„Dă-mi, țară, mie crucea și dă-mi spinii
și cuiele în care-ai suferit
cînd fiii tăi te-au frînt și nu străinii.
Dă-mi, țară, mie crucea și dă-mi spinii
să-i port spre a-mi spăla rușinea vinii
că n-am urlat cînd ei te-au răstignit.
Dă-mi, țară, mie crucea și dă-mi spinii
pe care-a ta iubire i-a-nflorit.”
(Anatol COVALI)
Creștinul ortodox daco-român mărturisitor este o CÂNTARE a FRUMUSEȚII divine! Omul valah este frumos ca înfățișare, dar mai ales ca trăire mistică, unde Dorul după Dumnezeu îi aprinde în suflet sublimul menirii sacre de chip ales, reflectat din Arhetipul divin! Omul valah mărturisitor este în egală măsură teofor, hristofor, duhofor, mariofor, patriofor!
Dacă marele Shakespeare, grăia prin Hamlet, că omul este cea mai frumoasă lucrare, că este „frumusețea lumii”, creștinul teofor valah, mărturisește că Omul ortodox este cuvânt din Cuvânt, lumină din Lumină, cântare din Cântare, iubire din Iubire, frumusețe din Frumusețe!
Chemarea dacoromânului hristofor întru Iubirea lui Dumnezeu, întru frumusețea dăruirii divine a MARIEI, este alegerea sa de a întruchipa o năzuință nobilă spre armonie, har, adevăr, bine, comuniune, libertate, cântare, dor, jertfă și cuminecare întru frumusețea spirituală!
Creștinul mariofor este o minune a Frumuseții, care trebuie să rămână în Taină și Adevăr! Creștinul teofor valah are menirea harică de a contribui la înfrumusețarea sa prin artă, binele înfăptuit, credința mărturisită, creația întru spirit, curajul întru dreptate, dor după dor, suferința întru Adevăr, dragostea-jertfa întru Dumnezeu, iubirea-sacrificiul întru Neam! Între aceste coordonate cardinale, însușiri alese, virtuți creștine îl aflăm pe Anatol Covali – Românul patriofor, sensibilul tenor, artistul liric al scenei românești de operă, poetul care a întruchipat admirabil sinteza dintre artist al poporului și apologet al Neamului, dintre scena consacrării, cântării sublime și zelul liric-manifest ca tribună de luptă, dintre cromatica viersului și dangătul de clopot, demn urmaș al lui Buga al Putnei, întru o Liturghie naționalistă de redefinire-reidentificare-renaștere a destinului dacoromânilor.
În inspiratul său volum care reflectă efigia marelui Domn al Țării Românești, Voievodul Dreptății, înnobilat spiritual de Arhanghelul Mihail – Voievodul ceresc al Dreptății, „Cum nu vii tu, ȚEPEȘ Doamne!”, cu cele patru puncte cardinale: Plângerile resemnării, Verbele revoluției, Poema română, Sonetul ca o spadă, Anatol Covali, și-a creat propria sa Oștire lirică, unde fiecare literă e un arcaș, fiecare cuvânt e un răzeș, fiecare slovă e o falangă a vânătorilor de munte, fiecare poezie e o cavalerie în plină șarjă de zdrobire a inamicului care ne-a invadat.
