Motto:
„De taina scrisului nu spun,/ Dar pot vorbi de muza mea/ Cu chip ca floarea cea de prun/ Și-n timp, aur lichid a bea.// Sunt șturlubatic inginer,/ Cu alte gânduri și cuvinte,/ Iertând pierdutul semincer/ Al timpului, nisip fierbinte,// Dar muza tace, pleacă, vine/ Și-aduce jar fierbând în căni/ Și toarnă gerul peste mine,/ Acoperind adânce răni.// Totul devine înflorire/ În calea voastră, pelerini…/ V-am scris de taină și uimire,/ Lângă-a Fisonului grădini.//” (FG)
Destăinuiri despre ce, cum și de ce scriu. Scris-am de-a lungul pârdalnicei și schimbătoarei de înfloriri și despletiri de răni și petale, viață din două milenii de după Hristos.
Părinții mei, preotul Ștefan, unul dintre cei 12 fii ai învățătorilor Maria (n. Drăgușanu) și Gheorghe Grigoriu din Bourenii de Baia, Moldova, și mama Iulia, casnică, fiica preotului Gheorghe Șușnea și a soției lui, Lucreția, (n. Vârgolici), una dintre cei cinci copii ai acestora, aveau în casă cărți și au păstrat toată viața lor plăcerea, bucuria și averea dintâie, cultul cărților, al Scripturilor străvechi și al veștmintelor sufletești de mai de curând și chiar de deunăzi. Că în vremea copilăriei văzut-am cum au rupt și ars unele volume, plângând, n-am întrebat de ce, fiindcă mi-au spus: „Acestea sunt păstrate în inima noastră, dar interzise de cei care conduc țara aceasta acum și ai rămâne fără tată și mamă, copile!” Dar știau poezii și cântece care nu se mai citeau și recitau sau cântau la vremea aceea și le repetau cu glas încet, sau le șoptea acompaniat la mandolină tata și susurat, ca o adiere, lângă el, mama. Unele cărți și autori, unele volume mari și unele broșuri, nu și reviste, le-am găsit ulterior când am dat de biblioteci la rude, la prieteni, ori la mica publicitate, căutând autori și colecții.
Știam să citesc și știam a scrie puțin înainte de plecarea la școală, în Boatcă, școală în fosta casă a unui gospodar, fost pietrar italian la biserica satului „Sfânta Treime” și rămas în sat fiindcă era priceput cum alți săteni întru ale pietrelor de pe dealuri. și mai ales din Chetrării. În „Școală la Luiș/Luigi”, am avut învățători pe Ion și Mandia Mangâru. Am crezut până mai deunăzi când am citit cartea autobiografică a fiicei lor, medic și scriitoare, Larisa Schuster, că o chema Maria, ea vasluiancă, el basarabean, amândoi cunoscându-se într-o școală din Basarabia carpică-getică, românească din veșnicie (parte a Daciei Mari și a Edenului străjuit de Tiras și Fison – alte râuri al Cărții Sfinte, Facerea, fiind Tigru și Eufratu, aceasta înainte de Marele Potop și mult mai înante…)
Ulterior, clasele V-VI, le-am învățat la Școala Mare. Mulțumire peste timp lui Spiru Haret și ideii Școlii Model din satele României, inclusiv din Comuna Tansa. Școala satului, cea înființată încă din vremea Voievodului Cuza, era o casă obișnuită, din chirpici, mai mică, și a stat alături peste o sută de ani, păstrând amintirea (cum și noi mândria aceasta!) a vizitei revizorului școlar de Vaslui (județul nostru) și Iași (viitorul județ de care vom aparține după 1962), Mihai Eminescu, până la o sută de ani, de la 18 august 1875, dar eu plecasem din sat din 1958 „la liceu”. Clădirea, monument istoric nedeclarat, a fost dărâmată, fiindcă așa au vrut autoritățile vremii… odată cu cea din piatră de alături. Astăzi pe locul Școlii Mari, a Școlii Vechi și a grădinii și livezii școlare, a curții unde jucam fotbal, săream la groapa de nisip, întrecându-ne la sărituri în lungime, pasc