M-am întors dintr-o lungă călătorie, din zona infectată San Francisco, orașul cu cel mai mare Chinatown. De la hotel California, în absența taximetrelor, am fost dus la aeroport cu o ricșă chinezească pe care biciclistul era izolat într-o cabină. Am plătit cu cardul, într-un aparat atașat tricicletei. Am aflat că președintele țării, succesorul lui Trump, a plecat cu o rachetă și s-a autoizolat în lună. Pe SFO am trecut prin gate-uri pustii și eram așteptat de un Jumbo de Lufhansa pentru direcția Munich. Am fost singurul pasager în avionul imens. Cursele trebuiau să-și continue zborurile, pentru a nu falimenta. Echipajul era izolat în cabină, eu suspectez că zborul a fost condus complet de un pilot automat. Primeam mâncarea cu un cărucior teleghidat, fără stewardesă. Am dormit direct pe culoarele dintre scaune, pe care am pus un morman de perini. La Munich am coborât pe un tobogan, funcțional în caz de avarii. Un autobuz cu inscripția Temeswar a venit teleghidat și m-a dus direct la Bombardierul canadian pentru Timișoara. Fără gate-uri și vame, fără descălțat, și foarte bine, că îmi puțeau bascheții cu care mă plimbasem destul prin America. Totul funcționa fără cusur și fără oameni. Avionul m-a dus, tot teleghidat, la destinație. Pe aeroportul provincial am găsit o mașină de închiriat, după ce am plătit-o gras, cu cardul, într-un automat. Era interzis să-mi văd familia, izolată în casă. Așa că am decis să-mi iau un mic concediu de 14 zile într-un loc sălbatic, în mijlocul unui peisaj superb al minunatei noastre patrii. Am luat legătura pe internet, am găsit o pensiune la munte și a doua zi mi-am pus bagajele în mașină. După niște cozi interminabile la un market, unde oameni fără mască ( doar eu aveam așa ceva ) se îmbulzeau să golească rafturile, am reușit să bag în portbagaj niște băuturi scumpe, de care nu se atingea nimeni, niște conserve de pește, că timișorenii nu prea mâncau pește, biscuiți… Se plătea cash, cu bancnote infectate, mai mare sila.
Există momente de șosea chiar asfaltată. Apoi amintirile scad, apar zone de praf, după care intervine adevărul trist al drumului pietruit cu argilă. Dar care urcă nemilos. După GPS-ul de pe hartă, se pare că am ajuns. Este în stânga un fel de canton, din care apare, deus ex machina, un om cu un catâr cu urechi lungi. Iarăși un om. Opresc și-mi îndrept coloana infinită a vertebrelor. Am lăsat mașina la marginea drumului și mi-am scos bagajele și pușca de vânătoare.
„Bună zâua. Bună. Io sunt, ai venit după mine? Cum duc bagajul? Aha, le duce acest biet animal. Apoi, s-o pornim pe cărarea de munte.” „Da, ne așteaptă baba Croafna, care e stăpâna pensiunii. E tare deșteaptă, are și calculator. Noi, românii avem internet până și prin peșteri.” ( Și fumează. După care îngurgitează un cățel de usturoi și trage o dușcă de ceva alcool, probabil medicinal, filtrat prin pită. )
Ajungem repede în fața unei căsuțe din bârne. E o casă bătrânească, ușor aplecată într-o parte. „Bună ziua, doamnă.”
