Pe la mijlocul anilor ’80, pe vremea când lucram într-o centrală industrială (fiindcă pe timpul lui Ceaușescu nu puteam să vin în București – după căsătorie – ca profesor de limba engleză și fusesem nevoit să părăsesc activitatea la catedră), avusesem o delegație la Cluj-Napoca și făcusem „o buclă” în traseul meu zilnic pentru a mă abate pe la sediul revistei „Tribuna” . Nu puteam rata șansa, visată de atâtea ori, de a vizita sediul uneia dintre cele mai prestigioase reviste de cultură din țară și a cunoaște, dacă ar fi fost posibil, pe câțiva dintre scriitorii ce lucrau în redacția revistei.
Era o zi cu soare de iunie, cred, începusem să urc treptele din fața edificiului unde se afla redacția „Tribunei”, când în fața mea a apărut, coborând treptele, marele prozator Augustin Buzura. Îl admiram nespus după ce citisem cărțile sale, străbătute de o verticalitate cu greu de detectat în alte lucrări ale contemporanilor , șansa aceea neașteptată de a-l întâlni pe marele scriitor mi s-a părut o șansă oferita de Divinitate, mai ales că, pe vremea aceea, lucrând într-un alt mediu decât cel didactic sau literar, tânjeam după lumea literară și valorile ei autentice. Nu știu cât am stat de vorbă atunci cu Augustin Buzura, pentru mine Timpul se oprise în loc. La un moment dat a apărut de undeva Mircea Zaciu și i-a făcut semn lui Augustin Buzura să urce în redacție fiindcă, probabil, urma o ședință de sumar, marele prozator i-a făcut semn că va veni, dar a continuat să discute acolo, pe trepte, cu mine.
L-am revăzut pe Augustin Buzura peste ani, când lucram ca redactor la Radio România Cultural și l-am vizitat la sediul Fundației Culturale Române (actualul Institut Cultural Român) pentru un interviu. Mi s-a părut la fel de concentrat pe activitatea sa de acolo precum era în activitatea de scriitor.
Dumnezeu să-l odihnească pe marele prozator Augustin Buzura, pentru mine el nu a dispărut, va rămâne prin marile sale romane, dar astăzi aș putea spune că acea strângere de mână poate fi înlocuită cu o strângere de inimă; prefer ca Augustin Buzura să rămână veșnic viu în amintirea mea, să cred că îl pot întâlni din nou pe străzile Bucureștiului, să-i strâng mâna precum în urmă cu niște ani, la Cluj-Napoca.