În numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866 din cel de-al patrulea său an de apariție, revista „Umoristul” publica, pe prima pagină, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”. Autor: Mihaiu Eminescu, un nume care nu spunea prea multe cititorilor la acea dată.
Este adevărat, însă, că autorului îi mai apăruseră câteva poezii în revista „Familia” („De-aş avea”, nr. 6 din 25 februarie/9 martie1866, „O călărire în zori” (nr. 14 din 15/27 mai 1866), „Din străinătate”, nr. 21 din 17/29 iulie 1866, „La Bucovina”, nr. 25 din 14/26 august 1866 și „Speranţa”, nr. 29 din 11/23 septembrie 1866), ba chiar (cel puțin) una și în volumul „Laecrimioarele învaețaeceilor gimnaesiaști de`n Cernaeuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul”, în care semnase, ca privatist, poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” (ianuarie 1866).
Ironie a sorții, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !” a rămas vreme de mai bine de un secol „în afara atenției editorilor, biografilor și a istoricilor literaturii lui Eminescu”, până când, în anul 1979, cercetătorii Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc o descoperă într-un exemplar aflat în colecția lui Mihai Bacociu. Imediat cei doi o prezintă lumii literare, articolul semnat de aceștia, „Mihai Eminescu – o poezie uitată din 1866 – Asta vreu dragul meu”, apărând în numerele 29 și 30 din 19 și, respectiv, 26 iulie 1979, ale revistei clujene „Tribuna”.
Dar ce era „Umoristul”? Subintitulată „foaie glumeață”, revista apărea în limba română la Pesta cu începere de la 1/13 octombrie 1863, de trei ori pe lună, având ca proprietar, editor și redactor responsabil pe Gheorghe Ardeleanu (jurist timișorean și „poet în ceasurile sale libere”, cum îl considera Nicolae Iorga), iar ca și „colucrător primar” pe Iosif Vulcan. „Umoristul” se număra, așadar, printre primele reviste umoristico-satirice românești, apărute în jurul anului 1860 („Țînțarul”, „Spiridușul”, „Nichipercea”, „Păcală”, „Bondarul”, toate la București, „Tutti frutti” și „Strigoiul” la Budapesta, pe atunci un important centru pentru presa românilor transilvăneni).
Așa cum își propusese încă de la apariție, „Umoristul” se dorea o revistă de satiră pusă în slujba servirii intereselor românești, în primul rând transilvănene, pentru „combaterea șarlataniei, a bigotismului, a ciocoismului și a tuturor celor vrednici de satiră”. „Pornind de la un program înaintat, revista lui I. Vulcan biciuiește tot ce e învechit și reacționar de pe pozițiile burgheziei și uneori chiar ale întregului popor roman din Transilvania”, aprecia Livia Grămadă, o autorizată cercetătoare în domeniul presei românești transilvănene. „Receptivă la fenomenul contemporan, afirmă aceasta, ea dezbate problemele economice, sociale, politice și culturale cele mai actuale. Criza economică a imperiului, moravurile sociale și familiar, lipsa libertăților democratice, demagogia vieții politice, tendința de deznaționalizare a cercurilor conducătoare maghiare și germane, frământările electorale, problemele culturii (școala, presa, literatura, limba) stau în centrul atenției Umoristului”.
La 1/13 ianuarie 1865, Gheorghe Ardeleanu va părăsi „Umoristul”, proprietar, editor și redactor responsabil devenind Iosif Vulcan, care o va edita până la 25 iunie/7 iulie 1870. În același an, la 1/13 mai, având în vedere experiența acumulată la „Umoristul”, colaborarea cu diverse lucrări literare, articole, informații și note la mai multe publicații periodice, dar și modelul revistei maghiare „Nefelejts” („Nu mă uita”), Iosif Vulcan publică numărul de probă al noii reviste „Familia. Foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni”, pentru ca numai peste cinci săptămâni, la 5/17 iunie 1865, să apară și primul număr. Astfel că, timp de aproape cinci ani de zile, Iosif Vulcan se va afla concomitent la conducerea celor două reviste al căror nume se leagă incontestabil de cel al marelui nostru poet national, Mihai Eminescu.
Revenind la „Umoristul”, la mijlocul anului 1870 (25 iunie/7 iulie) revista a trecut într-o nouă proprietate și conducere, a amicului său Emeric B. Stănescu. De menționat și că, începând cu numărul 1 din 5/17 ianuarie 1867, Iosif Vulcan schimbase numele „Umoristului” în „Gura satului”, probabil fiindcă umorul devenise o preocupare secundară în paginile revistei. „Gura satului” va continua să apară, neregulat, până în decembrie 1880, când își va înceta definitiv apariția.
Așadar, în numărul 31 din 29 septembrie/11 octombrie 1866, „Umoristul” publică poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, o poezie satirică (un cuplet?) care se înscria în linia tematică a revistei. În ordinea cronologică a apariției, poezia se intercalează între „Speranţa”, publicată în „Familia” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii”, apărută în aceeași revistă (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866), fiind a șaptea poezie antumă a lui Mihai Eminescu.
