„Mircea cel Mare a fost unul dintre
cei mai mari conducători ai vremii
sale, datorită vitejiei şi marii lui
calităţi diplomatice” (Dan Lucinescu)
Ţara Românească – Prinţesa regală a Daciei Mari, era prin Vatra ei, un tărâm al tradiţiei, al frumosului, al credinţei, al omeniei, al artei, al ctitoriilor voievodale, al monahismului, al sihăstriei, al eroismului, al martiriului, al dorului, al dorinţei, al demnităţii, al legendei, al doinei, al curgerii spre izvoarele primare, al identităţii, al bunăvoinţei, al răbdării, al dragostei de Dumnezeu şi al iubirii de Neam, cu un popor trăitor întru dreptate, zămislitor de istorie, de cultură şi libertate, întruchipat într-o orânduire firească şi binecuvântată de Mântuitorul Hristos, de Fecioara şi Sfinţii lor.
Primul Mare CAVALER creştin al întregii Europe a veacului al XIV-lea a fost valahul Mircea cel Bătrân. Atributul de Bătrân are de fapt semnificaţia de înţelept. În Pantheonul Daciei Mari, la care a fost mare ctitor, îl întâlnim sub diferite nume celebre: Mircea, fiul lui Radu I şi al Doamnei Calinichia, Mircea I, Mircea cel Mare, Mircea Basarab, Mircea cel Bătrân, Mircea Cozianul. („Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, vol.XIV, Bucureşti, 1913, p. 84)
Mircea cel Mare a luat sceptrul domniei la vârsta de 28 de ani, în plină maturitate, tinereţe, frumuseţe, armonie, gândire, dreaptă măsură, curaj, credinţă şi voinţă. Tatăl său Radu I (1377-1385) a fost asociat la domnie cu fratele său Vlaicu. Radu I l-a înfrânt zdrobitor pe regele maghiar Ludovic I d’Anjou, reuşind să recucerească Cetatea Severinului. Dan I (1385-1386), fiul lui Radu I a domnit puţină vreme alături de fratele său Mircea şi asemeni tatălui său în lupta cu ungurii a recucerit Cetatea Mihald, remarcându-se şi împotriva bulgarilor conduşi de ţarul Şisman, dar a căzut ca mare erou şi martir pe câmpul de luptă.
După moartea fratelui său Dan I, la 23 Septembrie 1386, Mircea Basarab urcă în scaunul domniei Ţării Româneşti pentru trei decenii, încununaţi de înfăptuiri măreţe.
În 1386, anul urcării pe tron a lui Mircea cel Bătrân, Sigismund de Luxemburg se aşeza pe tronul Ungariei, iar ducele Lituaniei Vladislav Iagello, pe cel al Poloniei. Cum maghiarul asemeni înaintaşilor săi râvnea Ţara Românească, Mircea s-a aliat cu polonul. La această alianţă a aderat şi Petru Muşat al Moldovei.
Cronicarul otoman Leunclavis îl aprecia ca pe un „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager.” (c.f. Arhimandrit Gamaliil Vaida, stareţul Sf. Mînăstiri Cozia şi exarhul Sf. Mînăstiri din Eparhia Rîmnicului şi Argeşului, Mînăstirea Cozia, Vestita Ctitorie a lui Mircea Voievod Cel Mare, 600 de ani de existenţă, Tipărită cu binecuvântarea P.S. Gherasim Episcopul Rîmnicului şi Argeşului, 1986, p. 17)
După primele cuceriri musulmane în Asia din anul 1299, pericolul otoman s-a intensificat asupra lumii creştine mai ales după anul 1326, prin invazia în Anatolia şi Balcani, râvnind mai ales spre ţările dunărene fără ca Bizanţul să poată interveni. Bătălia de la Kosovopolje – Câmpia Mierlei din iunie 1389, a adus înfrângerea sârbilor, ajutaţi de un corp de oaste valah şi victoria turcilor fără sultanul Murad I care a fost ucis în timpul luptei. Firuz-bei, un vestit comandant otoman a declanşat o campanie de pradă în Ţara Românească, către jumătatea anului 1389. În faţa acestei situaţii Mircea cel Bătrân şi-a organizat „oastea cea mare” întărindu-şi sistemul de cetăţi de-a lungul Dunării, încheind la Braşov şi un tratat cu Sigismund al Ungariei în primăvara anului 1395, împotriva otomanilor.