PLÂNGERILE RESEMNĂRII
Cohorta de lacrimi din țâșnirea resemnării nu este doar un șuvoi al plângerii sale, noastre, ci și ecoul unui dangăt de clopot ce ne cheamă nu la prohodirea Țării, ci la Învierea nației noastre. Lacrimile îți provoacă o stare de curățire, de purificare, de trezvie, de revenire în firesc, de premenire, de prevenire, de cântare, de mângâiere, așa cum grăia divin în Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” (Matei, 5, 4)
Ca și voi
„Din prea multă iubire mi-am pus/ al meu suflet din lacrimi să cânte/ răstignirea la care-s supus/ cînd bat cuie-n aripile-mi frînte.// Ca și voi, dragi prieteni, suport/ să trăiesc umilit în mizerii/ și pe umeri într-una să port/ cu rușine povara puterii.// Sunt un sclav umilit, ca și mulți/ dintre voi, obligat să ia-n seamă/ pe acești paranoici oculți/ care-n jur risipesc numai teamă…”
Anatol Covali nu este un poet al plângerilor resemnării, cum s-a spus, ci sufletul său de mare artist lăcrimează în plângerile noastre, în putința pasivității noastră care a înfiat resemnarea. Lacrimile suferinței pentru Neam și Patrie, pentru Pământ și Cer, nu curg la voia întâmplării, nu se podidesc pesimist, fără nădejde de izvor, ci se preling într-o demnitate de erou, de mărturisitor, de creator, de sacerdot întru slujirea și slăvirea lui Dumnezeu și a Nației Sale.
Și ninge jale
„E-atîta jale-n Univers/ de cînd în țara mea mereu/ e cel mai împiedicat mers/ și este greul cel mai greu.// Se sting și stelele de plîns/ văzînd cum numai într-un loc, mult binecuvîntat s-a strîns/ atît belșug de nenoroc.// Și Dumnezeu din tronul său/ privește trist și resemnat/ ne-nțelegînd cum de-atît rău/ numai aici s-a adunat.// Stau îngerii speriați și triști/ privind cu groază și năuci/ puzderia de jalnici criști/ din milioanele de cruci.// Și nu răsare nici un gînd/ care să fie salvator/ al neamului acesta blînd/ din țara unicului dor.// O liniște ca de mormînt/ se lasă ca un giulgiu greu/ pe demnitatea ce s-a frînt/ de cînd stă în genunchi mereu.// Un murmur nu-i, măcar și-ncet,/ iar ochii sunt închiși și orbi./ Numai durere și regret/ și-ai resemnării negri corbi.// Și ninge jale în destin/ și bate-un vînt rece și șui,/ fiindcă speranța, de-atît chin,/ nu arde-n ochii nimănui.”
Tristețea pentru popor, pentru Patrie, poate picura în suflet multe lacrimi, multă suferință, dar adunată în pumnii strânși ai credinței, în mâinile împreunate în chipul crucii lui Andrei, aprinse de Rugul Rugăciunii inimii sau al rugii de foc, aprinde în suflet flacăra demnității.
Tristețe
„Ai speranței luceferi se sting/ rînd pe rînd și se pierd în uitare,/ de cînd visele-mi nu mai înving/ și cutreieră prin resemnare.// Cerul meu este sumbru și gol,/ noapte-adîncă îmi intră în sînge,/ care parcă-i un negru nămol/ de cînd lacrimi din inimă strînge.//…Mă simt parcă murit-am demult,/ nu-ndrăznesc un suspin sau un geamăt,/ de cînd nu mai colind prin tumult/ și doar prin ne-mplinire sunt freamăt.// Zi de zi mai renunț la un țel,/ mai înnod un regret, o durere/ și trăiesc încontinuu la fel/ într-o veșnică îngenunchere.”
Nu Dumnezeu, s-a îndepărtat de noi, ortodocșii, ci noi sub hipnoza Marelui manipulator, care a creat statele atee în sânul națiunilor creștine, i-am întors spatele. Bunul Dumnezeu însă, a îngăduit ca fiecare epocă încercată de Sus, pentru întărirea credinței, pentru suferință, pentru jertfă și biruință, ca să aibe mărurisitorii ei, așa cum este artistul – poet Anatol Covali, întru creația sa spirituală, pentru a arăta, a urma și a împlini trăirile de aur ale generației de martiriu.
