Un recent eseu-pamflet al domnului Gabriel Liiceanu a stârnit vâlvă/vâlvoi în lumea unui anumit segment mass media sau a unor comentatori serioși precum anti-iohannistul Cornel Nistorescu ( într-un ziar din Bistrița-Năsăsud ), care crede, probabil, că se înfruntă în continuare tot cu Băsescu. (Nu mă pretind un fan al domnului Liiceanu, mă voi referi mai pe larg, „punctual” la incriminatul material). Filosoful se referea acolo strict la participanții la contrademonstrațiile organizate la Cotroceni, Pitești ori Târgoviște. Se pare că domnii care l-au atacat pe Liiceanu pentru descrierile nu prea elegante ale figurilor care au fost acolo, n-au citit decât partea introductivă a materialului. Ar fi trebuit s-o ia de sfârșit către început, de la concluziile/motivațiile autorului, care sunt absolut pertinente, iar în acest fel nici pătura defavorizată a seniorilor din această țară n-ar trebui să se simtă jignită. Nu rezultă din nici un pasaj că Liiceanu ar fi, damne păzește, „iohannist”; poate fi eventual invinuit de o oarecare „mânie proletară”. Aceasta nici măcar nu s-ar situa în afara realităților unei țări care a regresat într-o prea îndepărtată de o democrație consolidată eră pre-revoluționară, pentru că suntem pe undeva în lumea a treia. Textul domnului Liiceanu, vizând diferențele înspăimântătoare între sărăcia maximă și avuțiile adunate de clasa politică ar putea fi foarte bine un exercițiu de critică transpartinică. Dar în contextul unei guvernări ce se pretinde social-democrată, adresa este foarte exactă.
„L-am auzit pe șeful unui partid din România auto-intitulat socialist – vorbea de la nivelul palatelor sale, al hotelurilor sale, al piscinelor și terenurilor de tenis dotate cu nocturnă – adresându-se celor-fără-de-dinți, înainte de a-i trimite la contra-manifestație, cu aceste cuvinte: Să le spunem alegătorilor noștri că pot avea o viață mai bună. Ei care sunt „victime scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furând tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe.”
Este subliniat aici cinismul maxim al „celor aleși” cu majoritatea „covârșitoare” – doi din trei – prezența la vot fiind minimă iar electoratul disciplinat al „stângii”, plus ceva populație care și-a făcut iluzii din programul de guvernare, destul de prost comunicat public în campanie. Citind de jos în sus, ne dăm seama nu de o batjocură la adresa demonstranților organizați, cum a fost catalogată în presa aservită puterii, ci de compasiune și umanitarism/„HUMANITAriSm.”
„Aceasta este esența , pesemne cea mai înalt-luciferică performanță a răului: a împinge victima până în punctul în care devine aptă să preia partitura supliciatorului său. Cum de e permisă în zilele noastre, după ce i-ai răpit unui popor discernământul, o asemenea scamatorie? Cum să transformi răul pe care i-l faci cuiva în prilej de recunoștință?” („Mulțumim din inimă partidului”…N.n.)
Sindrom „Stockholm”, în care victima ajunge să pactizeze, să se împrietenească sincer cu călăul. Nu văd nici o demonstrație de dispreț la adresa „meselor”, ci compasiune pentru cei momentan orbiți de lumina care vine dinspre un dictator, slujit de un imens aparat de stat care-i stă la dispoziție. Și cine îi mai consolidează anturajul? Iată:
„Astăzi avem alte tehnici de pătrundere în creierul oamenilor. Astăzi avem televizor, avem profesioniști ai intoxicării. Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în fața televizorului, iar torționarul îi sucește creierii instalat pe un ecran. Un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în câteva ore, mințile câtorva milioane față de cele câteva sute dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă destinată consumului – prin calomnie, linșaj public și senzaționalul de mahala –, aceste canale ale jurnalismului infracțional produc pe bandă victime care sunt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furând tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe. Ce siguri sunt, îți spui, politicienii noștri care au devastat Români, dacă au curajul să deschidă în plină piață vitrina mizeriei poporului român! Și ce cinism, Dumnezeule!, să expui în fața întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii.”
Este în acest comentariu un procent de jignire a poporului român? Finanțat din afară și pus să scindeze, fizic și moral un popor? Liiceanu ne scindează, nu alaiul de jigodii între care mulți reprezentanți ai „politicienilor noștri”, cum spune autorul în modul cel mai transpartinic? Filosoful a avut prilejul să-l îngrijească, pe ultima sută de metri pe Noica. I-a spălat celui bolnav chiar și aparatul dentar, după fiecare masă…În partea medie a articolului găsim mărturiile covârșitoare ale sentimentelor/compasiunii sale față de suferință și înjosire a condiției umane.