Răsunătoarea victorie a lui Mircea cel Bătrân de la Rovine
Invaziile otomane s-au întins înspre Europa, cuceririle lor părând ca un Potop care se revarsă şi acoperă pămâturile lumii, dar, înaintarea lor s-a oprit la Dunăre, izbindu-se de brava oştire română. Mircea în fruntea boierilor şi a vitejilor săi ţărani şi-a pregătit armata, şi mai întâi, „cu multă grijă, arată Laonic Chalcocondil, şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii ţării.” (cf. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 89)
Voievodul valah a adoptat apoi tactica de hărţuire, slăbind şi descumpănind duşmanul. Natura îi era ca o soră geamănă. Când a considerat că turcii sunt aprig înspăimântaţi a ales locul potrivit pentru el, la Rovine şi le-a dat lovitura de graţie.
Neagu Djuvara tulbură puţin apele şi încurcă cu talazurile sale cumanice măreaţa victorie a lui Mircea cel Mare. El crede că la Rovine au fost două bătălii, în 24 Octombrie 1394 şi în 17 Mai 1395. Ceea ce raţional nu se putea fiindcă turcii cu toată insistenţa noastră strategică n-ar fi acceptat acelaşi loc pentru a se repeta acelaşi dezastru. Prima luptă o consideră izbânda românilor, dar cu a doua cade şi el în şanţuri (Rovine…), „în care Mircea, cu toate că a primit ajutor de la regele Sigismund al Ungariei, e învins.” (Neagu Djuvara, O Scurtă Istorie a Românilor povestită celor tineri. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 88)
Biruinţa de la 17 Mai 1395 a viteazului Domn Mircea cel Mare, de la Rovine a fost prin curaj, tenacitate, tactică, strategie şi victorie, de amploarea celebrelor bătălii istorice, precum cea a reginei messageţilor Tomyris (sec. VI, î.d.Hr.), de la fluviul Sîr Daria (529 î.d.Hr.) împotriva cotropitorului persan Cirus cel Mare (576-529 î.d.Hr.), pe care l-a ucis în luptă; a lui Dromichaites (sec. IV-III î.d. Hr.), împotiva regelui Traciei Lysimach, vărul său pe care l-a luat prizonier (300 î.d. Hr.); a lui Alexandru Macedon (356-323 î.d.Hr.), contra lui Darius al III-lea al perşilor, de la Gaugamela (331 î.d.Hr.); a lui Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) de la Pons Milvius – Podul Vulturului din 312 d.Hr.), asupra împăratului păgân Maxenţiu; a generalului Belizarie (504-565), biruitorul vandalilor, ostrogoţilor şi perşilor; a Fecioarei Maria – Fecioara-luptătoare din anul 626 de la Cetatea Blachernae asupra avarilor ce voiau să cucerească Cetatea lui Constantin cel Mare, în vremea împăratului Heraklios (610-641). „Haganul văzuse, în timpul luptei, <<o Femeie, frumos înveşmântată, alergând singură la ziduri>>. (Chronicon Paschale, ed. Bonn, I, p. 725). Pisides, diaconul Catedralei Sfânta Sofia, martorul acelui timp vede, „Mâna făcătoare de minuni a Precistei în acea biruinţă. Corăbiile dînsa le-a scufundat, hărăzind barbarilor drept locuinţă <<adîncurile mării>>”. (Bellum Avaricum, ed. Bonn, v. 456); a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) de la Podul Înalt – Vaslui (1475), asupra lui Mahomed al II-lea cuceritorul Constantinopolului; a lui Mihai Voievod Viteazul (1593-1601) de la Călugăreni 1595, asupra armatei lui Sinan Paşa; a generalului Bonaparte de la Arcole (1796), împotriva austriecilor lui Alvinczy; ori a împăratului Napoleon I (1804-1814/ 1815) de la Austerlitz (1805) contra armatelor ruse şi austriece; sau cu cea a bravilor noştri generali şi ostaşi din 1917, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
Baiazid în sinea lui îl admira pe Mircea cel Mare, dar faptul că putea frânge iureşul cuceririlor sale înspre Apus, a încercat să-l înlăture din cale, trecând Dunărea în anul 1395 şi prădând de o parte şi de alta. „Mircea îşi adună oştile bine alcătuite, trimiţând în munţi pe toţi cei ce nu puteau lupta alături de el, începând să-l urmărească pas cu pas pe Baiazid. Voievodul era favorizat în acţiunea lui de codrii seculari existenţi peste tot în acea vreme, făcându-le viaţa grea turcilor care le ieşeau în cale, reuşind să facă un coşmar din viaţa acelor trupe…” (Dan Lucinescu, Sfârşit întunecat de Ev. Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj, 2012, p. 74)