O, dacă…
„O, dacă ar mai fi o șansă,/ un semn trimis din viitor,/ să scoată din cumplita transă/ a resemnării-acest popor.// De-am mai putea crede-n speranță/ și dacă ne-am adăposti/ cu toții-n prima cutezanță/ ce dintr-o dată s-ar ivi.// Mi-e dor de-o deșteptare-anume/ din somnul greu ce ne-a cuprins,/ să nu se mai vorbească-n lume/ că suntem un popor învins.// Prea ne cred fără demnitate/ și-ai noștri și ceilalți mereu,/ cînd stăm cu mîinile legate/ și suportăm orișice greu.// Destul cu-atîta resemnare,/ frecați-vă la ochi și hai/ să-ncălecăm, cu mic, cu mare,/ pe ai dreptății mîndri cai.// Întreaga țară să devină/ un sfînt tărîm de împliniri/ și blînd să plouă cu lumină/ peste durere și mîhniri.// Uitați că v-au spus cei nemernici/ că aveți suflete de sclavi,/ voi sunteți mîndri și puternici/ și multă vreme ați fost bravi.// Topiți imensele omături/ sub care zace-al vostru zbor./ Chiar Dumnezeu ne stă alături/ zîmbindu-ne-ncurajator.”
Pentru Răul și adepții săi bezmetici, singura limită a lui este binele, adevărul, credința, jertfa, lupta, creația, iubirea, frumosul. În toate aceste stări-fenomene, Dumnezeu nu trebuie lăsat singur. Trebuie să fim permanent lângă El, pentru a ne aprinde în focul rugăciunii neîncetate pentru Neam, Patrie și Biserică, luminând astfel o altă Frumusețe: cea a renașterii conștiinței de sine a spiritului nemuritor al ortodoxului valah, așa cum i-a fost menirea hărăzită, așa cum s-a întrupat în Profeții Neamului, precum marele filosof ortodox Petre Țuțea, care a surprins în cugetul său, cea mai zguduitoare rugăciune de foc. „Îți mulțumesc Doamne că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu!” (cf. Teolog Vasile Militaru, Biserica din temniță – mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste România 1948-1964, Ed. Vicovia-Bacău, 2008, p. 14)
Rugă
„Îndură-Te, Doamne, de țara aceasta,/ atît de strivită de grij și nevoi,/ în care domnește trufașă năpasta,/ îndură-Te, Doamne, de ea și de noi!// Prea multă minciună, prea multă durere/ se varsă în noaptea trădării de neam,/ cînd toți demagogii se-nfig la putere,/ iar țara întreagă se zbate în ham.// Aceiași pe-aceleași satanice locuri,/ mai lacomi acum și mai dornici de vîrf,/ ne sfîșie carnea cu scîrnave ciocuri/ făcînd să miroase pămîntul a stîrv.// În pomii durerii stă pasărea frică/ doinind deznădejdea sărmanilor robi,/ ce ochii și fruntea din glod nu-și ridică/ și colcăie-n teamă ca niște neghiobi.// Îndură-Te, Doamne, de noi și de țară,/ trimite-i pe îngeri să fie eroi,/ căci altfel ajungi în curînd de ocară/ și Tu, Doamne Sfinte, alături de noi.”
Nu putem prea mult să tăcem, fiindcă astfel ne va pieri graiul!
Nu putem prea mult să privim în pământ, fiindcă astfel nu mai vedem cerul!
Nu putem pream mult să rămânem în plâns, fiindcă astfel pierdem surâsul Creației divine!
Nu putem prea mult să fim toleranți, fiindcă astfel devenim prea lași!
Nu putem rămâne prea lași, fiincă astfel devenim complici cu cei răi!
Nu putem prea mult să stăm pe loc, fiindcă astfel încremenim!
Nu putem să stăm încremeniți, fiincă astfel devenim, nu cruci vii, ci de piatră!
