Aflat, la invitația poetului Pr. Theodor Damian, la întrunirile literare de la cenaclul „Mihai Eminescu” din New York, unde și-a lansat ultimele sale cărți, criticul și istoricul literar Prof. Dr. Aurel Sasu a avut amabilitatea de a acorda un interviu.
Nicholas Buda: Domnule Aurel Sasu sunteți din nou la New York, aducând cu un efort destul de mare câteva cărți deosebit de interesante, pe care le-ați scris în ultimii ani. Prezența dumneavoastră aici mă face să cred că sunteți îndrăgostit de America, de New York – orașul care nu doarme niciodată – și de atmosfera literară a Cenaclului „Mihai Eminescu”, sau „Întâlnirile de vineri”. Ce ați prezentat iubitorilor de carte, din comunitatea româno-americană de la New York, cu ocazia acestei vizite?
Aurel Sasu: Da, sunt îndrăgostit, mai întâi de America, pe urmă sunt îndrăgostit de oamenii Americii, apoi de New York și, ca să fac diferența, mai ales de prietenii și colegii… din comunitatea românească din New York. De aceea, așa cum ai menționat, am adus la New York, cu efort într-adevăr, un cadou special –rezultatul muncii mele, cuvintele pe care le-am scris și publicat – oferite acestor oameni pe care îi stimez și care merită să fie onorați cu această dovadă a admirației ce li se cuvine. Nu se compară efortul meu cu efortul lor de a întreține curată, în toată puritatea ei, ideea de identitate românească în America, de a întreține o atmosferă, fără precedent, de cenaclu literar la New York, în fond o dovadă de supraviețuire în spirit… românesc! Am adus, printre altele, „Dicționarul Limbii Române de Lemn”, apărut la Editura Paralela 45. Am adus, apoi, o ediție din Adrian Marino, „Cultură și creație” apărută aproape simultant cu un foarte important volum de memorii al aceluiași autor, „Viața unui om singur”. Ediția îngrijită de mine își are semnificația ei, pentru că era necesară cunoașterea acestei mari personalități a culturii clujene, mai exact activitatea lui până la momentul arestării. Perioada 1945 – 1947, în ceea ce-l privește pe Adrian Marino, este practic necunoscută! Marele critic, reprezentativ pentru cultura română și pentru Cluj, zbura, metaforic vorbind, cu o singură aripă, cu cea de după eliberarea din închisoare. Prin volumul meu de recuperări istorice i-am restituit cealată aripă, a începuturilor publicistice. Am adus încă alte două cărți: una de interviuri cu scriitorul Valeriu Anania (Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului – n.n.) intitulată „Despre noi și despre alții” și o lucrare de restituire documentară, cu titlul „Starea de excepție. Valeriu Anania, omul și destinul”. În aceasta din urmă este vorba, în esență, despre marea mișcare studențească de la Cluj, din 1946, al cărei leader incontestabil a fost Valeriu Anania. Singura mișcare anticomunistă din România, din păcate, până la cea din 1989! Un ultim volum pe care aș dori să-l menționez este corepondența cu prof. Mircea Zaciu – mentorul meu spiritual – unul dintre importanții directori de conștiință ai culturii române, alături de care am editat „Dicționarul scriitorilor români”. Volumul este intitulat: „Amiaza cea mare” și reflectă nu atât o relație personală cu profesorul, cât importante probleme de cultură, literatură și istorie românească, privite prin prisma unei relații dintre doi oameni.
Nicholas Buda: Sunteți un scriitor consacrat, care a debutat cu peste 40 de ani în urmă la revista „Tribuna” din Cluj. Nu doresc să insist asupra numeroaselor cărți publicate în ultimele două decenii, ci să comentăm doar, împreună, pe marginea dialogului pe care l-ați avut cu scriitorul Valeriu Anania, în volumul „Despre noi și despre alții”. Ați putea să dezvoltați puțin conceptul de ieșire din istoria consumată, depășirea tranzitoriului și intrarea în transistorie?
Aurel Sasu: E o întrebare complicată dar, în esență, foarte bine gândită. M-a speriat cifra de 40… de ani. Am și uitat că am debutat acum 40 de ani! Dar timpul curge în trecut… cum spunea un om de știință. Revenind la întrebare și la volumul de interviuri: M.N.Rusu a numit-o „carte fericită”. Mi-a plăcut mult această expresie, pentru că este într-adevăr, o carte fericită. Cartea unui moment fericit… din cel puțin două puncte de vedere. Primul este prilejul meu fericit de a-l întâlni pe scriitorul Valeriu Anania și de a reuși prin acest volum, să-i aduc omagiul meu de admirație. Al doilea, care nu poate fi exclus, este probabilitatea ca și domnia-sa fi trăit aceleași frumoase și fericite sentimente!