Hărţuit, zdrenţuit, fărâmiţat zi şi noapte fără răgaz Baiazid şi-a pierdut parte din oaste, parte din comandanţi, parte din flamurile verzi, parte din curaj, dar ambiţia nu l-a lăsat până nu a ajuns de fapt în locul pregătit cu multă răbdare de Mircea cel Mare. Jertfa de eroi şi martiri a Domnului valah a fost destul de mare, dar curată. O cronică bulgară relatând bătălia victorioasă a românilor, afirma că, „râul ce străbătea câmpul de bătălie, curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute.” (cf. Florin Constantiniu, O istorie sinceră…, op. cit., p. 89)
„Acel<<Cavaler de al Credinţei>>, după expresia poetului Grigore Alexandrescu, Mircea << e întîi luptătorul pentru creştinătate, cel ce se află de santinelă în postul cel mai înaintat al Europiei…>>, pe care faptele lui şi eminesciana pană de aur l-au înveşnicit în cunoscuta poezie <<Scrisoarea a III-a>>”. (Arhimandrit Gamaliil Vaida, Mînăstirea Cozia, Vestita Ctitorie…, op. cit., p. 6)
Ecoul legendar al Victoriei de la Rovine l-a inspirat pe marele poet/ profet al nostru, Mihail Eminescu, să-i închine lui Mircea cel Bătrân celebra odă, SCRISOAREA III.
Mihail Eminescu, geniul nostru valah care citise toate operele importante de la Facerea lumii până la vremea profeţiei sale, inclusiv „Istoria creşterii şi descreşterii Porţii Otomane”, scrisă de prinţul-cărturar-academician Dimitrie Cantemir, ştia caracterul turcilor şi faptul că ei adorau deopotrivă pe profetul Mahomed şi drapelul lui verde vegheat de Semilună. La fel de bine ştia că Semiluna – simbolul atotputerniciei lor vremelnice nu este o Lună plină, de împlinire, şi deci visul de supunere a tuturor statelor creştine ori necreştine rămânea sub semnul întrebării ?
Hărăzit de Mântuitorul HRISTOS, de Crăiasa MARIA-VLAHERNA-CARPATINA şi de Duhul Străbunilor daci, Mihail Eminescu are o clarviziune profetică asupra momentului-fenomen care a fost în urmă cu aproape şase secole – Biruinţa de la Rovine. Îl ruga pe Bunul Dumnezeu, în tratatul său filosofico-teologic Sărmanul Dionis, să prisosească harul Duhului Sfânt asupra sa pentru a putea să iasă din spaţiu şi timp, prin cunoaşterea revelaţiei divine, ca să vadă vremea lui Mircea cel Mare şi pe cea a lui Alexandru cel Bun, „coborând în infinitatea sufletului meu până în acea fază a emanaţiunii lui”. (Eminescu, Opere, II. Proză…, Coord., acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, Chişinău – Republica Moldova, 2008, p. 60).
Poetul a analizat fiecare clipă, detaliu, înfiorare, adiere, freamăt, nădejde, încleştare, sprijin al naturii, fiecare binecuvântare de la Dumnezeu, înspre partea armiei române şi a Marelui Mircea, nescăpând nici slava deşartă, îngâmfarea, păgânismul, setea de pradă, foamea de jaf, ispita de cucerire a sultanului cu întregul său Aliotman.
Eminescu în creaţia sa genială pogoară asupra somnului lui Baiazid, Semiluna profetului, decupată din Lună ca pe o seceră, sugerând caracterul otoman de migratori, de prăduitori, de cotropitori, tulburându-i profund visul grandomaniei de sultan şi transfigurând Semiluna într-o fecioară care-i stârnea neostoit pofta de glorie.
Dincolo, în realitatea sa valahă, creştin-ortodoxă, Mihail Eminescu opune sultanului păgân, crud şi hapsân, respectiv Semilunii sale hegemonice, SOARELE valah – Iubirea de Dumnezeu, de Patrie şi de Străbuni – ZIDUL MOŞIEI STRĂMOŞEŞTI, reprezentat şi apărat admirabil de marele Voievod MIRCEA cel MARE şi BĂTRÂN.