Nu putem deci, să fim prea… prea…, fiindcă astfel, devenim prea… prea…
Prea…
„Prea mulți bolovani ni se bagă pe gît,/ prea suntem de mult un popor amărît,/ prea mult am răbdat să trăim în urît,/ Prea multe sunt rănile care ne dor,/ prea jos e mereu al speranțelor zbor,/ prea mulți sunt cei care-au fost cozi de topor,/ Prea tristă e viața pe care-o trăim,/ prea des resemnați preferăm să murim,/ prea mulți sunt cei care gîndesc unanim,/ Prea tare cîrmacii cu ură ne bat,/ prea nu e nimic bun și adevărat,/ prea mult înjugați la minciuni ne-am lăsat,/ Prea multă durere în suflete-am strîns,/ prea des și-n surdină într-una am plîns,/ prea mult s-a lăsat neamu-acesta constrîns,/ Prea mult și prea des, mult prea des și prea mult,/ prea prunci, prea bătrîni și prea rar vreun adult,/ prea liniște-i cînd ar fi bun un tumult!”
Încercările îngăduite de Dumnezeu poporului sunt fie din cauza conducătorilor nefirești, care aduc pedeapsa pentru el, fie din cauza poporului care nu-și merită Domnul, fie pentru a se ridica din sânul lui, din suferințele lui, din jertfa lui, din dreptatea lui, Vodă Țepeș, care-l merită! Dumnezeu se îndepărtează de noi, pentru o vreme…, când suntem de vină singuri.
Suntem de vină singuri
„Acest guvern/ urcat pe-a noastră cruce/ dintr-un infern/ în alt infern ne duce.// Din an în an,/ cuprins de febră parcă,/ ultimul ban/ încearcă să ni-l stoarcă.// Săraci am fost,/ dar parcă-n viața toată/ atît de prost/ n-am dus-o niciodată.// Ne pun la zid/ a disperării zdreanță/ și ne ucid/ și ultima speranță.// Suntem cobai/ al celor de la cîrmă,/ duși cu alai/ pe-o ruginită sîrmă.// Și de cădem/ cu frunțile-n ruină/ tot noi suntem/ de-a pururea de vină.// Nu merităm/ ca soarta să se-ndure,/ căci prea mult stăm/ cu capul sub secure.// Plătim tribut/ cu ale noastre umbre/ neabătut/ nevolniciei sumbre.// Și-n acest vid/ dacă trăim ca-n ringuri/ destin stupid,/ suntem de vină singuri.”
Prea multă răbdare, duce la amputarea curajului!
Prea mult suspin, provoacă revărsarea plânsului!
Prea mult plâns, așterne o cascadă de bocet și jale!
Prea multă jale, aduce multă înmormântare!
Prea multa înmormântare, nu mai lasă timp Învierii!
Sinteză
„Acest delir al crimei și-al minciunii/ ce bîntuie aici de cinci decenii,/ cînd au domnit inculții și nebunii/ și-au profitat de el mereu viclenii,/ S-a transformat acum într-o osîndă/ pe care o suportăm cu ignoranță/ lăsîndu-i pe cei mari ca să ne vîndă/ și ultima fărîmă de speranță.// Nici să glumim nu mai suntem în stare./ Umblăm năuci de-atîta suferință,/ întemnițați în trista resemnare/ ce zilnic ne tîrăște-n umilință.// Răbdăm prostește orișice insultă/ și nu ne mișcă hohotul puterii/ ce-n sinea ei necontenit exultă/ cînd nu crîcnim din haos și mizerii.// Unde e vîna noastră strămoșească?/ S-a vlăguit de tot în lașitate,/ căci în această țară românească/ o inimă vitează nu mai bate.// Unde-i mîndria ce-a făcut ca neamul/ să fie zid al continuității,/ cînd suportam pentru o vreme hamul,/ dar nu și biciuirea demnității?!// S-au îngrozit în cerul lor strămoșii/ văzînd de ce urmași avut-am parte,/ cînd i-am lăsat pe criminalii roșii/ să semene-n pămîntul țării moarte…”
A fost o vreme de început și, nu numai, când furtuna, vifornița, uraganul ori potopul încercărilor ne încercau deseori, dar comuniunea cu Dumnezeu, cu strămoșii, cu sfinții neamului era reazimul, zidul, scutul, crucea, biruința prin care ne înălțam la firesc, la suprafiresc, la eroism, la demnitate, la onoare, la martiriu, la taină, la mit și legendă.
