cameră, era tot neînsurat şi-mi spunea că are un succes grozav la femei. Era slab ca un ogar, se vedea că mănâncă pe sponci.
– Bă Creangă, la toate le spun că am 47 de ani.
– Da de ce, dom’ profesor, 47?
– 47 de războaie a avut Ştefan cel Mare, după fiecare război construia o biserică sau mănăstire şi cifra asta o ţin minte.
La istorie îl aveam pe Polianski care vorbea româneşte ca vai de lume. Mi-aduc aminte că odată adusese tezele şi comenta rezultatul: „Chezele în general sunt foarche slabe, numai Boris Cazacu a achins puţin şi pe gheparche pe Maria Terezia”. La Gimnastică îl aveam pe Erhan, un tip tânăr, sportiv, cu corp atletic, toţi eram leşinaţi după el. El ne iubea şi ne lua apărarea în cancelarie când aveam probleme. Eu eram un tip voinic şi în front stăteam în fruntea coloanei deoarece eram mai înalt, la recrutare am avut 1 metru opt zeci, care pentru atunci era mult, căci băieţii nu erau aşa de înalţi ca acum. Făceam cu Erhan mult sport, volei şi baschet şi săream capra. Câte odată jucam şi oina care era un sport specific românesc. An de an clasa noastră a luat campionatul şcolii la baschet şi eram trecuţi pe un panou de onoare. Eu jucam fundaş, dar câte odată fugeam şi băgam şi eu mingea în coşul adversarilor.
În clasele superioare era profesor la matematică Costrov, un rus dat naibii de rău ce era, şi noi eram clei cum scăpasem din povestirile lui Dembschi cel simpatic. Eu cred că eram cel mai tămâie. Metoda mea de a fugi de la matematică: băgam o frunză de coada şoricelului în nas şi frecam nara cu putere. După câteva minute izbucnea sângele. Ridicam mâna dreaptă sau stângă deasupra capului, depinde pe ce nară curgea sângele şi dădeam ochii peste cap. Vecinul meu se ridica şi spunea cu voce tremurândă: „Dom’ profesor, lui Creangă i s-a făcut rău”. El venea şi se uita câinos la mine: „Scoate măgaru’ şi du-l la Infirmerie!” Colegul atât aştepta, că astfel scăpa şi el, apoi fugi la plumbi. Când n-aveam încotro şi trebuia să mă ducă la infirmerie, aveam altă metodă. Primul lucru îţi punea termometrul la subţioară. Atunci mă apropiam tiptil de sobă, împingeam termometrul mai la spate şi-l lipeam de sobă. Odată nu am fost atent şi când l-a luat infirmiera aveam 41.5. A chemat urgent doctorul care, când a venit, „îmi revenisem”, avem 36.8, şi toată lumea a fost fericită că nu am murit la ei. Dacă era vară şi nu ardea focul, frecam termometrul de cămaşă până se ridica temperatura cât vroiam să fie. Mai era o metodă, să mănânci cretă pisată, dar era greţoasă şi nu „lucra” totdeauna. Odată „fugeam” de la matematică şi chiar fugeam de-mi scăpărau călcâiele, şi când dau colţul îl iau pe Costrov în braţe care venea tacticos de pe strada cealaltă.
– Creangă, erai să mă dai jos, ce e cu tine?
– Fug la infirmerie, dom’ Profesor, că sunt foarte bolnav. Şi-l repun iarăşi pe picioarele lui pe Costrov şi fug din nou.
Ajuns în clasă, băieţii sar cu gura:
– Vai dom’ profesor, lui Creangă i s-a făcut atât de rău ca ne era frică să nu moară.
– Săracu, ştiu că era să mă dea jos din fugă! Cere condica şi scrie: „Pe Creangă l-am văzut fugind de la lecţie, era sănătos, voinic şi bine dispus”. Desigur că foaia aia a dispărut din condică, cu toate că filele condicii erau numerotate.
La Română îl aveam pe Gheorghe Cârţu, o mutră de ţurlan cu un dovleac mare, prevăzut cu o chelie bogată, care-i dădea un aer de bonom, de fapt ce şi era. A pus în scenă „Harap Alb”, era admiratorul lui Ion Creangă. Eu eram un boier ce aveam un caftan roşu, făcut de mama din hârtie creponată. Nu aveam talent teatral, şi când trebuia să spun o poezie mi se punea un nod în gât şi începea să-mi bâţâie capul. Ca boier, nu aveam de spus nimic, apăream din culise, trebuia să traversez scenă şi să ies pe partea cealaltă. Am făcut, cred, vre-o 10 repetiţii, dar când să ies din culise şi să intru pe scenă, începeau să-mi tremure picioarele. Până la urmă, am reuşit să traversez scena fără să mă prăbuşesc. La spectacol, sala era plină de părinţi ce stăteau pironiţi locului şi nici nu suflau ca să-şi vadă odoarele. Ne-am bucurat de un succes răsunător. Piesa, la cererea generală, s-a mai jucat de câteva ori. Dar la unul din spectacole, un alt „boier” m-a călcat pe pulpana hlamidei mele şi m-a lăsat cu fundul gol. Spectatorii au râs copios, şi au spus că asta a fost scena cea mai hazlie. La o teză, Cârţu ne-a dat să facem analiza gramaticală la o frază din „Amintiri din Copilărie” a lui Creangă: „Logofete brânză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări”. Nimeni nu a putut să facă analiza, nici chiar Boris Cazacu, care era tocilarul clasei.
