Propunând această rubrică m-am gândit că distanţele geografice vor căpăta alte dimensiuni (metaforic vorbind) şi că, într-un anume fel, istoria unui oraş precum Bucureştiul va reprezenta o temă de meditaţie, de aducere aminte, de bucurie şi, cred eu, de o dulce nostalgie. Atunci când vorbim despre noi, indiferent în ce colţ al lumii ne-am afla, vorbim despre ţara unde ne-am născut, despre oraşul cel mai cunoscut, în cazul nostru Bucureşti, despre locul naşterii – vorba lui Ion Creangă! – despre familie, prieteni şi despre toate sentimentele omeneşti ce devin rând pe rând amintiri. Amintirea, în opinia mea, este o iubire magică pe care o porţi cu tine oriunde te-ai afla, este poezia sau proza vieţii, este, de ce nu, zestrea fără dimensiune precisă care ne însoţeşte toată viaţa. Dragi cititori ai gazetei Gândacul de Colorado vă propun această rubrică pe care am intitulat-o Amintirile Bucureştilor ca o alternativă, poate, la subiectele politice ce frământă lumea în general, politicienii în special.
Grădinile brâncovenesti
Grădinile bucureştene au ajuns la mare cinste în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, mare iubitor de artă şi de cultură, spirit deosebit de rafinat pentru epoca sa.
În documentele emise în timpul lui Brâncoveanu sunt amintiţi doi grădinari şefi ai săi: unul Toma, de pe la 1695, celălalt, Frîncu, pe la 1701. În subordinea grădinarului şef se aflau 20 de grădinari, ceea ce demonstrează amploarea grădinii domneşti. În mijlocul ei, pe la 1707, din ordinul lui Brâncoveanu, s-a ridicat un mare pavilion sau chioşc, împodobit cu coloane sculptate şi cu picturi. Pavilionul sau chioşcul era folosit de voievod ca sufragerie în timpul verii, dar şi ca loc de odihnă, după masă.
Referindu-se la această grădină, celebrul secretar al domnului, Del Chiaro afirmă că „era foarte frumoasă, de formă pătrată şi desenată după bunul gust italian”.
Călătorul englez Chishull, care a sosit la curtea lui Constantin Brâncoveanu în anul 1702, laudă grădinile domneşti pe care le-a văzut în Bucureşti şi aminteşte de grădinile şi curţile foarte întinse „ale caselor boiereşti din oraş”, precum şi de „viile şi grădinile foarte îngrijite” aflate lângă mănăstirea Cotroceni.
Tot în acea perioadă, între mănăstirile Sfinţii Apostoli şi Antim, pe malul drept al Dîmboviţei, se afla renumita grădină a Stolnicului Constantin Cantacuzino care, pe lângă zona de distracţie, mai cuprindea o livadă şi un heleşteu bogat în peşte.
În apropiere de mănăstirea Antim se afla şi grădina boierilor Rudeni, pomenită într-un document din 7 iunie 1766, când se face o cercetare „asupra locului pă unde au fost din început curtea şi grădina boierilor Rudeni. Dau mărturie Drăghici băcanul i Nica Călăreţul şi Dragomiriţă, ce au fost grădinar la boerii Rudeni, oameni bătrâni de câte 60 de ani.”
Gradini si gradinari din secolul al XVIII-lea
Vizitând Bucureştii în luna iulie 1786, englezoaica Lady Craven a fost sfătuită de consulul austriac Raicevich să vadă „o frumoasă grădină englezească ce aparţinea unui boier bătrân”.
Este vorba despre celebra grădină a stolnicului Constantin Cantacuzino, ajunsă, prin moştenire, în posesia banului Dudescu. Vizitatoarea engleză a putut constata că între grădina bătrânului Dudescu şi aceea a unui pastor de ţară din Marea Britanie nu era mare deosebire. Din notele de călătorie aflăm că Lady Craven a fost impresionată de ospitalitatea boierului român: „Stăpânul casei, un bătrân venerabil, cu barba albă ca zăpada, mi-a oferit din toate fructele ce le avea în grădină”.