Semiluna-Fecioară dispare dintr-odată lăsând în urma ei un copac răsărit din inima sultanului care acoperea cu braţele şi coroana lui falnică întregul univers, simbol al unui imperiu pe care el îl râvnea cu toată fiinţa, orgoliul şi ambiţia sa fariseică.
Pentru a aşeza Victoria răsunătoare de la Rovine în aureola ei devenită legendară, Mihail Eminescu, a prefaţat-o cu Cruciada de la Nicopole, unde într-adevăr Apusul creştin prin cavalerii – cruciaţi, deveniţi paiaţe de operetă au înregistrat un dezastru asemănător cruciaţilor ioaniţi în bătălia finală cu musulmanii sultanului Saladin al Egiptului (1171-1193), asupra Ierusalimului din 1187, dezastru care a forţat restul de Cavaleri iniţiaţi să părăsească Ţara Sfântă stabilindu-se pe insule ale Mării Mediterana, cărora le-a împrumutat numele, precum: <<Cavalerii de Malta>>. (William Bramley, Die Gotter von Eden, Ed. In der Tat, 1990, p. 168-172)
Visul lui Baiazid
„… Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,/ Vede ţară lîngă ţară şi popor lîngă popor…/ Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…/ Pînă-n Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…/ La un semn un ţărm de altul, legînd vas de vas, se leagă/ Şi în sunet de fanfare trece oaste lui întreagă;/ Ieniceri, copii de suflet ai lui Alah şi spahii/ Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii…”
Înţeleptul Domnitor Mircea cel Bătrân, graţie caracterului şi conştiinţei sale creştine, imprimate de tradiţia ortodoxă l-a întâmpinat blând pe trufaşul Baiazid, care-i cerea imperios să i se închine, ştiindu-i pe valahi încăpăţânaţi în toleranţa lor interetnică.
„Orice gînd ai împărate, şi oricum vei fi sosit,/ Cît suntem încă pe pace eu îţi zic: <<Bine-ai venit!>>/ Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi;/ Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,/ Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,/ Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale…/ De-o fi una de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,/ Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război…”
Mihail Eminescu surprinde consternarea sultanului care socotea că are cale liberă de supunere a micii Ţări de pământ, dar Mare prin Cerul ei de Eroi, de Martiri şi de Sfinţi, scoţând în relief şi avariţia fără margini a Pontifului roman de a stăpâni ca şi turcul pământul întreg, dar şi grandomania cavalerilor apuseni pe care îi mâna în luptă doar faima de odinioară a cavalerismului medieval, nu apărarea Moşiei ţării lor.
„Cum? cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, cîţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună./ S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,/ Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,/ Fulgerele adunat-au contra fulgerului care,/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare…
La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns/ Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins…/ Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…/ Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?/… Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?/ Laurii voiau să smulgă de pe fruntea ta de fier,/ A credinţei biruinţă căta orice cavaler.”
Înţelepciunea lui Mircea cel Bătrân prelinsă din seva străbună, îi întărea credinţa, nădejdea, dar mai cu seamă dragostea întru Dumnezeu şi iubirea de Patrie, făcându-l astfel un Voievod cumpătat, demn, curajos, plin de onoare, înflăcărat.
„Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti./ După vremuri mulţi veniră, începînd cu acel oaspe,/ Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe…
Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/ Şi de-aceea tot ce mişcă în ţara asta, rîul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de a ta faimă, Baiazid!”
Micii, dar vitezei sale oştiri Voievodul Mircea cel Mare îi pune în faţă ocrotirea lui Dumnezeu şi martiriul străbunilor, iar în spate CODRUL – FRATE CU ROMÂNUL.
Rîvna de hegemonie, revărsată ca un torent păgân dintre cele mai fioroase s-a izbit de ZIDUL valah pe care nu-l prevăzuse, producându-se astfel haos şi consternare.
„Vîjîind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…/ Urlă cîmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie./ În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,/ Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;/ În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,/ Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste…/ Şi, lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…/ Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare…/ Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată/ – Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată,/ – Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mînă,/ Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.” (Eminescu, Opere, I. Poezii, Coord. acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas,2008)
Voievodul Mircea cu boierii şi oştenii săi au format o singură armă şi un singur scut în faţa barbarilor care au venit să ne prade, să strice rânduiala lui Dumnezeu şi a Neamului, iar sprijinul de Sus i-a făcut biruitori şi demni de ocrotirea cerească.
