Duminica urma să mergem toată familia lui Ioan Trif, zis Iuănu’ lu’ Victoru’ lu’ Hedeş, la biserică. Noi, fetele, în viganauă (rochii) şi păpuci de sărbătoare, eram cu totul alte persoane! Mama Cornelia a avut şi are mania curăţeniei, a spălatului şi apretatului. Apreta totul, începând cu şosetele şi terminând cu firongurile (perdelele)… aşa că duminica eram destul de ţepene şi nefericite şi pe deasupra mai trebuia să stăm cu spatele drept şi capul sus. Aţi pierdut ceva? ne întreba autoritar mamica, pe noi, fetele, în drum spre biserică. Spre norocul nostru, lăcaşul Domnului era în capătul uliţei noastre, numită uliţa dintre biserici. De certat… ne mai ceartă şi acum… niciodată nu am fost destul de elegante… pentru gustul său estetic.
Dar să ne întoarcem la sucitura cu silvoiţ (magiun). Părul ne era uscat exact pe vremea asogatului (frământatului). Noi, copiii, ne înfăţişam în cohea de vară şi aşteptam nerăbdători ca bunica Valeria să sucească viitoarea coptătură şi să o aşeze la dosthit în tepşi. Nouă ne revenea sarcina să o înstruţăm cu ou, folosindu-ne de o pană de găină. Alergam după ouă în coşconarul găinilor. Pe vremea aceea eu aveam doar vreo patruzeci de kilograme şi ţopăiam, cât era ziulica de mare, într-un picior. Găinoasele, cum îmi plăcea să le alint, cotcodăceau triumfătoare prin ogradă. Deh! Făcuseră oul… de aur. Ne întorceam în cohe, spărgeam ouăle într-un blid, le băteam bine şi ungeam suciturile, dacă nu era post. Dacă era, atunci le ungeam cu pana înmuiată în ulei. Sucitura se punea în cuptor abia după ce se scotea pthita. Cuptorul era suficient de încins, încât să se poată coace şi cozonacul.
Când bunica Valeria deshidea uşa cuptorului, întreaga uliţă amninosea (mirosea) a pâine proaspătă. Dar, fiindcă toate gospodinele de pe uliţă făceau aceleaşi bunătăţi, nu se oprea niciun pofticios la poarta noastră. Şi, dacă s-ar fi oprit, sigur ar fi primit un codru de pâine. Odată pthita scoasă din cuptor, urma ca sucitura să simtă pe cocoaşa ei căldura cuptorului.
Cât timp se cocea sucitura, ne întorceam din nou în ogradă, ca să culegem poamele care se mai găseau pe jos. În vremea aceea, sfârşitul lunii iulie, erau coapte perele mălăieţe, de pe bătrânul păr, ce avea pe atunci o jumătate de veac. Pomul fusese plantat de bunicul Victor, pe care, din păcate, nu l-am cunoscut. Cu acele pere mălăieţe ne-am făcut primii bani, noi, copiii, vânzându-le călătorilor ce aşteptau în trenurile oprite în gara din Ulmeni. Staţia respectivă a fost întotdeauna un nod de cale ferată. Era o concurenţă serioasă între noi, cine îşi vinde mai repede şi mai profitabil produsele.
Aşteptând cu nerăbdare să se răcească sucitura proaspăt scoasă din cuptor, dădeam târcoale găbănaşului (cămăruţa de la şură), unde bunica le pusese cu grijă, acoperite cu un dosoi de tort, pe stălajă (etajeră), pentru a se răci, preţ de… un Tatăl nostru. Îi era frică bunicii, Doamne fereşte, că – lăcomoase cum eram, eu şi sora mea Valeria-Ana, amestecând în grabă coptătura herbinthe – ar fi putut să ni se lipthească de rânză (stomac)!
