„Un pictor este ca un dirijor de orchestră: trebuie să coordoneze armonia ei, astfel încât nici un instrument să nu facă discordanţă”. (Anca Bulgaru)
Am primit veşti, de la transatlanticul nostru prieten – omul de litere şi de artă – Cristian Petru Bălan (Chicago), prin care mi se prezentau câteva dintre tablourile unui artist, până atunci necunoscut mie. Am rămas surprins şi supărat, în acelaşi timp. Nu mi-am putut explica de ce nu am luat contact mai devreme cu aceste lucruri. De ce nu am observat multe din lucrurile care contează cu adevărat? Şi deşi sună a retorică, trebuie să admitem că aceste lucruri ni se întâmplă frecvent. Avem o ţară, „presărată” cu destine geniale, cu oameni al căror suflet abundă de talent, dar despre care nici măcar nu avem îndrăzneala de a cerceta. Există, în proximitatea noastră, adevăraţi „monştri sacri”, care de multe decade străbat calea plină de sacrificii a scrisului, a artelor frumoase, încărcaţii de vibraţii onirice şi construind cărămidă cu cărămidă panteonul valorilor acestui neam, binecuvântat de Dumnezeu. Trăim într-o mare ignoranţă, frământaţi poate prea mult de grijile cotidiene, care ne-au transformat în sclavii materiei, uitându-ne condiţia de oameni („animale ” zice-se dotate cu inteligenţă sau purtătoare ale unui spirit pătrunzător).
M-am apropiat cu teamă de lucrările acelea şi abia atunci am observat în câte culori pot fi pictate simţirile unui suflet. Abia atunci am realizat că trebuie să (re)cunoşti, trebuie să simţi, trebuie să-ţi găseşti timpul necesar de a te (re)întâlni cu propria persoană, încercând să-i (re)descoperi pe cei din jurul tău. O astfel de teribilă experienţă trăiesc din prima clipă când am privit un tablou ce poartă semnătura Ancăi Bulgaru. Deşi nu o cunosc personal pe distinsa pictoriţă, am început să mă apropii cu o oarecare timiditate de „sufletul” artistei, revelat cu o deosebită generozitate prin picturile sale. M-am declarat din prima clipă un admirator al domniei-sale, recunoscând în artistă, nu atât pe pictoriţa Anca Bulgaru, ci mai întâi de toate pe poeta Anca Bulgaru. Fiecare tablou al său este o poezie, încărcată de metaforă şi stil, plină de culoare şi etalând un rafinament dus până la desăvârşire. Se spune despre pictori că înainte de a picta îşi reconstituie în minte o imagine „poetică” a ceea ce doresc să ilustreze grafic. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că pictorii sunt artişti unici, dotaţi cu un înalt simţ de înţelegere şi de redare a realităţii. Aceste lucru ni-l dovedeşte din plin pictoriţa Anca Bulgaru, ale cărei tablouri spun câte o poveste, „enunţă” lapidar o poezie, „vorbesc” despre o autentică trăire şi simţire poetică. Unele tablouri poartă titluri ce-ţi sugerează localizarea temporală a unui haiku în formă liberă (o descriere de circumstanţă) precum: „Feeria zorilor albaştri”, „La răscrucea timpului”, „Liniştea unui răsărit”, „Povara culorilor”, „Tăcere ninsă în apus”, „Verdele de-acasă”, „ Romanţa rozelor ude”.
Născută la Iaşi şi absolventă a Şcolii de Artă din acelaşi oraş (la clasa prof. pictor Ioan Ginju şi prof. pictor Ghiţă Leonard), Anca Bulgaru a avut privilegiul de a se naşte într-o urbe cu o susţinută activitate artistică şi de a participa la numeroase expoziţii colective, care au şi consacrat-o în mediul cultural ieşean şi i-au adus şi multe premii. „Crescută”, având ca model operele unor mari pictori precum: Grigorescu, Baba, Lautrec sau Dali, Constable sau Renoir, Hatmanu de la Iaşi sau celebrii pictori ruşi, Anca Bulgaru are onestitatea de a recunoaşte şi opera unor valoroşi pictori contemporani, dintre care amintim de: Eduard Sandu, Doru Deliu, David Croitoru, Gheorghe Barbu, Ciprian Stratulat, Andrei Brănişteanu, Dorin Lehaci. Întrebată despre stilul artistic în care şi-ar putea încadra pictura, Anca Bulgaru a răspuns: „În general îmi place să cred că sunt realistă şi în viaţă şi în lucrările mele şi tocmai de aceea nu-mi fac iluzii că pot reprezenta prin tablourile mele un stil anume. Ca orice îndrăgostit de culoare, iubesc impresionismul numai că visele sunt mai greu de pus in culoare….Încerc să redau în pânzele mele, cu modestele mele puteri, “frumosul” care mă fascinează şi pe lângă care se trece adesea cu pas prea grăbit. Cred că este de datoria mea să slujesc acest vis alături de cei care au aceleaşi preocupări, indiferent că o fac ca amatori sau ca profesionişti consacraţi.” (Tablouri de Vis). Ca omagiu adus oraşului său natal, pictoriţa expune permanent la „Galeriile Top Art” din Iaşi, acolo unde uneori este „colecţionată”, alteori „cumpărată”.