„Deținuții politici au fost puși în niște autocare și plimbați prin București, ca să vadă realizările socialismului. Au ajuns la Sala Palatului și au fost întrebați cum le place ce văd. E frumos ce-ați făcut, a răspuns Noica, dar pe mine m-ați urâțit. Nu mai am nici un dinte în gură… Neajutorat, fără dinți şi iubit, Noica devenise în acele zile copilul meu.”
După revoluție România a devenit o pradă sigură pentru oportuniștii care numai idealiști nu au fost și care au crezut doar în idealurile propriei lor îmbogățiri. O minoritate, tagma jefuitorilor, a dat din coate punând mâna pe ceea ce a fost în orânduirea trecută considerată avuție „a întregului popor”. Pătura sărăcimii s-a îngroșat. Întreaga omenire a văzut la televizor ceea ce a fost ascuns în trecut, spectacolul mizeriei endemice a românilor. Mizerie ce a existat de secole în principatele extracarpatice, cu care moldo-valahii s-au adaptat, probabil le-a și convenit, ca făcând parte din tradiție și specific. O situație cu care populația din fostele teritorii imperiale nu era obișnuită și nu întâmplător revolta a pornit de la Timișoara.
„O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii (…) urâţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluând printre şoproane acoperite cu carton gudronat, obrajii scofâlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui microfon într-o limbă stâlcită, fără nici o propoziţie întreagă, fără nici un cuvânt adunat cum trebuie lângă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. În fiecare seară România îţi dădea întâlnire pe ecran, slută, hidoasă, suferindă.”
Vechiul meu prieten, Nicolae Breban, într-o recentă cenferință de presă se arăta decepționat că amicul lui, Liiceanu, a afirmat la Paris că românii nu ar fi apți pentru democrație. Cred că a avut un puseu ușor patriotic, pe care nu i-l cunoșteam. Aceasta este chiar o problemă, capacitatea românilor de a achiesa la democrație. Breban însă vine dintr-o altă lume, tată ardelean și mamă de origine germană din Banat, un spațiu spiritual care aparținuse dintotdeauna occidentului, până după WW1. Liiceanu, născut la Râmnicu Vâlcea își cunoaște mai bine regățenii, care după 1918 au fost în stare să balcanizeze și ținuturile vestice…
„Aș fi uitat pesemne acestea, dacă la un moment dat un prieten de la Paris, care venise de mai multe ori în țară și vizitase la Roumanie profonde, nu mi-ar fi spus: Voi, românii, sunteți pesemne poporul cu cele mai multe guri știrbe din Europa.”
O constatare a unei elementare lipse de civilizație, igienă personală, de o minimă stare materială care să permită seniorilor să frecventeze tot mai scumpele cabinete stomatologice. Situația nu este doar una a prezentului, autorul articolului controversat o cunoaște din copilărie.
„Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți…”
Mânia demonstranților organizați de „cei aleși” să ne conducă spre culmi de civilizație s-a revărsat cu brio asupra președintelui „neamț”. Piteștii și Târgoviște sunt printre cele mai sărace zone din țară. Anumite televiziuni au filmat cu insistență figuri care își strigau atașamentul pentru „Partidu`, Liviu Dragnea, România!”, afișându-și ura pentru președintele neortodox și neromân, fără jenă pentru edentația personală, pentru aspectul jalnic al propriilor lor persoane. Cu satisfacție televiziunile au mai popularizat o dată pentru întreaga omenire sărăcia endemică, materială și spirituală, brandul țării ce glisează din nou spre neosocialismul fesenist. Concluzia îi aparține colegului de uniune scriitoricească, domnul Liiceanu:
Și totuși trebuie făcut ceva… În curând vom sărbători o sută de la nașterea României Mari – fără dinți în fața Europei. Guvernul Grindeanu ar putea da, în plină zi de astă dată, o ordonanță de urgență prin care să se deschidă în buget un capitol special pentru repararea gurilor știrbe ale românilor. De unde să vină banii? Din averile adunate de-a lungul mandatelor de penalii Coaliției PSD – ALDE, urmăriți în justiție și totuși puși recent pe liste și intrați în Parlament.”
A citit pentru Dumneavoastră ERWIN LUCIAN BURERIU