Mi-am propus, mai întâi, să citesc opera domniei-sale, cum ar fi spus Arghezi, pe dedesupt. Să descopăr semnificația ascunsă a acesteia… Am dorit să aflu de la domnia-sa câteva lucruri esențiale, despre un anume mod de comunicare al elitei intelectuale din perioada interbelică. Având o sensibilitate aparte de poet, domnia-sa, putând să pătrundă adâncul sufletesc al oamenilor venind dinspre teologie, ne oferă o altă perspectivă decât cea pe care o știm noi, din relatările altora. O altă perspectivă a ceea ce a însemnat un Arghezi în cultura română, un Voiculescu, un Galaction… cu viața și cu gradul de reprezentativitate al operei lor. Dar mai ales m-a interesat relația lor personală… cum s-ar traduce aceasta, într-un limbaj al sensibilității, fiindcă, scriam în volumul de interviuri, nu este același lucru să întâlnești întâmplător un om, sau un om să ți se furișeze în viață, sau să-l cunoști în momentele limită ale unor probleme de conștiință și de suferință – ori să-l cunoști în împrejurări de pură biografie… care fac deliciul relatării într-un plan, să-i spunem, romanesc. Relațiile cu oamenii epocii ale lui Valeriu Anania sunt atât de subtile, atât de complicate, tocmai fiindcă fac trimitere la puncte de reper pe care generațiile mai târzii le-au uitat. El este unul din ultimii mari supraviețuitori ai generației interbelice, la care își mărturiește deschis apartenența… Vine dintr-o generație a cărei obsesie a fost supremația spiritului, imperialismul spiritului. Acum cred că-ți dai seama de poziționarea în care ne aflăm noi… lumea contemporană și termenele de referință ale acestei generații. O generație care miza pe restaurarea omului, o idee scumpă lui D. Stăniloae, pe restaurarea ideii de românism! Deci, Valeriu Anania vine din această generație, supraviețuiește acestei generații și evident că în volumul de interviuri găsim multe din paradigmele ei, pe care generațiile noi s-ar cuveni să le cunoască și să le înțeleagă. O astfel de paradigmă era depășirea conjuncturalului politic și a istoricității prin saltul în transistorie. Într-un fel de istorie eternă a ideilor, principiilor, etc., eliberate de provizoratul conjuncturalului. Acei oameni credeau în începutul absolut al unei civilizații și în absolutul adamic al unui tip de cultură care să ne relanseze în lume.
Nicholas Buda: O restaurare paradisiacă a omului!?
Aurel Sasu: Da, paradisiacă! Sigur, o nostalgie și, plecând de la nostalgie, o restauare a echilibrului relației noastre cu Dumnezeu. O restaurare a armoniei relației noastre cu Dumnezeu. Nechifor Crainic exlica visul în cărțile lui! Adăugând acea originală perspectivă a patriei evanghelice, un tip și un model de cultură ale căror temelii să fie Evanghelia și adevărurile ei eterne. Istoria nu are putere atâta timp cât vrerea noastră este cea care decide, nu are putere asupra jertfei, asupra împăcării cu Hristos, asupra ideii de eroism etc. Dacă am reuși să facem acest salt sau să înțelegem moștenirea bogată a acestei generații, cred că am putea realiza multe! Dincolo de dimensiunea aceasta etern gândită ca utopie ca o posibilă altă identitate românească, dincolo de bucuria de a fi contemporan cu cineva care a practicat acest exercițiu de eroism al minții și al faptei, cartea are o dimensiune lirică, fascinația comunicării… lecția de armonie a omului cu el însuși! Îndemnul de a ne purta cu cuvintele „așa cum se poartă îngerii cu Maica Domnului” – devine, în finalul acestei cărți, un fel de legământ testamentar. Limba română este parte integrantă din identitatea noastră, iar Valeriu Anania vine și ne pune în față, într-un moment de profundă criză a culturii române, modelul absolut al unei ediții monumentale a Bibliei, după 15 ani de muncă. Vine și ne spune „aceasta este piatra din capul unghiului…”! Acesta este omul, mare, aureolat de mari fapte de credință, cultură și istorie.
Nicholas Buda: V-ați axat foarte profund, nu numai admirația ca istoric și critic literar, dar și ca scriitor, pe momentul Valeriu Anania, pe care îl analizați, îl comentați și îl interpretați printr-un filtru critic special, ca o importantă anvergură socială, literară dar și religioasă. De unde pleacă acest imens interes față de ceea ce reprezintă Valeriu Anania pentru cultura română, pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române și pentru istoria noastră ca popor, în general?
