Arctica: Reconfigurarea politicii americane şi expansionismul rusesc în zonă

1. Arctica şi situaţia geopolitică actuală

Întâlnirea dintre preşedinţii american, Donald Trump, și rus, Vladimir Putin de luni, 16 iulie 2018, de la Helsinki (Finlanda), a avut loc, iar acum e deja de domeniul trecutului. Țările pe care acești doi președinți le reprezintă continuă să aibă mai multe subiecte fierbinți nerezolvate, printre care: Ucraina, Crimeea, conducta de gaze Nord Stream 2, precum și amestecul Rusiei în alegerile SUA din 2016. Cei doi președinți au convenit să se întâlnească din nou în cursul anului, iar Putin a fost invitat la Washington în această toamnă. Un alt subiect important care ar trebui luat în considerare în timpul următoarelor întâlniri dintre cei doi președinți este problema Arcticii.

Statele Unite trebuie să formuleze o strategie pe termen lung, de contracarare a expansiunii militare a Rusiei, care a continuat în ultima jumătate de secol. Teritoriul bogat, dar nerevendicat, al Arcticii a fost şi continuă să fie o zonă a fricțiunilor și a incidentelor americano-ruse care, în perioada de după războiul rece, pot escalada la nivelul unor conflicte deschise. Regiunea polară deține un sfert din resursele mondiale de petrol și gaze neexploatate, iar zona marină americană acoperă aproximativ 27 de miliarde de barili de petrol și 132 de trilioane de picioare cubice (peste 3,7 trilioane de metri cubi) de gaze naturale, suficient pentru a crea locuri de muncă, venituri și energie termică pentru următorii 30 de ani.

Devine din ce în ce mai evident că, în actuala situație geopolitică, Putin nu va dispărea prea curând. La urma urmei, la frageda sa vârstă de peste 65 de ani, el are tot timpul să se joace de-a preşedintele şi de-a prim-ministrul prin rotaţie, după cum o face cu succes din 1999. La rândul lui, Trump a fost ales în funcția de președinte al SUA în 2016 și poate rămâne în funcția de președinte reales până în 2024.

Cei doi lideri mondiali, Trump și Putin, par a avea modele psihologice similare, atât în formă, cât şi în conţinut. Ei se manifestă într-o manieră similară, sunt considerați patrioți de către concetățenii lor (consideraţi “populiști” de către analiștii politici) și beneficiază, fiecare în parte, de o bază solidă de alegători.

Să nu uităm însă că Putin şi-a extins cu mult mandatele ulterior preşedinţilor americani Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama, toţi trei având la activ câte două mandate de preşedinţi aleşi.

Prin urmare, o prognoză pe următorii 10 ani a relației SUA-Rusia se impune cu necesitate.

2. Jucătorii politici din zona Arcticii

Regiunea arctică, situată în cea mai nordică parte a planetei, include, în zona sa subarctică, teritoriile nordice ale Canadei, Danemarcei, Finlandei, Islandei, Norvegiei, Rusiei, Suediei și Statelor Unite.

Zona arctică, însă, este împărțită doar între cinci ţări, de-a lungul unei linii de demarcație de 200 de mile nautice (cca 370 de kilometri), cu Rusia pe de o parte, și Statele Unite, Canada, Danemarca și Norvegia, pe de altă parte.

Creșterea prezenței militare rusești în Arctica creează o stare de neliniște în aceste țări vecine, în special în Norvegia, care a avut în NATO un rol foarte activ în regiunea arctică, această ţară sprijinind aplicarea de sancțiuni împotriva Rusiei din partea Occidentului.

3. ”Expunerea nordică” a Rusiei

În epoca lui Putin, Rusia a avut câteva iniţiative agresive de a-şi marca teritoriul, prin reactivarea și renovarea bazelor ei militare mai vechi, din perioada sovietică, pentru a adăposti sistemele de apărare de ultimă generație (inclusiv sistemele radar și de ghidare de la sol), avioane de luptă, spărgătoare de gheaţă și submarine cu energie nucleară. De asemenea, Rusia şi-a extins brigăzile de infanterie motorizată și patrulele de grăniceri (în regiunea arhipelagului Novaia Zemlia, regiunile Murmansk și Yamal-Neneţ, arhipelagul Ţara Franz Josef din regiunea Arhanghelsk, Insula Vranghel, de lângă Alaska, precum și Capul Schmidt).

În octombrie 2013 Putin a promis că nu va “renunța” la zona arctică a Rusiei. În octombrie 2014 Rusia și-a anunțat intenția de a transmite mai multe solicitări către Organizația Națiunilor Unite, încercând să își extindă granițele arctice cu 1,2 milioane de kilometri pătrați (peste 463.322 de mile pătrate). În noiembrie 2014 Putin a anunțat înființarea unui comandament “nordic” al Arcticii, care urma să funcţioneze din luna decembrie a aceluiași an.

În decembrie 2015 Putin a aprobat o nouă doctrină militară, conform căreia Arctica a fost inclusă oficial pe lista zonelor din sfera de influență rusă.

4. Răspunsul Statelor Unite

Începând cu anul 2013 SUA a elaborat o strategie națională pentru regiunea arctică, incluzând peste 30 de inițiative specifice într-un plan de implementare condus de Departamentul Securităţii Naţionale (și susținut de alte departmente, precum cele de Comerț,, Apărare, Externe, Transporturi şi de Fundaţia Naţională de Ştiinţă) “pentru a proiecta o prezență maritimă americană suverană, a sprijini interesele SUA în regiunile polare și a facilita cercetarea care promovează înțelegerea fundamentală a Arcticii” (vezi Ronald O’Rourke, Raportul din 2018, pp. 8-9).