A fost o vreme
„A fost o vreme cînd toți patrioții/ erau făcuți bandiți, tîlhari, pramatii,/ cînd ca să iasă-n față idioții/ pe erudiți îi ferecau sub gratii.// A fost o vreme crudă, de urgie,/ ce-a pîngărit atîtea caractere/ ce și-au plecat genunchii sub prostie/ ca să trăiască sau să facă-avere.// A fost o vreme a nefericirii/ care-a vîrît în noi cu biciul frica,/ o vreme-n care se-nmulțeau martirii/ fiindcă domneau invidia și clica…// A fost o vreme care se repetă,/ puțin fardată, dar la fel de-absurdă,/ fiindcă aceeași mafie procletă/ și astăzi pe aceste plaiuri zburdă.”
Nu poate stârni suficientă mirare, faptul că ne-am dezarmat singuri, faptul că ne-am predat fără somație, faptul că am acceptat ușor să fim trântiți la pământ, faptul că ne-am lăsat călcați în picioare, dar și mai grav este faptul că ni s-a părut firesc de nefiresc acest lucru, prin care noi toți, poporul întreg a făcut ca țara întreagă să sufere, să fie vitregită de ființa ei religioasă.
De aceea poetul nostru, artist de merit, patriotul nostru de veghe, vrea răstignirea în locul Patriei sale dragi. El, prin demnitatea sa, prin poezia sa, prin arta sa, prin ruga sa, prin lupta sa vrea să răscumpere puținătatea acestei vremi cedate, retrocedate, apostate, a acestui timp de îngenunchere, de târâre animalică, de apostazie și de apocalipsă, ca un cruciat în platoșa amurgului, prin tăișul sângeros al cuvintelor revoltate și al slovelor sale cruciate.
O țară-ntreagă
„O țară-ntreagă rabdă azi de foame,/ se sinucid bătrînii oropsiți,/ plîng resemnate disperate mame.// O țară-ntreagă rabdă azi de foame,/ din cauza mizeriei sunt drame/ și-aproape toți sunt deznădăjduiți.// O țară-ntreagă rabdă azi de foame,/ în timp ce-aleșii noștri-s fericiți.”
O, țară!
„O, țară umilită și sărmană,/ cum rîd de tine cu cruzime toți/ cei ce din tine și-au făcut dugheană!// O, țară umilită și sărmană,/ de ce înduri și nu îi iei la goană/ pe acești lacomi și netrebnici hoți?// O, țară umilită și sărmană,/ trezește-te din lungul somn, căci poți!”
Dă-mi, țară, mie crucea
„Dă-mi, țară, mie crucea și dă-mi spinii/ și cuiele în care-ai suferit/ cînd fiii tăi te-au frînt și nu străinii.// Dă-mi, țară, mie crucea și dă-mi spinii/ să-i port spre a-mi spăla rușinea vinii/ că n-am urlat cînd ei te-au răstignit.// Dă-mi, țară, mie crucea și dă-mi spinii/ pe care-a ta iubire i-a-nflorit.”
Deși, unii l-au considerat/ îl consideră, un Ultim mohican, pesimist al vremii, în el pulsează o puternică vibrație mistică, hrănită doldora din esențele tari ale ortodoxiei vlahe-carpatine. Anatol vine în continuitatea luptei eroilor, martirilor, mărturisitorilor acestui veac, care parcă nu a apus încă. Pare fundamental antinomic, gravitând nu cu resemnare, ci cu smerenie, dar și cu dangăt de clopot pentru trezire, pentru trezvie. Antinomia fundamentală se așterne și se răscolește în tensiunea dintre cuvinte, în marșul slovelor, în iureșul rimei, în falanga trezirilor.
Cuvintele alese sunt săbiile spiritului oricărui veac!
Cuvintele de spirit își au crucea lor, dar și învierea!
Graiurile zbuciumate sunt buciumurile bucovinene care îndemnă la revolta dreptății! Tăcerea prea lungă aduce după sine predare, îngenunchere, sclavie!