În anul de biruinţă 1396, Mircea a mutat capitala de la Târgovişte la Curtea de Argeş.
„Anii 1395-1396 au avut o însemnătate capitală în istoria Ţării Româneşti; ei au închis în sine evenimente cu valoare paradigmatică pentru desfăşurarea istoriei româneşti în secolele următoare.” (Florin Constantiniu, op. cit., p. 90)
***
Aureola Marelui Voievod MIRCEA cel BĂTRÂN
(partea a II-a)
„Statura lui Mircea e de mijloc,
chipul blând şi voios, ochii mari
şi albaştri, părul castaniu blond
şi buclat.” (Grigore Alexandrescu)
Sfârşitul secolului al XIV-lea aduce cu el marea primejdie musulmană, valuri migratoare ale potopului asiatic care a spart zăgazurile imperiului milenar bizantin. În mai puţin de-o jumătate de secol peninsula balcanică era strivită, inundată de turci.
În vreme ce Apusul presupus creştin scăpăta sub asfinţitul grandomaniei sale, a titlurilor nobiliare, sub faldul şi foşnetul de mătase al cuceririlor de curtezane, sub vraja cornului de vânătoare şi a hăitaşilor seniorilor sub oblăduirea pontifului Romei, Răsăritul creştin se ştrangula prin agonia propriilor sale dezbinări frăţeşti.
Dincolo de această Apocalipsă apuseană, dar şi răsăriteană, fiindcă din marea împărăţie bizantină, frântă rămăsese doar capitala Constantinopol, a binevoit Bunul Dumnezeu să răsară pentru Ţările Valahe, Voievodul Soare – Mircea cel Mare.
Fulgerul Baiazid se carbonizase după colosala biruinţă a lui Mircea de la Rovine, dar şi Biruitorului i se înfige un jungher în coaste prin fiul său Vlad şi ceata de boieri netrebnici şi vicleni care au uzurpat tronul marelui Voievod.
În Bizanţ, împăratul Manuil al II-lea striga în disperare ajutorul creştinilor, reînviind pentru o clipă vremea cruciadelor. Fascinaţia de odinioară îi îmbărbătează pe seniorii Apusului, care pun în faţă nu cavalerismul, ci folosul material, răspunzând chemării.
Cruciada de la Nicopole – 26 Septembrie 1396
Sigismund ajungând împărat a organizat o Cruciada antiotomană. Regele Franţei Carol al VI-lea i-a dăruit un număr însemnat de cavaleri pentru cruciadă. În prima fază cu sprijin maghiar doar simbolic şi cu ajutor de la emirul Anatoliei, Mircea a ocupat cetatea Nicopole – Turnu-Măgurele, ridicată de împăratul trac bizantin Heraclius (610-641), în anul 629. Invidios pe succesul lui Mircea, Sigismund şi-a dorit doar pentru el victoria, comiţând greşeală după greşeală. A dat o fugă până acasă, la soţia bolnavă, lăsându-l pe Mircea descoperit şi oferindu-l astfel ţintă turcilor.
Cruciaţii în mare parte erau cavaleri italieni, englezi, francezi şi germani înveşmântaţi în armură destul de grea, între care marele maestru al Ioaniţilor Philbert de Noailles, Contele de Eu, Jean de Nevers, mareşalul Boucicault şi alţii de aceeaşi talie, unul mai orgolios decât altul. Comanda cruciaţilor i-a aparţinut fiului ducelui de Burgundia, cel mai bogat senior al epocii din întregul Occident. Numărul creştinilor-cruciaţi era de circa 60 000, dar Elita lor era fisurată de orgoliu, fiindcă viaţa de huzur, de saloane, de orgii le-a amputat renumele de cavaleri – seniori medievali.
Sigismund s-a întors în tabără pentru a da ordine şi a-şi adjudeca eventual biruinţa. Cruciaţii n-au ascultat sfatul lui Mircea, de a nu începe atacul frontal. Când oastea turcă în jur de 60 000 de ieniceri înainta prudent, apropiindu-se, cavalerii-cruciaţi erau în plină ofensivă bachică, iar lângă băutură au savurat indisciplina şi lipsa de gândire tactico-strategică în faţa unui inamic destul de puternic, atacând frontal.