Rămâne însă o întrebare, rămasă fără răspuns până în zilele noastre, de ce Iosif Vulcan, la acea vreme conducătorul ambelor reviste, nu lasă, nici în paginile „Umoristului”, nici în publicistica sau amintirile sale, vreun comentariu sau o mărturie despre această poezie, așa cum făcuse la debutul poetului în paginile „Familiei”.
Pentru frumusețea și ineditul ei, redăm poezia așa cum a fost ea republicată, în revista „Tribuna”, de către cei doi eminenți cercetători clujeni, Eugen S. Cucerzan și Vasile Zvanciuc:
Asta vre’u dragulu meu !
Iubeşti scumpa mea frumoasă
Ghirlăndioara de-albe flori,
Ce-ncunună graţioasă
Buclele-mi ce-n vînturi zbor?
Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar dragă tu?
Poate roza cea tăcută,
Care dulce se sărută
Cu fluturii rîzători?
Ba nu, nu cununa-n laur;
Cinsă-n aur, aur, aur,
Atunci este un tezaur:
Asta vreu,
Dragulu meu!
Iubeşti dulce drăgulină
Doina mea de tainic dor,
Ca pe lira mea suspină
Dulce, blînd, încetişor?
Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar dragă, tu?
Poate cîntul de-armonie,
Care Eol îl adie
Pintre frunze, pintre flori?
Ah! Când aurul suspină,
În punguţa plină, plină,
C-o cîntare metalină!
Ast’a vreu,
Dragulu meu !
Iubeşti poate pe Selene,
Ca o candelă lucind,
Cînd cu pasu-i lin, alene
Se preumblă surîzînd?
Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar dragă tu?
Iubeşti poate alba zare
Ce-o săgeată mîndrul soare
Peste câmpul înflorind?
Ah! cînd aurul dulce sună
În punguţa mea nebună,
Nu-mi mai trebe alba lună!
Ast’a vreu,
Dragulu meu !
Iubeşti patria-ţi măreaţă,
Ce de glorii duce dor,
Cînd în palida ei faţă
Se deseamnă-un viitor?
Nu nu! nu nu!
Ce vrei dar dragă tu?
Poate visul mare, mare,
De mărire, răzbunare,
Ce-l visează-a ei popor?
Cînd în loc de glorii, laur,
Mi-ar da aur, aur, aur.
Atunci fi-mi-ar un tezaur,
Ast’a vreu,
Dragul meu !
Ulterior apariției în revista „Tribuna” (19 iulie 1979), poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, preluată pe diferite bloguri, a fost inclusă pentru prima dată în volum de către renumitul eminescolog Dimitrie Vatamaniuc, în ediția de lux „Mihai Eminescu, Opere, vol. I-VII” (apărută sub egida Academiei Române la Editurile Academiei Române și Univers Enciclopedic, București, între 1999 și 2003).
Pe malul stâng al Prutului, poezia „Ast’a vreu dragulu meu !” va fi publicată în volum abia în anul 2001, într-o altă ediție de lux, „Mihai Eminescu, Opere, vol. I-VIII” (ediție coordonată de un alt reputat eminescolog, academicianul Mihai Cimpoi și apărută la Editura Gunivas din Chișinău). Inclusă în primul volum, poezia este însoțită de următoarea notă: „Publicată în Umoristul din 29 septembrie/11 octombrie 1866, p. 133. Tipărită în volum în Eminescu. Opere I, Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 67-69. Nu se păstrează în manuscrise”.
Revenind la ”Umoristul” și poezia „Ast’a vreu dragulu meu !”, subliniem cu mândrie faptul că poetul nostru național, Mihai Eminescu, și-a văzut tipărită una dintre primele sale încercări literare într-o revistă editată și condusă de un bihorean, deschizător de drumuri pentru multe nume din literatura română, academicianul Iosif Vulcan, „nașul său literar” de la „Familia”. În același timp, „Umoristul” reprezintă cea de-a doua revistă în care este găzduit Luceafărul poeziei românești, cu aproape cinci ani înaintea „Convorbirilor literare”, ceea ce constituie o nouă și incontestabilă dovadă a legăturii lui Mihai Eminescu cu Bihorul și, mai ales, cu oamenii săi.
——————
Bibliografie:
1. I. Buzași – Eminescu și Blajul, Editura Iriana, București, 1994
2. E. S. Cucerzan, V. Zvanciuc – „Mihai Eminescu – o poezie uitată din 1866 – Asta vreu dragul meu”, în revista „Tribuna”, nr. 29-30/19-26 iulie 1979, Cluj-Napoca
3. L. Drimba – Iosif Vulcan, Editura Minerva, București, 1974
4. Livia Grămadă – Iosif Vulcan și începuturile presei umoristice în Transilvania, în „Centenar”
5. I. Hangiu – Dicționar al presei literare românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987
6. S. Vasilescu – Iosif Vulcan-Gazetarul, în „Iosif Vulcan-Publicistica”, Editura Facla, Timișoara, 1983
Ionel NOVAC
Cahul, Republica Moldova
15 Ianuarie 2020