Istoria, nu cea care s-a scris fără mărturia Adevărului ci din ordin și ideologie politică la voința securității, este doar cea care a fost, este și va fi așa cum s-a desfășurat și se desfășoară. Istoria, care în niciun caz nu este „cea mai frumoasă poveste”, se poate afla așadar în ceruri, pe pământ, în gropile comune și mutilată complet în arhivele securității.
„Adevărul privind o perioadă a istoriei acestui popor despre care nu vor să vorbească nici istoricii, nici politicienii și, nici unii oameni ai Bisericii.” (Teolog Vasile Militaru, Biserica din temniță, op. cit., p. 6)
ISTORIA se află în cer și pe pământ.
Marele Duhovnic al Moldovei, Părintele Iustin Pârvu, unul dintre prigoniții religioși, dintre cei care au transformat închisoarea în mănăstire și celula în chilie, ne mărturisea despre camarazii întemnițați religios: „Au fost foarte mari luptători și eroi în închisorile noastre politice, acolo s-a concentrat la un moment dat ce avea mai bun nația asta.” (ibid., p. 148)
Istoria mutilată din Arhivele securității s-a pus ca o piatră grea de mormânt peste crezurile, idealurile, trăirile și jertfele Generației de Aur a veacului al XX-lea.
Istoria se află în gropile comune.
Sub regimul torționar comunist, impus prin trădarea regelui nevolnic Mihai I și tancurile sovietice, în Republica Penitenciară din România, unde a excelat demența și bestialitatea, întrecute doar de grotesc și absurd, au fost mai multe gropi comune, decât comunele țării. Este dureros faptul că trupurile celor uciși și aruncați în gropile comune, nu au la căpătâi stindardul luptei pentru care au fost omorâți, CRUCEA, dar să ne bucurăm că sufletele lor sunt Candelă de foc și lumină în Cer, lângă Cel pe care L-au mărturisit și L-au iubit.
Istoria e-n gropile comune
„Istoria sfîrșește și începe/ cu Gherla, cu Aiudul sau Canalul./ Aici ne îngropară idealul/ barbarii nemiloși veniți din stepe.// De-atunci tronează-n țară anormalul/ și pe la vîrf s-au perindat otrepe,/ de-atunci poporul nu poate pricepe/ de ce sub el se surpă veșnic malul.// Cît timp vor sta martirii în uitare,/ iar zbirii vor trăi din pensii bune/ fără să-și ceară cel puțin iertare,/ Istoria e-n gropile comune/ de unde cu durere și oroare/ acuză o întreagă națiune.”
O resemnare prelungită îți îngrădește calea de întoarcere spre lumină, spre har, spre adevăr, spre libertate, spre frumos, spre creație, spre iubire, spre izbăvire, spre vis, viață sau luptă.
Nu putem renunța la luptă fiindcă ea este viață!
Nu putem renunța la viață fiindcă ea este luptă!
Nu putem renunța nici la viață, nici la luptă fiindcă nu ne lasă nici spiritul ortodox al marelui Poet creștin George Coșbuc, care ne îndeamnă frățește, în poezia sa:
Lupta Vieții
„Copiii nu-nțeleg ce vor,/ A plînge-i cuminția lor./ Dar lucrul cel mai laș în lume/ E un bărbat tînguitor.// Nimic nu-i mai de rîs ca plînsul/ În ochii unui luptător.// O luptă-i viața; deci te luptă,/ Cu dragoste de ea, cu dor./ Pe seama cui? Ești un nemernic/ Cînd n-ai un țel hotărîtor.// Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,/ Te lupți pe seama tuturor.// E tragedie-nălțătoare,/ Cînd, biruiți, oștenii mor./ Dar sînt eroi de epopee/ Cînd brațul li-e biruitor!// Comediant e cel ce plînge,/ Și-i un neom, că-i dezertor./ Oricare-ar fi sfîrșitul luptei,/ Să stai luptînd, căci ești dator.// Trăiesc acei ce vreau să lupte;/ Iar cei fricoși se plîng și mor./ De-i vezi murind, să-i lași să moară,/ Căci moartea e menirea lor.” (George Coșbuc, Cîntece de vitejie și alte poezii, Ed. Porto-Franco, Galați, 1991)
De asemenea, nici marele Poet al Crucii, Ucenicul lui Iisus, Radu Ștefan Demetrescu Gyr, care a fost un model de luptă și un exemplu de viață, deopotrivă asumându-se: conștiință, autoritate, libertate, adevăr, cruce și iubire, care ne înflăcărează prin jertfa, creația și biruința sa, nu ne lasă în viață, fără lupta noastră, care va urca înălțător întru biruință.