„A fost un dezastru cumplit pentru cavaleri, fiindcă turcii aşezaseră ţăruşi în pământ, pedestraşii trăgeau cu săgeţile sau intrau printre picioarele cailor şi tăiau caii sub genunchi, iar abia pe urmă, din trei părţi, au apărut stoluri-stoluri de călăreţi. În urma înfrângerii catastrofale, mii de cavaleri au fost luaţi prizonieri. Unii au fost ucişi chiar în seara bătăliei, sultanul răzbunând omorârea de către cruciaţi, în ajun, a unor turci prinşi la Rusciuc. Captivii cei mai de vază au fost păstraţi pentru a fi răscumpăraţi cu bani grei.” (Neagu Djuvara, O Scurtă Istorie a Românilor povestită celor tineri. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 89-90)
Orgoliul seniorilor – cruciaţi amestecat cu deşertăciunea omenească au precipitat deznodământul fatal al Cruciadei. Mircea şi Sigismund, rămaşi în rezervă au urmărit de pe o colină dezastrul cruciaţilor apuseni care a fost pe măsura orgoliului lor. Însuşi Sigismund a scăpat cu viaţă graţie salvatorului său Comitele de Zollern, unul dintre întemeietorii Casei de (tristă amintire n.a.) Hohenzollern.
Armurile lor erau atât de grele, de cca. 60 de kg., încât păreau nişte care blindate. Urcatul pe cai, care şi ei erau în armuri se făcea cu o macara anume. Turcii şi-au fixat primele două linii de paradă, ispitind cavaleria franceză să înainteze, care s-a trezit în faţa unui platou de scuturi şi spade al ienicerilor de elită. Au forţat însă, retragerea în grabă, dar caii în fugă copleşiţi sub povara grea s-au prăbuşit, lăsându-şi călăreţii destul de vulnerabili. „Atunci interveni cavaleria uşoară, care nu i-a mai lăsat să se ridice pentru a se putea apăra, ucigându-i ca pe vitele din abatoare, în timp ce masele luptătorilor de elită, răspândite pe flancuri, au început să secere oştenii din oastea germană, distrugându-i în cea mai mare parte.” (Dan Lucinescu, Sfârşit întunecat de Ev. Căderea Imperiului Bizantin, Ed. Siaj, 2012, p. 72)
Întors din Cruciadă, Mircea a găsit tronul ocupat de fiul Vlad, sprijinit de poloni. L-a prins pe Vlad şi l-a trimis plocon lui Sigismund, dar a reuşit să fugă la Constantinopol. Însoţit de brava sa armată, Mircea cel Mare a pătruns în Moldova anului 1400, înlocuindu-l pe nevolnicul fiu al lui Roman I, Iuga al II-lea, cu vrednicul şi bravul Alexandru cel Bun, alt fiu al lui Roman I.
Baiazid însă nu s-a bucurat din plin de victorie, fiindcă l-a tulburat invazia mongolă în Asia a lui Timur Lenk, iar în urma bătăliei din 12 Iulie 1402 de la Angora, sultanul a fost luat prizonier, închis într-o cuşcă de fier şi purtat spre batjocură din loc în loc.
Domnia lui Mircea cel Bătrân şi-a întins Mare hotarele Ţării Româneşti până la Marea Neagră, cu toate cetăţile ei, intitulându-se după har, merit şi autoritate: „Eu, cel în Hristos bine credinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Mircea mare voievod şi domn, stăpînind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre Părţile Tătăreşti, şi Herţeg al Amlaşului şi al Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amîndouă părţile peste toată Podunavia, încă şi pînă la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului…”
Faima aceasta a făcut din Mircea cel Mare, primul Voievod care a dorit realizarea visului de unire al tuturor românilor. A arbitrat alegerea de sultan din fiii lui Baiazid. Dacă nu trădau sârbii şi bizantinii Muza protejatul lui Mircea rămânea pe tron.
