“Îmi doream să-l văd pe căpitanul Piele ducând un sac cu toţi morţii lui. Părul tuns să-i miroasă a cimitir proapspăt cosit, când merge la frizer. Să-i pută crima, când se aşează, după lucru, alături de nepotul lui la masă. Că acestui copil să-i fie scârbă de degetele care întind prăjitura”. Cam acesta ar fi tonul întregii lucrări cu tentă autobiografică a Hertei Muller, Animalul inimii. Atmosfera cărţii este apăsătoare. Grotescul, naivul sau/şi suprarealismul se îmbină, ducând uşor cu gândul la tablourile Vameşului Rousseau sau ale lui Giorgio de Chirico. Dacă nu aş fi trăit aceleaşi întâmplări în România ceauşistă aş fi crezut că sunt în plină utopie. O primă lectură a cărţii îmi aduce aminte de romanul 1984 al lui George Orwell. În ambele construcţii literare ne confruntăm cu dictaturi. Sunt omniprezente opresiunea, elementele de securitate şi torţionarii ce împrăştie teama şi ţin sub control întreaga societate. Afişând un zel excesiv, la Orwell copiii îşi toarnă părinţii Poliţiei Gandului. La Herta Muller, copiii sunt deja “complici” la crimele părinţilor sau urmează cu siguranţă să calce pe urmele lor. Dar măcar la Orwell mai există o speranţă, Winston şi Julia trăiesc o iubire incredibilă care zdruncină întregul sistem prin caracteristica sa atât de umană. Iar după ce sunt anchetaţi, re-educaţi şi, în final, eliberaţi de Poliţia Gandului, când se întâlnesc pe stradă şi schimbă acea privire sumară realizăm că nimic nu poate schimba fundamental nişte fiinţe umane. La Herta tocmai aceste fundamente umane lipsesc: mamele îşi reneagă copiii sau, invers, copiii îşi doresc să fii fost născuţi de alte mame, taţii fac cimitire şi beau sângele cald al vitelor ce le omoară, prieteniile adevărate sau dragostea lipsesc cu desăvârşire.
Întreaga carte este o re-memorare a evenimentelor cotidiene trăite în spaţiul comunisto-român de către o naratoare nenumită precum şi cei trei prieteni şvabi ai săi Edgar, Kurt şi Georg. Dintre ei numai povestitoarea şi Edgar au scăpat cu viaţă şi se află acum în Germania, patria (cu adevărat) maternă pentru şvabi, sau străinătatea, locul salvator la care aspiră şi pentru care mulţi dintre ceilalţi îşi pierd viaţa. Acţiunea se petrece între casele părinteşti, căminele studenţeşti şi fabricile/abatorul pe care cei patru le frecventează. Îmbinarea continuă a povestirii la timpul prezent cu cel trecut lasă impresia că totul s-a întâmplat într-o fracţiune de secundă. Cei patru prieteni sunt anchetaţi de către căpitanul Piele, datorită, aparent, unor poezii sau cântece pe care ei le-au compus. Nu este nimic incriminator în aceste texte, de fapt, motivul adevărat al persecuţiei este dorinţa încăpăţânată a celor patru de a părăsi acest ţinut de care ei simt că nu aparţin, lucru ce nu convine Securităţii. Herta Muller suprapune cu abilitate un plan explicit al desfăşurării evenimentelor şi introducerii personajelor percheziţiile, anchetele şi bătăile, muncitorii abatorului şi familile lor, tumoarea lăsată netratată a prietenei sale de către medicii incompetenţi şi insensibili, crimele făptuite de taţii lor înrolaţi în grupurile de voluntari SS cu unul încărcat de simboluri, un cordon, o fereastră, o nucă, o funie, băutorii de sânge, făcătorii de cimitire. Alături de un mod de exprimare caracteristic şvabilor din România, cele două planuri care, de altfel, impart acelaşi mesaj, sunt complementare prin dorinţa Hertei Muller de a-şi forma stilul său propiu de scriitoare.
Stau şi mă întreb dacă viziunea Hertei nu este excesiv subiectivă prin prisma experienţei personale. 
Totuşi, incriminarea copiilor (pe tot parcursul cărţii) alături de părinţi poate fi pusă la îndoială: la urma urmei un copil nu poate alege şi cu atât mai puţin discerne cu exactitate binele de rău. Faptul că ei participă la furtul organelor de animale aruncate peste gard de părinţii lor este condamnabil, dar poate fi înţeles: în stomac le strigă foamea. Herta este necruţătoare, nu face niciun compromis, aceşti mici monştri înfometaţi sunt criminalii de mâine. Din punctul ei de vedere toţi ar trebui să crape, unul câte unul şi toţi la grămadă, până ce dictatorul nu ar mai avea peste cine cârmui. Îi înţeleg drama ce pare că a afectat-o iremediabil, judecând după modul la fel de critic şi sumbru la adresa trecutului (şi posibil şi prezentulului societăţii româneşti post 1989) pe care îl practică şi astăzi în interviurile pe care le acordă. Şi chiar sunt înclinat să subscriu, alături de ea, la sugestia de sinucidere colectivă (mai potrivit, revolta colectivă) în loc de servitatea mizerabilă în ograda dictatorială. Aş fi vrut să văd însă aceeaşi vehementă condamnare a propiului neam de sânge, tatăl sau unchii prietenilor ei, cu toţii voluntari în grupurile SS Totenkopf, ce după război au fost “lăsaţi” la vatră, prin diverse ţări, unde şi-au construit nişte frumoase case şi familii şvăbeşti. Ce-i drept, Herta se delimitează de aceşti criminali (la fel de odioşi ca şi cei similari din dictatura curentă) prin indicaţia ei că şi-ar fi “ales” alt tată. Şi pune în evidenţă, în multe rânduri, cântecele stupide la adresa fuhrer-ului precum şi cimitirele pe care le făceau ei prin diversele locuri unde ajungeau. Dar oare de ce atâta modestie în reţinerea unui blestem, pe de altă parte, atât de rafinat pe când adresat unei societăţi a cărei crimă era complacerea în mizera suferinţă?
Sub apăsarea experienţei proprii, Herta Muller se uită cu atenţie la animalul inimii societăţii pe care o frecventează împotriva voinţei sale. Prinde şi pune în evidenţă zvâcnirile acestui animal şi face asta cu forţă, cu un limbaj cât se poate de plastic, imortalizând astfel imagini unice ale unui trecut ce nu trebuie uitat niciodată. Indiscutabil, Herta Muller este o prezenţă inedită în literatura contemporană, practică un stil original şi abordează un subiect comun într-o manieră personală, este un martor autentic al unei perioade dramatice de existenţă a omenirii, iată numai câteva elemente ce recomandă lectura cărţii sale.