ÎNDEMN LA LUPTĂ
„Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele brațe slute/ care să lupte nu mai vor.// Cât inima în piept îți cântă/ ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?/ Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă/ când te ridici cu-n steag, mai sus?// Înfrânt nu ești atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ți-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renunțările la vis.” (Radu Gyr, Poezii, Ed. Marineasa, Timișoare-1994)
Nu întâmplător, Anatol Covali, și-a brodat creația lirică a volumului său, sub Aura Marelui Voievod al Dreptății, VLAD ȚEPEȘ, care a făcut din sabie și cruce, stindardul domniei Sfântei Direptăți, în Altarul de slujire a Națiunii sale, rânduită de Dumnezeu în această Vatră arhimilenară, unul dintre cei mai viteji și mai demni Domni, pe care i-a dat acest Neam primordial și legendar, care a fost glorificat în slovele de aur de cei mai mari Poeți creștini ortodocși, valahi, precum Mihail Eminescu, Radu Gyr, Ionel Zeana ș.a.
„Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici, /din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici./Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punînd mîna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” (Mihail Eminescu, Scrisoarea III)
ȚEPEȘ
„Așa, ca să petrecem împreună,/ în cinstea dumneavoastră, boieri mari,/ am tras în țepi cinci tururi de șalvari/ și-un pașă cu turbanul cât o lună.// Aici scâncește încă un vlădică,/ proptit într-o prăjină de arțar./ Alături se holbează un tâlhar,/ că vârful țepii i-a trecut prin chică.// Ciorchinii grași de hoți și pierde-vară/ îi sprijin, să nu cadă, în araci,/ și-n lungi frigări cioplite din copaci/ înfig curvari și trădători de țară.// Să-nceapă cina! Toarnă-mi în bărdacă,/ tu, Doamnă, vinul ochilor tăi mari,/ să beau pentru jupânii puși în pari/ și ninși de stele ca de promoroacă.” (Radu Gyr, op. cit.)
VLAD ȚEPEȘ
„Măria ta din cronica bătrână,/ Ce-ți clatini peste veacuri umbra-naltă,/ Cu sceptrul tău de aur într-o mână/ Și țeapa ca o lance în cealaltă.// Tu care ai stropșit năpraznic turcii,/ Boierii răi, tâlharii și vlădicii/ Și stârvul li l-ai pus în vîrful furcii,/ De se zbârlea pădurea ca aricii.// Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta Direptate/ Și ai stârpit necruțător din țară,/ Fărădelegi, trădări și strâmbătate. – // Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul țării tale răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Și ne sluțesc sălbatic sub copite?// N-auzi în sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Și gemete și vaiete de jale/ Și hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te și scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureș, o năvală,/ Stropșește țeasta hoardelor păgâne.// Și fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toți trași în frigări ca mieii,/ Priveliștea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toți mișeii!” (Ioanel Zeana, Golgota Românească – Poeme, Societatea Culturală Lamura, București – 1995)
Aleasă prețuire Poetului Anatol Covali!
Aleasă cinstire Poeților care l-au venerat pe marele Voievod Țepeș!
Slăvire pururea întru venirea Marelui Voievod al Dreptății – Vlad Țepeș!
———————————————-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Burusturi, Neamț
2 Iulie 2023 + Așezarea veșmântului Maicii Domnului în biserica Vlaherne; Sf. Voievod Ștefan cel Mare