Aure Sasu: Aș adăuga o simplă nuanță… Sigur că preocupările din ultimii ani, axate pe momentul Valeriu Anania, reprezintă un capitol din activitatea mea, dar merită să dau o anume explicație, răspunzând unei întrebării extrem de importante. De ce această apropiere accentuată, de ce această dorință de valorificare acum, mai ales că pe domnia-sa îl cunosc încă din anii 80, și ce poate însemna acestă aducere în strictă actualitate a unui model, a unei opere și, în ultimă instanță, a unei conștiințe? Valeriu Anania are o operă poate nu îndeajuns de cunoscută. Când teatrul românesc transfera pe scenă lozinci și formule de pură ideologie, Valeriu Anania scria un teatru al începuturilor de istorie românească. Când romanul românesc își pierduse capacitatea de a inventa estetic, de a trăi prin dimensiunea lui ca gen, devenind o remorcă a unor instituții și structuri politice, Valeriu Anania scrie romanul „Străinii din Kipukua” (apărut în 1979 – n.n.), în care exilul, cel politic inclusiv, este privit ca recuperare a identității noastre ontologice. Vorbeam despre Biblia monumentală publicată și oferită ca un dar sublim culturii române, într-un moment de criză a spiritului, într-un moment când nu mai știm dialoga cu noi înșine, cu propria noastră cultură… Apoi, Valeria Anania este un mare creator de instituții! Când a considerat că dialogul trebuie să fie direct, restituit în fundamentele lui de idealitate, de moralitate, de oportunitate, a pus bazele Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Nu în ultimul rând, Valeriu Anania este omul care a suferit enorm, care a plătit enorm pentru visurile lui, pentru utopiile lui, un om care ne face moștenitori ai demnității lui, ai refuzului de a sta sub vremuri. Ne-a lăsat moștenire arta de a ne învinge pe noi înșine și cea, pe care de asemenea am uitat-o, de a ne reastaura pe noi înșine.
Nicholas Buda: Dialogul cu Valeriu Anania, pe care îl desfășurați cu arta unui maestru de ceremonii, a fost, fără îndoială, rezultatul unui exercițiu intelectual de prestigiu, care a pus față în față scriitorul și ciriticul literar, personalitatea istorică și cercetătorul în istorie, sacerdotul de la altarul bisericii și credinciosul din biserică și, nu în ultimul rând, omul Anania în fața omului. Care a fost sentimentul care a dublat această confessio ad momentum și pe care l-ați avut cel mai adesea în timpul interviurilor cu Valeriu Anania?
Aurel Sasu: Este foarte intersantă formularea întrebării… Într-adevăr, este întâlnirea celui care crede cu cel care practică în biserică slujirea arhierească, a celui care din amvon ne comunică marele adevăruri, cu cel care ascultă. Iar Valeriu Anania este ultimul dintre marii oratori. E cuceritor, este profund, este mereu altul și nu cred că există text care să rezite puterii de imaginație a acestui teolog. Este marele noroc al Clujului! Întrebarea ta sugerează însă și altceva: în cel fel și cum s-a consumat o relație emoțional-admirativă, în ce măsură pe durata dialogului realitatea întâlnirii cu o astfel de personalitate mi-a creat prilejul de a-mi simți sufletul bogat și gândul liber! Simplu! Este ceea ce ar fi minunat să avem în Biserica Ortodoxă Română: mari duhovnici, mari oratori, mari păstori de suflete care să te poarte, împotriva voinței tale, pe drumurile întortocheate ale întâlnirii cu tine însuți. O astfel de întâlnire, în idealitatea ei, cu un slujitor al altarului, te ajută să-ți dai seama că trăirea vie a cerului e oricând posibilă. Așa am trăit eu această relație. Cu cât ea a devenit mai profundă, mai puternică, cu cât ușile mi-au fost mai deschise mie, ca simplu om, deschise spre acel dincolo deopotrivă al ființei și al lumii. În Cluj, Valeriu Anania a restaurat relația concretă dintre cult și cultură. Dialogul nostru este o apropiere, dacă vrei, nu între doi scriitori, ci între cuvânt și taină, între cuvânt și viață.
Nicholas Buda: Dacă vi s-ar mai da încă odată șansa, istorică aș spune eu, de a realiza din nou un interviu cu scriitorul Valeriu Anania, cu ce întrebare ați începe și cu ce întrebare ați încheia?
Aurel Sasu: Oh, nu m-am gândit la acestu lucru! Cred că aș începe prin a-l întreba cum vede – poate sună ciudat – lumea de azi, din perspectiva secolului XX, cum se vede secolul XXI din perspectiva unui model exemplar de cultură românească? Aș termina cu o întrebare, care poate, de asemenea, să surpindă: De ce Înalt Preasfinția Voastră nu ați avut, o singură oră sau o singură zi, ușa oficiului închisă colaboratorilor sau pentru lumea pe care ați servit-o? Și, probabil, răspunsul ar fi fost acesta: pentru că era o ușă înspre Dumnezeu și înspre Dumnezeu ușile nu se închid niciodată!