Dar cel mai pitoresc personagiu era profesorul de desen Râbalcu. Cred că avea vre-o 50 de ani, fusese colonel în armata Ţarului. Din timp în timp se făceau aşa zise „concentrări”, când îi îmbrăca şi pe civili în haine militare şi câte odată făceau şi instrucţie. Odată i-au „concentrat” pe profesorii de la Ion Creangă şi, să vezi comedia naibii, Râbalcu era colonel, şi Văluţă directorul era sergent. Ceilalţi erau de la maior în jos.
La prima lecţie de desen de la „Ion Creangă” nu m-a prevenit nimeni, de aceia am fost foarte şocat. Când a intrat Râbalcu, eu m-am ridicat în picioare cum se făcea la toţi profesorii, toţi ceilalţi au stat jos şi au început să strige cât îi ţinea gura: „FROSA! FROSA! FROSA!” Am rămas cu gura căscată şi mă uitam nedumerit. Un vecin de al meu mi-a strigat tare ca să astupe zgomotul: „Strigă şi tu mă!”. Eu nu îndrăzneam să strig, atunci alţii s-au răstit la mine, şi am început să strig şi eu. Cu încetul am înţeles. Râbalcu avea o familie numeroasă şi de nevastă… o ţaţă lălâe şi mai mult lată de cât lungă, care venea şi se plângea la băieţi că Râbalcu are o ibovnică Frosa şi că stă mai mult la ea decât acasă… şi nu mai aduce leafa la familie „că îi dă lui sterva şi curva aia”. Ea vorbea româneşte mai bine ca el, pe semne că era moldoveancă. „Strigaţi la el şi făceţi-l de râs, băieţi” şi băieţii atât aşteptau. La lecţiile lui Râbalcu era un vacarm de nedescris, nimeni nu era atent, unii cântau „Trăiască Regele”, alţii jucau leapşa pe ouate, alţii bâza, el stătea cu faţa la tablă şi desena. Ce desena? „Un vacuţa mitica, o caluţa frumuşica”.
Odată ne-am vorbit şi, când a venit Râbalcu în clasă, ne-am sculat toţi odată în picioare, apoi era o linişte de se auzea musca. Râbalcu s-a fâstâcit rău, s-a aşezat cu faţa la tablă, conform obiceiului lui şi a început să deseneze. Se vedea că nu era la locul lui şi deodată explodează: „Da ce sunteţi nebuni, ce aveţi?” şi atunci noi am început „FROSA! FROSA!” şi el s-a liniştit şi şi-a văzut de treabă.
Când eram în clasa a şaptea o grupă de elevi mai inimoşi, ca Vlad Bejan, Colea Dreab, Boris Cazacu şi eu am, am reinviat Societatea Ştiintifico-Literară „Bogdan Petrieicu Hajdeu” – al cărei preşedinte a fost ani de zile savantul de mai târziu Eugeniu Coşeriu – şi m-au ales pe mine preşedinte, (probabil fiindcă mă chema Creangă!). Vlad Bejan este acum doctor pensionar, fost director la un spital din Iaşi şi Boris Cazacu era pe timpuri doctor la Spitalul Studenţesc din Bucureşti, ce-o fi cu alţii, Dumnezeu ştie. La şedinţa de deschidere, cuvântul trebuia să-l ţin eu, nu aveam nici o experienţă, nu ştiam ce să spun şi m-am bâlbâit penibil. Cel puţin, dacă mi-aş fi scris câteva fraze pe o hârtie, dar m-am făcut de băcănie. M-a salvat Cazacu, care s-a băgat pe fir şi a început să vorbească el fără cusur. Am reeditat şi revistă „Crenguţa”. Primul număr l-am tipărit la un tipograf, evreu rus, care abia îngăima câte ceva în româneşte. El spunea: „Revistu lui Crenguţî”. Am tipărit atunci 250 de exemplare, eu am învârtit de o roată care avea o manivelă de mi-a venit rău, căci tiparniţa nu avea motor electric. Al doilea număr l-am scos mai bine, la o tipografie cu motor electric şi cu caractere frumoase, Tipografia Eparhiala Balti, din strada General Bethelot nr. 32, chiar şi cu unele desene şi figuri. Eu am pus un motto pe coperta revistei (care de fapt m-a condus toată viaţa): „Prin muncă, spre ideal!”. Apoi au năvălit hoardele barbare din stepele asiatice şi totul s-a spulberat. Termin cu cuvintele lui Eminescu: „Cine-a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!”.