caprele unui vecin. Școala Mare, de Sub Deal, rămas-a amintire, cum și cea de alături, unde din când în când făceam ore, sau îngrijisem, aducându-le frunze de agud viermilor de mătase, la vremea când strângeam și frunze de podbal din pădure, floare de soc, hârtie, cartoane, inclusiv bilete de tren cartonate, spre a primi premiu insigne sau minge de fotbal. O insignă de „Prieten al cărții” am avut-o în „camera mea” de la vale, de lângă beci (când eram într-a șaptea) până când a dispărut (cu unele vederi și cărți), prin dorința aprigă a unui școlar mai necăjit. Dar eu eram la liceu la Iași în acea vreme… iar părinții erau plecați într-o musafirie de două zile…
Citeam și învățam bine, ajutat de mama și de tata. Aveam prieteni buni și prietene bune în clasele I-IV, dar „mai departe” am mers doar doi dintre noi, terminând din seria din Boatcă la Școala Mare (Bănică Diaconu a devenit inginer la Laminorul din Roman, cu invenții apreciate în meseria sa, azi revenind în sat, gospodar!) Unii dintre colegi au rămas în sat, gospodari, deși ar fi fost normal „să meargă mai departe”. Ulterior și-au făcut 7-8 clase „pe vremea colectivului”, obligatoriu. Un coleg, Aurel Apostol, tot cu cele mai mari note din seria noastră, a muncit o viață la Combinatul Siderurgic din Galați, plecând la Domnul trist că de marele loc de muncă folos au oameni străini, după „marea privatizare pe doi lei”, de după așa zisa „Revoluție”, prilej de jaf și distrugere a tot ceea ce aducea foloase țării și oamenilor ei. Și despre acestea am scris, cu taină sau direct în paginile mele. S-a desființat și Fabrica de Tricotaje din Lehliu unde am lucrat din anul 1970 până după anul 2000 și de unde am plecat, supărat de nedreptățile vremii, inclusiv muncă fără salariul aferent funcției și orelor lucrate, la Liceul „Al. Odobescu” din localitate ca profesor și de unde am ieșit la pensie în 2009. Acum fabrica nu mai este, dar în 1989 avea 1400 de muncitoare (peste 1300) și muncitori, cu „export 60-70% Vest”, restul vânzărilor fiind spre marea vecină din Răsărit, URSS și intern, mai ales… „căzături export” (calitatea I-a și a II-a). Fusesem o unitate a marei Fabrici de Tricotaje „Crinul” din București și aparținusem Combinatului, apoi Centralei Tricotajelor din Ministerul Industriei Ușoare.
Să revenim… Tata și mama predau la cursurile de alfabetizare („la analabeți”, după cum spunea un șef care venea în control, normal, că fără carte, dar numit de organele vremii, vorba curentă, „de partid și de stat”). Iar eu citeam și învățam, scriam la lumina lămpii până când adormeam. Și citeam tot ce găseam. Mai am carnetul cu cele citite acasă, de la biblioteca satului sau în vacanțe cărți din cele dulapuri la surorile mamii, Aurora-Liolio și Cecilia-Cici, inclusiv „Tarzan”, „doxuri” – adică „Aventurile submarinului Dox” și „Aventurile echipajul Dox” și colecțiile „15 lei”, „Biblioteca pentru toți”, „Dimineața”, „Aventura”, „Femei celebre”, „Detectivul săptămânal”, „Minerva”, Karl May „Winetou”, Jules Verne etc, într-o devălmășie interesată și frumoasă. Și bineînțeles cărțile vremii, apărute în tiraje mari, fabuloase, dacă privim tirajele de azi… Într-a VI-a am cumpărat de la Dulapul Școlii „Insula msterioasă” de Jules Verne, datorată profesorului meu de românește, Manolache Olaru, cel care ne punea să învățăm pe de rost (adică aveau rostul lor!) fragmente din cele studiate, inclusiv poezii. Și ne mai învăța și dicția lor, lucru mult „de ajutoriu” mai târziu.