Mircea cel Mare a fost un foarte bun organizator şi restaurator privind clasele sociale, armata, drumurile, oraşele, satele, viaţa economică, cultura şi biserica. În plan religios Domnul valah a fost ucenicul marelui ctitor – monah Nicodim de la Tismana, „sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeeşti”. (P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 143)
Ca discipol al marelui călugăr, Mircea a fost un mare Domnitor, un iscusit diplomat, un mare ctitor de ţară românească, precum şi un ilustru ziditor de cultură şi lăcaşuri de cult, facilitând legături spirituale ale ierarhilor munteni cu cei din Ardeal ori tipărituri bisericeşti la Govora, Rîmnic, Dealu-Târgovişte, Argeş, Cîmpulung, Bucureşti sau ctitorii şi danii la Muntele Athos. (Prof. Gh. Moisescu, Problema Muntelui Athos, în „Ortodoxia”, Anul V, nr. 2, Buc. 1953, p. 241, 253, 257)
Ctitoriile lui Mircea cel Bătrân s-au realizat prin înălţarea sfintelor mănăstiri Cozia (Călimăneşti), Brădet (Argeş), Glavacioc (Găeşti); prin îmbunătăţirea celor existente: Cotmeana (Argeş), Snagov (Codrul Vlăsiei), Strugalea (Vlaşca), Dealu (Târgovişte) sau înzestrarea unor biserici de mir ori a mănăstirilor noi, precum cea de la Bolintin, ctitoria fostului său logofăt Filos, călugărit Filotei sau Vişina, ctitoria ucenicului lui Nicodim, Dionisie.
Mircea cel Mare a colaborat cu mitropolitul său Antim Critopulos, cu care a întâmpinat moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia din Pamfilia-Asia Mică, aşezate la Tîrnovo şi cinstite de marele ţar valah al bulgarilor Ioniţă Asan, peregrinând la Vidin în anul 1393 şi apoi venind în Valahia munteană, ţara aleasă de Sfânta în anul 1396, pentru Curtea de Argeş a Mitropoliei. Cu binecuvântarea mitropolitului Atanasie şi a marelui Nicodim, Mircea a ridicat mănăstire Cozia, unul dintre cele mai importante lăcaşuri sfinte ale Ţării Româneşti.
COZIA – străvechi leagăn voievodal
Mănăstirea COZIA – străvechea moştenire strămoşească este una dintre cele mai râvnite Perle ale arhitecturii bisericeşti autohtone, ca patrimoniu valah de eternitate.
„Ca la trei ore departe de Rîmnic, pe un braţ de pământ ce din poalele Carpaţilor se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia… Numele fondatorului deşteaptă nişte suveniri măreţe, nutrite încă de sgomotul valurilor, care udă înaltele ziduri şi se închină ţărânei eroilor. De cealaltă parte a râului, un şir de munţi acoperiţi cu arbori, formează mânăstirii o statornică barieră, care apără despre răsărit şi opreşte razele soarelui de a turbura făr timp repausul părinţilor.” (Clasici Români – Grigore Alexandrescu, Cozia în Poezii şi Proză, Cugetarea-Georgescu Delafras, p. 266)
„Aşa a dorit Domnia mea spre Sfînta şi începătoarea de viaţă Treime, al cărei hram este zidit de singur domnia mea în locul ce se zice Nucet pe Olt, adică Cozia…” (Hrisovul din 20 Mai 1388, în Acad. R.P.R., D.I.R. Ţara Românească, Bucucureşti, 1953, p. 53)
„Am ridicat această mînăstire, cu ajutorul Sfintei Troiţe (Treimi), am săvârşit şi am tîrnosit şi am reparat şi, în scurt timp, am dăruit puţin obroc din casa mea pentru hrana călugărilor ce se află în mai înainte zisa mînăstire făcută de mine.” (Aşa grăia şi Hrisovul din 8 Ianuarie 1407, în A.S.B., Condica Mînăstirii Cozia, nr.712, f.243-247)
În cea dintâi intrare a bisericii Mănăstirii Cozia te întâmpină două mari pietre. Pe prima abia se pot descifra câteva cuvinte şi numele Mircea. De pe cealaltă grăiesc aceste cuvinte despre familia Domnului Mihai Viteazul: „Aici odihneşte Maica Teofana călugăriţa cu fie-sa Doamna Florica şi fiul său Nicolae Vodă, leat 1625”.
Primul stareţ al mănăstirii a fost ucenicul Avvei Nicodim, ieromonahul Chir Gavriil.
În Lavra mănăstirii Cozia s-au smerit mii de călugări, au luminat zeci de cărturari, precum Filotei imnograful, Isaia copiistul, Mardarie pisarul, Ştefan grămăticul, Ghenadie cărturarul, Antim cosmograful, Grigorie ierograful, Onufrei istoriograful, Sofronie ierograful, s-au desprins ierarhi de seamă, ca mitropoliţii Iosif, Macarie, Ilarion, Efrem, Eftimie, Mihail I, Ignatie Sîrbul, Teodosie, Varlaam, Nifon, Efrem Enăcescu, Firmilian, Nicolae Colan, Emilian Antal sau episcopii Dionisie, Ştefan, Clement, Grigore Socoteanu, Iosif Argeşeanul, Dionisie Cratianul, Antim Angelescu.