Se impune însă ca SUA să adopte o abordare mai agresivă față de militarizarea Rusiei în Arctica. Marina militară americană ar trebui să înceapă construirea mai multor spărgătoare de gheaţă, pentru a se pregăti pentru o eventuală agresiune rusească. Răspunderea pentru această sarcină revine, în mod tradițional, Pazei de Coastă din zonă.

În prezent, flota polară americană de spărgătoare de gheaţă include două nave de rezistenţă mare (Polar Star, aflată în revizie tehnică, și Polar Sea, care este operațională, ambele concepute pentru a efectua misiuni atât în ​​Arctica, cât și în Antarctica), o navă de rezistenţă medie (Healy, utilizată pentru cercetarea științifică în Arctica) și un vas (Palmer, utilizat pentru cercetarea științifică în Antarctica).

S-au elaborat planuri pentru încă cinci sau șase spărgătoare de gheaţă (două sau trei de rezistenţă mare și trei de rezistenţă medie), la un preţ pe unitate de peste 1 miliard de dolari.

Prin comparație, Rusia deţine 41 de spărgătoare de gheaţă, iar Canada – șase (și continuă să îşi extindă numărul).

La 17 mai 2018, în cadrul unei conferințe a Academiei de Pază de Coastă, în New London, Connecticut, președintele Trump a promis să construiască mai multe spărgătoare de gheaţă pentru Paza de Coastă. “Sunt mândru să spun că sub administrația mea, așa cum tocmai ați auzit, vom construi primele noi spărgătoare de gheață din Statele Unite din ultimii 40 de ani. Vom construi multe din ele”. Amiralul Paul Zukunft, comandantul Pazei de Coastă, a acordat credit administrației Trump pentru finanțarea unui nou spărgător de gheață. “Tocmai am disponibilizat sume de bani sub această administrație pentru a investi, în sfârşit, în spărgătoare de gheaţă”, a spus amiralul. “O să construim șase din ele şi suntem pe cale să îl construim pe primul foarte repede”, a mai adăugat el.

Timpul necesar pentru a construi un nou spărgător de gheaţă poate dura mai mulți ani. Paza de Coastă inclusese deja proiectul în propunerea de buget din anul fiscal 2012-2013. În anul fiscal 2016 proiectul a primit circa 15,6 milioane de dolari. În anul fiscal 2017 Congresul a alocat Pazei de Coastă 25 de milioane de dolari pentru a gestiona proiectul, iar 150 de milioane de dolari au fost direcţionaţi către Marina militară, pentru a începe proiectarea și procesul de construcție. În prezent, construcţia spărgătorului de gheaţă este planificată să înceapă în anul 2020 și, dacă totul merge conform planului, nava va fi lansată în anul 2023.

5. Către o nouă strategie arctică americană

Construirea și modernizarea unui flote noi de spărgătoare de gheaţă este doar o parte a unei strategii mai largi a Arcticii, pe care SUA trebuie să o elaboreze și să o pună în aplicare. Interesele strategice ale Americii în ambele regiuni polare (dar în special în zona arctică limitrofă) trebuie redefinite la nivel de politică națională. Prin urmare, sectorul arctic american trebuie reconfigurat. Rusia a iniţiat deja demersuri în cadrul Organizației Națiunilor Unite pentru a-și extinde zona arctică. SUA trebuie să îşi dezvolte mai multe zone militare arctice: baze temporare și baze permanente în zonele de coastă din Alaska (în Oceanul Îngheţat şi Oceanul Pacific), precum și în Insulele Aleutine din Marea Bering, în cea mai vestică regiune a SUA, pe longitudine, la graniţa cu Rusia (unde, în 1971, SUA a detonat cea mai mare explozie nucleară subterană).

De asemenea, SUA ar trebui să înceapă o politică de cooperare arctică mai intensă (inclusiv prin implementarea de baze militare) cu aliații săi nordici: Danemarca (în Groenlanda) și Islanda.

SUA şi-a manifestat mereu un interes geopolitic deosebit faţă de Groenlanda. Între 1941 și 1945 insula a fost sub ocupaţie militară americană, ca reacţie la faptul că Danemarca fusese invadată de Germania nazistă. În 1946 SUA a făcut Danemarcei o ofertă de cumpărare a Groenlandei, dar oferta a fost întâmpinată cu un refuz.

Cât priveşte Islanda, baza militară aeriană americană de la Keflavik, închisă în septembrie 2006, este programată a fi redeschisă, la peste zece ani, datorită preocupărilor autorităților locale islandeze legate de recentele activităţi ale Rusiei.

În plus, SUA ar trebui să îşi consolideze atât cooperarea în cadrul NATO, cât și cea bilaterală cu Canada și Norvegia și să îşi extindă parteneriatele militare cu celelalte țări scandinave aliate ne-membre NATO, Finlanda și Suedia.

Astfel, o strategie arctică americană eficientă ar implica un sistem binar de componente, cu elemente micro (de suport tehnic și logistic) și elemente macro (arcul militar al aliaților arctici). Prin urmare, SUA ar trebui să înceapă să îşi actualizeze și să îşi extindă elementele micro (unde Rusia domină acum), în consonanţă cu consolidarea și extinderea elementelor macro (unde Rusia este și va fi întotdeauna un jucător pe cont propriu și, prin urmare, izolat, din cauza lipsei sale de aliați arctici).

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKER, CARIBBEAN NEWS NOW!, INTELLECTUAL CONSERVATIVE, MARIANAS VARIETY, precum şi de POLAR AND OCEAN PORTAL (China) (în limba chineză).

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

*****