Stihuri de Daniela Voiculescu
“Latona1969”, volumul de versuri al Danielei Voiculescu se deschide cu numele lui Nichita Stănescu şi al lui Artur Silvestri. Cartea le este dedicată acestor doi scriitori, oameni “care nu mai mor…” şi are în debut şi la final câte un poem din volumele “Necuvintele” şi “În dulcele stil clasic” ale celui dintâi. Lucru normal de altfel, dacă avem în vedere mărturisirea autoarei: “Sincer, eu mi-am dorit foarte mult să devin poetă. După ce am citit din opera lui Nichita Stănescu, m-am schimbat enorm. Mi-am dat seama că trebuie să rămână ceva minunat în urma mea. Trăirile poetului ardeau în inima mea! Asta mi-am dorit şi eu să fac… Să trăiesc în alte inimi!”.
“Am ales lumina”
“crucea mea va semna fiecare pagină… cu/suflet nepieritor!” ne anunţă Daniela Voiculescu, astfel că “Latona1969” devine cartea unui sacrificiu permanent, dar şi al puterii de a transcende dincolo de tot ceea ce este perisabil, trecător, pământesc. Tema iubirii este prezentă şi în acest volum al Danielei Voiculescu, pentru că numai iubirea poate oferi puterea de a depăşi prezentul, teluricul, astfel că poemele ei sunt adevărate romanţe, ode închinate celui mai frumos sentiment uman. Ea este cea care a “ales lumina, buchetul de trandafiri, multicolor, al unui înger!”. Iubirea devine un ideal pe care poeta luptă să îl apere de cei din jur, incapabili să îi înţeleagă sufletul.
“Topazul mystic”
Dragostea înseamnă şi durere şi decepţie, iar durerea şi decepţia îi oferă poetei inspiraţie, o influenţează. Iubirea se amestecă mereu cu visul, cu inefabilul, devenind o mască, o “acoperire” pentru singurătate. “trebuie să desluşesc durerea care mă fulgeră, tunetul care se apropie, topazul mystic pus să ţină locul curcubeului…” Figura celui iubit este înconjurată de tristeţe, durere, depresie. El face parte din trecut, din amintiri. Portretul lui nu este realizat în detaliu, ci se reconstituie din evenimente, momente, gânduri, crâmpeie de vorbe din trecut. “te subţiezi, iubirea mea albastră… într-o noapte de cerc! departe de versul meu căzut tot pe agonia toamnei!” Metafora toamnei, ca simbol al sfârşitului, iese în evidenţă. Acest anotimp este în consonanţă cu trăirile interioare ale Danielei Voiculescu – “voi muri zâmbind, pe taste, pe porţi, prin lumea hârtiei, la volanul secundelor, numărând tăcerile… şi toamnele…” Sau “ne prinde toamna iubind tristeţea stranie şi dulce a unei umbre de flamingo.”.
“Începe toamna”
Chiar dacă tristeţea îşi face loc în versurile Danielei Voiculescu – “am rămas cu salcia din faţa blocului… să învăţ filozofia suspinului adânc” – fiorul optimist prevalează. Dragostea pe care o cântă poeta este senzuală, împlinită, senină, frumoasă. Sentimentul erotic este unul fericit, luminos, în care sunt evocate amintiri. “mi-a trecut spaima…/speranţele s-au întors”, afirmă autoarea, şi vechea încredere luminoasă în dragoste revine. În versurile Danielei Voiculescu cadrul este sumar, doar schiţat, evocat din amintiri. Natura simte trăirile poetei, iar toamna rămâne prin excelenţă, anotimpul ce o marchează definitiv – “începe toamna, sfârşitul” sau “prima zi de toamnă mi s-a aşezat pe inimă, fluture mic, galben, asemeni unei şoapte care-ţi promite iubire…”.
“latona1969… visează!”
Dragostea Danielei Voiculescu este directă, elementară, şi aşa cum afirmam mai sus, amestecată cu visul. Pentru că, poeta însăşi declară: “latona1969… visează! sau speră! nu am să las toamna să moară de singurătate, de durere… există atâtea poveşti în roata soarelui! voi fi inelul cu rubin al dragostei, sclipind în ciocul corbului – voi fi idealul, înflorind sacrificiul.”