Ce este impresionant în cariera de peste patruzeci de ani a artistei, prezenţa acelui fior aproape liric, profund românesc, care face din pictoriţa Anca Bulgaru, o veşnic îndrăgostită de plaiurile româneşti, de flora lor unică, de peisajele lor – pe care, se pare că s-a născut VEŞNICIA. Foarte multe dintre tablourile domniei-sale poartă nume de localităţi, ţinuturi, aşezări româneşti, încercând parcă să imortalizeze frumuseţea aceea simplă, dar rarisimă a meleagurilor mioritice: „Bobotează la Tihuţa”, „Cătun la munte”, „Vacanţă la Moeciu”, „Vară în Bucovina”, „Spre Măgura iarna”, „Apus de soare la Fundata”, „Plai de dor”, „Septembrie în apuseni”, „Vara la Mălini, „Privelişte spre Valea Seacă”, „Undeva în Bucovina”, „Urcuş la Bîrnova”, „În pădurea Şorogarilor”, „Bucovina, Plai de Dor”, „În soarele de Maramu”. Legată indisolubil pe pământul acestei binecuvântate ţări, pictoriţa încarcă de culoare, locurile pe care le redă în peisajele sale. Astfel, redă în tonuri calde şi vii, în culorile unor imperiale apusuri, frumuseţi fără de asemănare, desprinse din sufletul său generos şi nobil. Peisajele Ancăi Bulgaru poartă rareori doza aceea de neobişnuit, de fantastic. Ele sunt pe cât de reale, pe atât de somptuoase. Cu o atenţie desăvârşită la detaliu, poeta exprimă „Tristeţi de toamnă aurie”, declarându-se profund îndrăgostită de două momente astrale magice: toamna şi apusul. Astfel, foarte multe dintre picturile sale, executate în cea mai mare parte în ulei pe pânză, poartă numele de apus: „Tăcere ninsă în apus”,”Miraj de seară”, „Amurg Violet”, „Apus pe mare”, „Apus nins”, „Apus înflorit”, „Apus imperial” (1,2), „Apus cu maci”, „Apus”(1,2).
V-aţi întrebat adesea: de ce Anca Bulgaru nu pictează figuri, portrete, oameni? Am încercat să găsesc măcar o infimă explicaţie a acestui fapt, observându-i tablourile. Poate pentru că (este doar un modest punct de vedere) în fiecare tablou al său, Anca îşi pictează de fapt sufletul, îşi pictează de fapt culorile multiple ale stărilor pe care le trăieşte. Astfel, ca extensii ale propriilor reverberaţii, artista îşi dăruieşte bucuria de a picta prin: culorile metamorfice ale frunzelor toamnei, bogăţia cromatică a florilor de câmp, în fâneţele proaspăt cosite, în licărirea apelor din pădurea inundată, în anotimpurile ce se perindă cu ciclicitate şi nonşalanţă. Artista mai pictează flori. Flori, neasemuit de frumoase! Le simţi culoarea şi contemplându-le frumuseţea, parcă le percepi şi aroma. Personal, am iubit dintotdeauna florile. Le-am privit mereu cu ochii unui copil neastâmpărat, care le „amesteca” aroma (acum inconfundabilă) cu varietatea coloristică. Observând şi trecând prin filtrul „raţiunii” florile pictate de draga noastră Anca, am realizat că o simplă floare, înseamnă mult mai mult decât atât. Florile, pentru pictoriţă, sunt altceva. Cred că „reprezentarea” unei flori îi dă un sentiment de nostalgie, pe care cu greu se hotărăşte să-l pună pe pânză, un sentiment care uneori, nu este deloc confortabil. Pentru Anca Bulgaru, o floare înseamnă un act de curaj, un demers finalizat prin aşternerea bucăţilor de suflet în armoniile unice ale corolelor florale. Ca o magnifică dovadă a unei autentice simţiri româneşti, pictoriţa ieşeană redă, pe pânza sa, culorile vii ale florilor plaiurilor natale. Astfel sunt ilustrate: „Imortele” (Nemuritoarele), „Floarea Soarelui”, „Maci imperiali”(1,2…), „Bujori”, „Crizantemă”, „Anemone”, „Flori de câmp”, „Trandafiri roşii”, „Dumitriţe în vas de lut”, „Margarete albe”, „Albe flori de primăvară”.