În privinţa acestor preocupări este foarte interesantă şi scrisoarea vornicului bucureştean Ştefan Pârşcoveanu care, la 6 septembrie 1780, se adresa prietenului său Hagi Pop din Sibiu: „Pentru grădinar ce-mi scrii că mi-ai găsit şi iaste om meşter şi harnic, foarte bine. Cum şi pentru simbrie că l-ai tocmit pe an cu l00 lei… şi 11 obroace de grâu… şi vedre de vin 20… sunt primitor a-i da toate acestea pe deplin. Îi voi mai da altfel şi râmători şi alte bacşişuri. Dar cere să fie angajat pe trei ani, nu pe unul. Pentru că, când să zic şi eu Doamne ajută, la al doilea an de întemeierea şi deschiderea grădinii, el să lipsească.” Ştefan Pârşcoveanu mai are încă o rugăminte la Hagi Pop: „Noul angajat să aibă cu el uneltele de lucrul grădinii, de vreme ce eu îi dau atâta simbrie grea… şi să-i dai dumneata bani să cumpere seminţe de care-i va trebui.” În finalul scrisorii îi comunică: „Pentru lămâii ce-mi scrii, vei şti că s-au prăsit şi aici mulţi, ci oameni nu avem ca aceia, să poarte de grijă.”
Din documentele vremii mai aflăm că la marginile oraşului se ridicaseră o serie de chioşcuri, case de vară, cu grădină alături şi cu apă de izvor sau de cişmea. Aici veneau domnii să se recreeze, să scape pentru câteva ceasuri sau zile de agitaţia vieţii de la curte şi de căldura ce domnea în oraş. Aceste chioşcuri ajung în curând locurile preferate de plimbare ale bucureştenilor.
Unul era la mănăstirea Cotroceni, ridicat de voievodul Alexandru Ipsilanti în anul 1780, construcţie care s-a păstrat până în anul 1893, când a fost dărâmată, împreună cu o parte din zidul de incintă al mănăstirii şi cu vechea reşedinţă domnească, pentru a face loc noului palat regal ce s-a construit în acea zonă.
Altul era pe malul lacului Herăstrău şi fusese ridicat tot în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1774 – 1782). Elveţianul Sulzer, care a stat câtva timp la curtea domnului, afirmă că locul avea o insulă, în jurul căreia doamna, însoţită de doamnele de onoare, obişnuia să se plimbe, într-o şaică (luntre mare), „în sunetul melodiilor turceşti”.
Chioscuri si cismele în secolul al XVIII-lea
Alexandru Moruzi (1793 – 1796; 1799 – 1801) înlocuieşte chioşcul de lemn de la Herăstrău, construit de Alexandru Ipsilanti, cu unul din zidărie.
Într-un act din 1805 sunt amintite grădina şi cişmeaua chioşcului „cu îndestulă apă pentru norodul care pururea mergea acolo”. La 1 septembrie 1800, Alexandru Moruzi a acordat scutire de dări la 4 „liude” (contribuabili), la „oameni beccii” (paznici) şi la grădinari care să aibă, în schimb, grijă de întreţinerea chioşcului, a grădinii şi a gardului împrejmuitor.
Cam prin zona unde este astăzi Piaţa Victoriei, prin anul 1786 se afla chioşcul lui Mavrogheni, o construcţie de zid şi lemn, cu parter şi etaj, cu cişmea şi havuz, cu apă bună de izvor, adusă de departe prin tuburi de ceramică. La sud de acest chioşc se afla o grădină de circa două hectare şi jumătate, de formă pătrată, desenată de însuşi Nicolae Mavrogheni şi plantată cu lalele, garoafe şi trandafiri. Grădina era străbătură de alei cu pomi, împărţind simetric întreaga suprafaţă în 16 triunghiuri egale. În centrul grădinii exista un spaţiu în formă de cerc. Zece oameni, scutiţi de dări, aveau grijă de întreţinerea acestei grădini.
La 30 aprilie 1792, Mihai Suţu, confirmând scutirea dată de Mavrogheni, scria că ea s-a acordat pentru „lucru grădinei de la cişmeaua apelor et zoodopighi (Izvorul tămăduirii) şi pentru paza şi curăţenia de sus şi de jos… spre podoaba şi mângâierea privelei de obşte”. Alexandru Moruzi întăreşte şi el această scutire la 7 iunie 1793, precizând ca pe cei 10 oameni să-i „metahirisească (folosească) epistatul la lucrul grădinei, silindu-se a o drege şi a o aduce la stare nouă şi la paza şi curăţenia toată”. În anul 1793, un anume Keimers, unul dintre însoţitorii lui Kutuzov, ambasador rus care s-a oprit la Bucureşti în drum spre Constantinopol, spunea că „grădina era luminată cu lampioane şi că la sfârşit s-a dat foc de artificii, rachetele explodând cu mult zgomot”.