Tata cumpăra de la Huși, Vaslui, Roman, Negrești, când mergea la ședințe, cărți ale scriitorilor clasici români și străini. Mi le aducea, cu dedicație „spre bună ascultare și învățătură” cărți precum: „Copiii căpitanului Grant”, „Timur și băieții lui”, „Marea bătălie de la Iazul Mic”, „Inimoșii”, „Tânara Gardă”, „Frații Jderi”… Citeam cu nesaț până târziu la lampă, ori la lanternă sub plapumă. Mulțumire peste ani scriitorilor: Jules Verne, W.S. Burroughs, R.P. Warren, Maxim Fadeev, Octav Pancu-Iași, Gica Iuteș, Sadoveanu, Creangă și povestitorilor neamului… De la doamna și domnul Panainte, din biblioteca lor, unde, în casa și curtea lor, era și grădinița satului, am primit să citesc „Basmele Românilor”, de Petre Ispirescu, una dintre cărțile-tezaur ale luminii spiritului național și altele, printre care niște legende ale indienilor din America, iar mare taină a vredniciei literare a lumii și trăirilor omenești, întru speranță, amintire și fabulos, despre omeniri și istorii străvechi, una și frumoasă, întru învățături folositoare că binele învinge și va învinge oricând, totdeauna.
Taina ascunsă în legende, povești, proverbe, zicători, ghicitori (cu delectare citite, găsite și în cărțile de școală) rămâne una dintre tainele scrisului întru care au trudit și Andersen, Frații Grimm, Lev Tolstoi, M. Eminescu – colecție în care erau și scriitorii clasici români și străini „povestind copiilor” mi-a fost „carte de învățătură” citită cu drag. Atunci și acum, când sunt la vârsta bunicilor mei și ei buni povestitori.
Cum mama și tata cântau mai toată ziua, iar eu îngânam lângă ei melodii și texte. Mama cânta și când muncea, făcând mâncare, compoturi, prăjituri, dulcețuri, spălând, cusând, lipind sau văruind, culegând fructe ori struguri. Romanțe, mai ales. Și atunci, de mic, încă înainte de a citi și a scrie, îngăimam și eu, firicel de cântec, Eminescu, Coșbuc etc. (aici și „Mama”, de Vasile Militaru, scriitor interzis, aflat prin închisori, de care vorbeam în șoaptă…), romanțe, cântece populare, imnuri (inclusiv „Ginta Latina”, „Pui de lei”, „Deșteaptă-te române”, „Imnul Regal” etc)… cântece interzise. Mulțumire peste ani lui Eminescu, Coșbuc, Minulescu, Alecsandri, Veronica Micle și multor altora, dar și compozitorilor ori cântăreților, textelor și melodiilor acestora, și numesc doar cinci: Ion Vasilescu, Ciprian Porumbescu, Marin Gheorghe Teodorescu zis Zavaidoc, Titi Botez, Jean Moscopol, neuitând-o pe Maria Tănase, Mia Braia, Angela Moldovan, Doina Badea, Anda Călugăreanu… Mulțumire tatii, mamii și lui Emil Gavriș, care mi-a scris melodia la un poem, „Cântec pentru țară”, prin anii 80, iar mai recent lui Gregorio de Romania (și cântăreț la chitară) și colegului-inginer Ovidiu Țuțuianu (și cântăreț la pian), care și ei mi-au scris cântece pe versurile mele, pentru că… altfel nu s-ar povesti de n-ar fi, de n-ar fi fost…
În clasa a IV-a am început a scrie… un jurnal! Citisem „Jurnalul năzbâtiilor lui Ionică Furtună” de Vamba. Mi-am notat colegii de clasă și ce-am făcut, unde am fost, cu Ghiță, Vasile, Costică, la joacă… Ce cărți am primit… Cred că și de Lenuța, Maricica, Marieta, Anica! Cum am fost la serbare, la cules de flori de soc, de frunze de podbal. Caietele, sporadic ținute, până prin 2009 au dispărut… Primul caiet, acasă la Tansa, celelalte, prin 2009, luate din casă de la Lehliu-Gară, vreo 10-15, cred că de sora primei soții, vrând să găsească „documente compromițătoare” în caz de divorț… Dar soția, Florica, plecase, cu voia mea, adică i-am dat adeverință că sunt de acord, la mânăstire și apoi ne-am despărțit prin bună înțelegere, lăsându-i 80% din bibiotecă/biblioteci și apartamentul din Lehliu Gară, trei camere, baie, bucătărie, balcon, două holuri, ei și fiilor, Mircea și Gheorghe-Adrian, eu luându-mi manuscrisele, fotografiile și niște tablouri pictate de mama Iulia, care începuse de vreo 30 ani a picta (după ce văzuse pictând pe doctorul comunei Tansa, Nicolae Dumitrașcu, finul nostru. Soția sa, Ecaterina, tot doctoriță, îl aprecia foarte mult, și ca pictor amator bineînțeles!).