Pentru pictoriţă, sursele de inspiraţie sunt variate. Inspiraţia poate veni de oriunde, sau de unde te aştepţi mai puţin. De multe ori arta înseamnă surprinderea unei idei, a unei teme iar apoi lucrul la acea tema depăşeşte barierele inspiraţiei şi se converteşte în chin. Un chin, prin care artista renaşte de fiecare dată, în pete de culoare, atinse de aripile divine ale creaţiei. Acolo, la intersectarea chinului cu inspiraţia, se naşte lumea, se naşte lumina, străluce speranţa sacră a Muzei. Ce m-au surprins la lucrările pictoriţei Anca Bulgaru au fost: culorile, gama cromatică vie, cu tonuri calde, utilizate cu generozitate de fiecare dată, creând iubitorului de artă acel unic melanj de linişte, confort şi meditaţie. Privind undeva dincolo de reprezentarea artistică, vei găsi o întreagă lume, care vibrează şi care îţi este dăruită doar ţie. Cu o rară generozitate, Anca Bulgaru dăruieşte tuturor, câte ceva. Are pentru fiecare: o floare, o primăvară, un soare de vară, un amurg de toamnă sau un bulgăre de nea, un copac cu ramurile îngemănate ca într-o îmbrăţişare, toate acestea dovedindu-ne că pe tărâmul artei pot sta faţă în faţă “Doar doi”: cel care dăruieşte (artistul) şi cel care primeşte ( iubitorul de artă). Nu ai cum să nu fii în tagma admiratorilor artei Ancăi Bulgaru, ţinând cont că poartă în ea crâmpeie din veşnicia noastră, din veşnicia României – în genere. Aş îndrăzni să-l citez pe Henri Focilllon care, spunea despre marele nostru Grigorescu: “Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa… Prietenia cu artiştii francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. …El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa.”. Observându-i creaţiile şi cunoscându-i devotamentul meritoriu în domeniul artelor, daţi-mi voie, ca prin analogie să o „denumim” pe această doamnă a artei plastice româneşti : un GRIGORESCU, în variantă FEMININĂ. Şi nu este o exagerare, acest punct de vedere fiind împărtăşit de foarte mulţi iubitori de artă, fie ei avizaţi sau nu!
Aş încheia intempestiva mea incursiune prin galeria de artă a doamnei Anca Bulgaru, redând un fragment dintr-o notă de corespondenţă personală cu artista. Cu o simplitate şi o modestie extraordinară, îşi amintea: „Ţin minte că am fost la Câmpina, când eram copil şi am vizitat şi casa MARELUI GRIGORESCU… profesoara care ne însoţea … mi-a adus aminte să respir… căci mi s-a oprit respiraţia în faţa pânzelor lui. Nu o să uit niciodată că muzeografa mi-a dat voie( pe ascuns ) să le ating. Eu sunt doar un om simplu, amator de frumos , care doreşte să slujească frumosul, cu modestie şi credinţa că oamenii încă îl doresc şi îl caută. Sunt în foarte mare măsură un autodidact. Profit de timpul care mi-a rămas…. să pictez cât e ziua de lungă. Într-adevăr mă simt bine în lumea mea colorată , unii se bucură de lucrările mele, alţii le atacă , alţii mă laudă…dar eu sunt fericită să mă trezesc dimineaţa cu gândul că în sfârşit am timp suficient să pictez….. şi asta înseamnă totul pentru mine”. Cu adâncă reverenţă în faţa unei cariere de excepţie, practic a unei vieţi puse în slujba artei, aş aminti crezul de viaţă, dar şi de artist al Ancăi Bulgaru: “Daca vezi întotdeauna unde ţi-e locul, nu poţi face greşeli majore”