(D.I.R., Veacul XIII, XIV, XV, Ţara Românească, Bucureşti, 1953, p. 54-55; Pr. dr. Nicolae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în B.O.R., nr. 710, 1959; Pr. Emil Nedelescu, Egumenii Mînăstirii Cozia în sec. XIV-XVII, M.O., nr. 3-10, 1963)
Lavra Cozia – necropola voievodală a/ va excela vreme de secole prin tot ceea ce arta, creştinismul, cultura religioasă se întrepătrund, dar şi prin şcolile de pictură, sculptură, de cântăreţi sau varianta modernă mireană. De asemenea i-au purtat preţuirea şi venerarea numeroşi patriarhi ecumenici sau ai marilor Biserici orientale.
Neamul – Naţiunea – Poporul – Focul ortodox al Vetrei străbune ating apogeul naturii divino-spirituale prin jertfa mamelor, dascălilor, poeţilor, scriitorilor, filosofilor, teologilor, călugărilor, monahiilor, eroilor, martirilor, mărturisitorilor, sfinţilor, geniilor, profeţilor pe care i-au născut şi prin creaţiile lor minunate ce nasc nemurirea.
Faima moştenirii noastre legendare, a lui Mircea cel Mare, dar şi strălucirea Mănăstirii Cozia l-au inspirat pe marele poet valah muntean Grigore Alexandrescu, care i-a onorat pe Volney, Lamartine, Victor Hugo, Shakespeare, Lordul Byron, Alecsandri, Bolintineanu, Coşbuc, Eminescu să evoce trecutul măreţ al Strămoşilor noştri, imortalizând amplitudinea sufletească a dacoromânilor în admirabilele versuri patriotice, ce înfloresc Corola poeziei Umbra lui Mircea la Cozia.
UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA
„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către ţărmul din potrivă se întind se prelungesc,
Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate
Zidul vechi al mînăstirii în cadenţă îl izbesc.
Dintr-o peşteră din rîpă, noaptea iese, mă’mpresoară:
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… p’ntre iarbă se strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ora nălucirii: un mormânt se desveleşte,
O fantomă ’ncoronată din el iese… o zăresc…:
Iese…, vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte;
Râul înapoi se trage…, munţii vârful îşi clătesc.
Ascultaţi…! marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se ’ntinde, creşte, repetat din stâncă ’n stâncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute
Şi puternici legioane p’a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sînt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a îngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,
Cavaler de al credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, glorie a Romei ce se luptă cu natura?
Decebal al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?
„Mircea!” îmi răspunde dealul; „Mircea!” Oltul repetează;
Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,
Unul altuia îi spune, Dunărea se ’nştiinţează,
Ş’ale ei spumate unde către Mare o pornesc.
Sărutare, umbră veche! priimeşte închinăciune
Dela fii ai României, care tu o ai cinstit.
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce ’nghit neamuri al tău nume l-au hrăpit.
Râvna-ţi fu neobosită, îndelung’ a ta silinţă:
Până l’ adânci bătrâneţe pe Români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n’a iertat soarta să ’ncununi a ta dorinţă,
Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.
Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat;
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare;
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.
În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândeşti, poate, la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-au strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne ’ndoim dac’aşa oameni întru adevăr au stat.
Au trecut timpii aceia, timpi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se ’ndulcesc;
Prin ştiinţe şi prin arte, naţiile înfrăţite
În gândire şi în pace drumul gloriei găsesc.”
(Grigore Alexandrescu, … Poezii şi Proză, op. cit.)
Un consătean de-al meu din Bîrsoiu-Vîlcea aflat în primul prag al tinereţii, Doinel Zamfirescu şi-a pregătit terenul la vizita lui Nicolae Ceauşescu, care l-a cinstit pe Marele Mircea la Mănăstirea Cozia în 1978, recitând impecabil geniala poezie, care l-a încântat pe patriotul conducător, facilitându-i astfel drumul către actorie.
————————————————
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț, 2 Ianuarie 2022
+ Sf. Cuv. Serafim de Sarov