Se subînțelege de la sine că am început cu proză. Dar scriam mai demult… scrisori către rude, la îndemnul tatei și al mamei: „Scrie și tu, că se bucură!”, „Ce să scriu?!”, „Ce faci, ce ai citit, pozna de ieri…”, „Ei, mamă, ți-am cerut iertare, nu mai fac…”, „Scrie și asta!”. Scrisorile trimise, inclusiv cu șerbetul mâncat pe furiș, nu știu dacă mai sunt pe undeva, cum și scrisorile trimise în liceu sau mai pe urmă la prietene, la rude… Am păstrat toate scrisorile primite (poate nu toate le mai am, dar eu le-am păstrat…). Am găsit și acasă la Tansa scrisori trimise de mine și de prieteni (poate nu toate, că: „Mai umblă șoarecii, fiule, prin casă”, „Cred că și la mine!”. Nu mai am „Previziunile” lui Eric Jan Hanussen, „Nostalgia Paradisului” de Nichifor Crainic, „Tarzan”, volumele cumpărate de pe strada de lângă Cișmigiu, familia Manu… Am, nu știu dacă toate, dar cred că da, carnetele-vocabular cu poeziile din liceu, carnetele din facultate, dosare – multe – cu poezii, scrisori transcrise, după 1970, dactilografiate… N-am reșit a le transcrie pe calculator, dar îmi fac planuri de această treabă mereu…
Și așa, cu munca de școlar, de licean, de student, de inginer și de profesor, dar și cu munca în gospodărie la părinți (inclusiv multe concedii de toamnă, pentru cules la vie, cules nuci, prune), pe la gazde, (multe, că nu mă primeau la internat, cămin!), acasă la Lehliu și apoi la București (după 2009, la casa cu noua soție, Maria), dar și cu ocupațile obștești: pionier, utecist, comunist, ședințe, activități diverse, inclusiv munci voluntare, cursuri profesionale, activități culturale (cor, brigadă artistică, cenacluri, serbări, întâlniri literare…), apoi concedii la munte, la mare, în stăinătate: Bulgaria, Germania, Cehoslovacia, URSS, Iugoslavia, iar după 2009: Malorca, Costa Brava (Spania, Lefcada (Grecia)… Am găsit timp a scrie până târziu în noapte ori în insomnii creatoare, ori dimineața până a pleca la slujbă/ servici/fabrică, școală. Și o motivație în versuri: „A scrie este o plăcere,/ A scrie este și un chin,/ Dar a citi e a fi-n miere/ În adieri de tei, de crin.// A scrie este o durere,/ A scrie este-un dar divin,/ Dar a citi e mângâiere/ Să fii cu alții-n gând vecin.// A scrie este-a fi un chin/ Ales de Domnu,-’ngenuchiere/ De mulțumire spre senin/ Și-ncredere spre Înviere// Cu toți ai tăi, lucru sublim,/ A scrie este o plăcere,/ A scrie este și un chin,/ Sărac și totuși cu avere…/ Se-aude-un glas de heruvim.//. (A scrie)
Și cum „Iubirea e-un lucru foarte mare”, citeam și pe George Topârceanu, pe Ion Minulescu, Elena Farago, Otilia Cazimir, toate cărțile de poezii găsite, inclusiv la Școala Medie Nr. 3, redenumit apoi când eram liceean, Liceul „Costache Negruzzi”. Scriam de dragoste, de of și amar, pentru Lenuța, Maria, Otilia, Gabriela, Nunuța (Ah, ce romanță!), precum în strofa aceasta din 2021: „Cine sunt? Nu ştiu de mine,/ Dar tu cânţi, regină,-n stup/ Şi simt fagurii de miere/ Invadând săracu-mi trup.//.
