2004 a adâncit neliniştile, dar a şi conturat certitudinile sportului românesc
Am reuşit să ne clasăm între primele 15 naţiuni ale lumii la Jocurile Olimpice de la Atena 2004, dar am avut, probabil, cel mai restrâns număr de sporturi colectoare de medalii dintre ţările de top. Am reuşit să obţinem un număr nesperat şi neprognozat de medalii olimpice, dar realizările unor sporturi precum gimnastica – feminină şi masculină, canotajul, nataţia – feminină şi masculină, atletismul feminin sau boxul – evident, masculin, nu putea să nu evidenţieze hibernarea profundă, în plină vară ateniană, a unei întregi pleiade de sporturi la care, luând ad literam sloganul baronului Pierre de Coubertin, ne mulţumim să participăm doar, nici vorbă să mai şi câştigăm. Am reuşit să reintrăm, la nivelul echipelor de club, după mai bine de un deceniu, în elita fotbalului european, dar Naţionala merge mai prost ca oricând.
De 12 ani nu a mai reuşit o echipă românească să prindă primăvara europeană, să ajungă adică în fazele superioare ale competiţiilor fotbalistice inter-cluburi. Din 1992, când Steaua prindea sferturile Cupei Cupelor, ne-am tot împotmolit visele în mocirla care domină, la propriu şi la figurat, fotbalul românesc. Anul acesta însă, după o infuzie consistentă şi relativ coerentă de capital din partea finanţatorului Gigi Becali, tot Steaua a fost cea care a scos capul în Europa, în Cupa UEFA de această dată. Băieţii antrenaţi de fostul mare internaţional italian Walter Zenga s-au impus în tururile preliminare şi au terminat pe locul II o grupă de calificare în 16-imi din care făceau parte trupe cu renume: Athletic Bilbao, Parma, Besiktas şi Standard Liege. În primăvară, la Bucureşti va veni una dintre formaţiile care au făcut istorie în Europa ultimului deceniu, FC Valencia, nimeni alta decât deţinătoarea en-titre a Cupei UEFA.
Performanţa rară a Stelei a fost umbrită însă de performanţele slabe şi de scandalurile care s-au ţinut lanţ la nivelul echipei reprezentative. Ratarea calificării la EURO 2004 a fost semnalul unuia dintre cei mai dezamăgitori ani ai Naţionalei. Ne-am compromis şansele de accedere la Mondialul din 2006, pierzând penibil în Cehia şi remizând, istoric, în Armenia. Majoritatea componenţilor de bază ai echipei Naţionale sunt accidentaţi ori şi-au pierdut postura de titular la echipele la care evoluează în Vest, în timp ce Mutu, liderul noii generaţii, tocmai s-a internat în Anglia într-o clinică de dezintoxicare, urmare a unui scandal legat de droguri. Cu el suspendat până în mai, nici 2005 nu se anunţă genial pentru echipa părăsită, finalmente de păgubosul general Iordănescu şi preluată de Victor Piţurcă.
Ne-am reconfirmat poziţia de forţă în gimnastica mondială, am propus graţiei sportive o nouă stea – Cătălina Ponor, dublă medaliată cu aur la Atena – dar scandalurile legate de tratamentul aplicat de antrenori sportivelor e pe cale să dărâme ultimul mare mit al sportului românesc. Antrenorii Octavian Belu şi Mariana Bitang, coordonatorii centrului olimpic de gimnastică de la Deva, au fost marii eroi ai României la Atena 2004. Performanţa lor de a dubla medalia de aur pe echipe obţinută la olimpiada de la Sydney, cu patru ani în urmă, va intra în istorie. Cei doi au fost imediat ofertaţi de principalele contracandidate ale României în gimnastică – SUA şi, mai cu seamă, China. Comitetul Olimpic Român le-a promis creşterea substanţială a salariilor şi condiţii mai bune de pregătire, aşa că, mai mult ca sigur, cei doi vor continua munca începută la Deva înainte de Revoluţie. Scandalurile nu au ocolit însă gimnastica în 2004. Tot mai multe foste componente ale lotului României acuză probleme medicale pe care le pun pe seama tratamentelor la care au fost supuse în anii de pregătire centralizată. Acuzele, extrem de grave sub aspect uman, dar şi strict medical, fac obiectul unor acţiuni în justiţie demarate de foste sportive împoriva lui Belu şi Bitang. E greu de spus unde se va ajunge, dar e cert că sistemul câştigător plănuit de Octavian Belu ridică problema utilităţii sacrificiilor făcute de tinerele sportive.
Rezultatele bune obţinute în unele zone ale activităţii sportive în România lui 2004 au fost speculate politic de potentaţii zilei. 2004 a fost, doar, şi an electoral… 2004 a adâncit senzaţia greţoasă de imixtiune a politicului în sportul românesc. Tradiţionala susţinere politică deferentă la care au fost “obligaţi” sportivii încă de pe vremea lui Ceauşescu s-a transformat în golăneală infectă. Numiri sau confirmări de antrenori pe criterii politice, alocări de fonduri cu predilecţie în zona de interes a fostului partid de guvernământ ori, lucru extrem de grav, candidaturi girate de imaginea unor echipe naţionale. Practic, 2004 a reconfirmat lipsa unui proiect conştient de dezvoltare şi de promovare a sportului românesc. Dacă o ţinem tot aşa, nu ne rămâne decât să ne amăgim cu succese excepţionale venite din senin – pe eforturi individuale – şi să blestemăm deja proverbiala lipsă de lipici a României la succesele sporturilor de echipă.