Până la anii de liceu, trebuie a-mi aminti, cu drag, de profesorii mei din ciclul V-VII: Manolache Olaru (cel care ne-a condus primul cenaclu/cerc literar la care am participat), care ne-a învățat a prețui cartea și cărturarii, limba română, gramatica și scrierea ei, respectându-i regulile; Grigore Bradu, de matematică de la care am învățat inclusiv a lucra, sau a descifra probleme, lucru făcut mai apoi și în liceu, după O. Sacter, autorul unei culegeri, bună pentru admiterea la Politehnică; Constantin Stere, fizică; muzică, E. Foghel; rusă, Doamna Guzu, explicând-ne că cine știe două limbi sau mai multe este de două ori sau de mai multe ori deștept, priceput adică a înțelege oamenii, lumea, sufletul nostru și al altora; Elena Bradu, științe naturale; Petre Grăjdeanu – fizică; sport, cor; Virginica Anton (apoi Grăjdeanu); chimie; directorii Constantin Sbera I-VI și în clasa aVII-a, Petre Grăjdeanu, cel care a fost apoi inspector școlar la Iași, unde pe vremea când am fost la ei (la familia profesori Virginia și Petre Grăjdeanu), lângă Parcul Copou i-am dus monografia comunei mele: „Tansa – oameni și locuri”. M-au primit cu mult drag, înlăcrimați, fiindcă munciseră mult și acolo, în Tansa tinereții și dragostei lor.
Scrisul este dragoste și singurătate, dragoste de tot ce te-nconjoară și singurătate, dor, tăcere, rugăciune de mulțumire, de nădejde și de transcendere în mirarea existenței altfel. Fiecare text scris este un început, o predoslovie, o înainte-vorbire a ceace ce vei spune, cu ajutorul harului dat de Dumnezeu, ulterior: „Căldura din suflet/ Se-mbracă-n tăcere./ Încet, prin umblet,/ Pierde din miere.// Rămâne-n faguri/ Chipul de zână./ Rămâne în larguri/ Tăcerea stăpână// Și marea mereu/ Cu valurile ei./ Ah, numele meu/ Și voi, ghiocei!//. (Predoslovie)
A nu uita că lumea nu s-a început cu noi și nu se termină cu noi, chiar dacă unii cred în tot felul de apocalipse și încearcă a trăi din dezastre. Nici „Scriptura” nu spune că lumea se va sfârși. Și nici „Legea lui Manu”. Nici „Ghilgameș”, nici „Odiseea”! Nici “Divina Comedie” și nici „Luceafărul”… Am citit toate acestea, pe unele știindu-le înainte de a citi, în casă, despre Iubirea lui Dumnezeu față de oameni fiind una dintre cele dintâi. Urmau toate celelalte învățături, porunci, pilde, întâmplări, dezvăluiri de suflet. Și aveam și cărțile clasicilor români și universali, printre ei și Octavian Goga, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Giovanni Boccaccio, Charles Dickens, Victor Hugo… și Istoria neamului, atât cât se spunea la școală și în Ion Neculce, Nicolae Iorga și alții, dar mai ales în legende, snoave, povestiri despre Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza… în balade și cântece.
*
Haiku.
„Frumoasa la scaldă –
râul încetinindu-și
curgerea.”
A scrie haiku, (lucru pe care-l făceam înainte de 1990, cunoscând și antologiile anilor 1970, dar citind și „Suflet japonez”, de Gheorghe Băgulescu, ediția din 1935-1936, din biblioteca familiei Cecilia și Marin Dănescu, sora mamei, recitit după interzicerea anilor 1944-1989 și în ediția de după 1989, cum și pe Al. I. Stamatiad și alții, de până în 1944-1947…) este un lucru nu la îndemâna tuturor (vedeți și cărțile cu haiku, tanka, poeme într-un vers, ale scriitorilor de după 1989, din cele două Societăți de haiku, SRH și SHC, (Societatea Română de Haiku și Societatea de Haiku din Constanța, revistele lor „Haiku” și „Albatos”, dar și cărțile mele, inclusiv „Lecții de haiku” și „366 lecții de haiku”, pecum și:
Senryu:
„Comunist bătrân –
atât i-a rămas,
vinul roșu.”
Scris-am și poeme-vers, spre a mă destăinui:
- Poeme într-un vers din istoria mea literară
- Iustinian Patriarhul: „Pe ape tulburate, el Nava şi-a păstrat.”
- Iustin Patriarhul: „Destoinic cărturar, martir întru credinţă.”
- Teoctist Patriarhul: „Un patriarh al păcii, iubindu-şi mult Oştirea.”
- Antim Ivireanul: „În predici mare meşter şi-n cărţi destoinic foarte.”
- Martha Bibescu: „Izvorul de sub sălcii, haiduc cântând o doină.”
- Elena Văcărescu: „Iubindu-l mult pe Nando, ea ţării s-a jerfit.”
- Elena Ghica (Dora D’Istria): „Şi în franceză-a scris, ea neuitându-şi neamul.”
- Editori, Tipografi: „De noi nimeni nu scrie şi totuşi vă iubim!”
- Florin Anghel Vedeanu: „Răbdarea-i o virtute, la cei ales de har.”
- Mihaela Cazimirovici: „Gospodăreşte stihuri, visând proze-goblenuri.”
- Gheorghe Indre: „Tăcut şi-aşteaptă rândul în cărţi de nemurire.”
- Gheorghe Matei: „Ingenioase fresce ascunde-n chipuri-strofe.”
- Constantin Mironescu: „De trei ori douăşcinci, un vers al suferinţei.”
- Ian Rațiu: „În slove-i iconar de psalmi şi de rondeluri.”
- Petru Solonaru: „Orfeic, păstrându-şi taina, el scris-a «Androginul».”
- Geo Stroe: „În in şi iang trăieşte visând noi orizonturi.”
- Maria: „O piatră colţuroasă-s, ea, brusc, mă rotunjește.”
Scris-am și scriu tanka: (De singurătate):
„De singurătate
Mama cântă-o romanță
«De ce nu-mi vii?»
Sunt sigur că tata iar
Înduioșat o-ascultă.”
„Din tainele scrisului meu” s-au zămislit noi cărți. Sunt la număr 83, purtându-mi numele (trei având și coautori, capitole distincte, doi scriitori mult pătimind în viață: Mihai Făget din Vladimiri (Gorj), localitatea lui Tudor Vladimirescu; cartea despre Păstorel – Al. O. Teodoreanu; George Zamfir (din Dor Mărunt, Ialomița/Călărași) și Vasile Isac, țăran autodidact; monografia „Dor Mărunt”; poeta/matematiciană Adina Enăchescu (Râmnicu Vâlcea) – scriitoare de haiku (din România), de poezie, monografii, critică literară și de proză. O carte este o stilizare-traducere a plachetei „Insula Haiku” a canadiencei haijin Winona Baker, care mi-a dăruit cartea la Simpozionul literar „Sfântul haikuului, Matsuo Basho”, din București , la 300 de ani de la plecarea în veșnicie a poetului nipon. Adaug la acestea faptul că sunt cuprins în peste 140 de antologii apărute, mare-majoritate, în țară.
*
Unii cititori au „descifrat” spre alții din cele scrise de mine. Sunt circa trezeci. Sunt și cărturari care m-au cuprins în cărți de istorie sau dicționare literare. Tuturor recunoștință! Precum și colegilor din cenacurile literare din Tansa, Iași, Brăila, Slobozia, Călărași, București și celor care m-au publicat în reviste, antologii și m-au cuprins ori au vorbit despre mine și faptele mele (un exemplu: „oameni care fac”, cinci volume de Aurel David, scriitorul cu ultimul domiciliu în Călărași, cel carea scris și „Scriitorimea Bărăganului”, și multe altele precum ziaristică, romane, o istorie a publicatiii ialomițene-călărășene…
———————–
Florin GRIGORIU
24 august 2021
București