„…Poate c-oți fi obosât. Asta-i casa, are o singură sobă ( încăpere ). Patu-i fain, saltea umplută cu ghije, perina-i cu fân proaspet… Ailaltă e casa de la vale, un șopru. Aveam și vaci pe vremuri, acuma io dorm acolo. Am și un calculator, puteți da un ie-miel d-acolo. Dar să venim la ale noastre. Acolo e o cocină, dar locatarul nu mai e, l-am tăiat de pe listă. Am făcut în loc o afumătoare, care-i și cămară. Am să vă tai, pentru cină, niște șoncă, afumată bine și cu viermi în os, c-așa e faină. Și clisă, ca la mama acasă, un pic râncedă, cum n-aț mai mâncat. Acolo pă masă aveți niște țuică de găinaț, ceva special. Pentru mâine v-am făcut niște sarme în foi de brustur ș-o zamă de lobodă. Să-mi ziceți cum vă place mămăliga, culcușită sau căcată, să iertați, noi așa zicem la mămăliga mai tare. Acu o să vă las, că cobor la cumparativă ( noi în sat tot coperativă avem, nu dă stat, ci dă sat ), cumper nește mălai, că al meu e cam cu gărgărițe, și nește pastramă de cal… Fiți liniștit, pe la noi nu vine comorabirusul ăla. E programat doar pentru orașe.” Și pleacă. Io mă plimb o țâră prin sat. E super. Satul mai are vreo trei case întregi și cinci locuitori, toți având peste o sută de ani. Mă-ntorc la locul unde voi dormi 14 zile, cum ne anunță oficialii. Vine și baba, cu cumpărăturile pe care nu i le achit, în dolari, fără să le văd, cu banii jos, cum pretinde. Suntem prea mulți în adăpostul ăsta, doi la număr, așa că scot pușca din bagaj. Îi pun țeava în direcția babei Croafna și trag. Oricum, coronavirusul e pentru bătrâni. O târăsc pe bătrână afară, în grădina plină de porumb. Acolo vin mistreți și vor avea, poate, grijă și de cadavru. Era deja noapte și s-au aprins felinarele la două din casele din jurul meu. Dar n-a ieșit nimeni afară. Vânătoarea de mistreți era ceva obișnuit, așa că nimeni n-ar fi bănuit că… În grădina cu porumb am mai stat un pic, cu lanterna scoasă. Evident, a venit o gloată de mistreți. Am scos cartușele cu alice și am pus din alea de mistreț. Am tras și unul a căzut. Pe undeva găsii o roabă și l-am cărat. Văd că am declanșat o noapte lungă pentru că am belit mistrețul la lumina lămpii cu gaz. Îmi place să tranșez carnea, așa că am ales cele mai bune părți, aruncând restul. Am găsit o lampă de gătit și m-am ospătat cu ceva prospătură. Avea mistrețul ăla o carne tare ca dracu. Neavând congelator, am fript cât mai multă carne și am băgat restul într-o fântână adâncă, la răcoare. Poate nu se va strica vreo trei zile. Pe urmă, după miezul nopții, m-am băgat în patul cu ghije și am dormit, fără probleme de conștiință, după ce băusem și ceva tare, cred că votcă proastă, Stolicinaia. A doua zi mi-am amintit de indicațiile defunctei: „Buda e-n fundul grădinii. Dacă vi-s rușinoși, că, vedeți, n-are ușă buda și-n curte-ți bate vântul, atunci o luați pe poteca aia, după copaci, hârtie nu-i că nu mai apar ziare, dar găsiți frunze dă brusture.”
Absolut fain. N-am mai stat așa, la toaletă, în mijlocul naturii de când mă știu. Peste tot numai restricții la alea publice, adică îți bate lumea-n ușă să termini mai repede, se stă la cozi. În avion era chiar penibil, după masa de prânz – o emulație colectivă spre cabinele strâmte. Trebuia să aștepți până când lumea doarme, cu căști de liniște și ochelari de întuneric, atunci puteai coborî în compartimentul pustiu și liber. Mi-a fost groază de pălinca de găinaț. Acum am tras o dușcă matinală, de curiozitate, și nu m-am îngrețoșat. Voi mânca și viermii din șunca babei. Absolut totul. Că doar sunt în evul mediu. Și mai trăiesc. „Credeai că am murit, nu-i așa? Alicele s-au oprit în cojoace, domnule.” Baba venea acasă, să mănânce carne de mistreț. Consternat, constat că suntem iarăși doi. „Bine, scoate banii și te las singur, mă duc în cealaltă casă, la mama mea, că n-o duce prea bine, dar mai trăiește.” I-am lăsat niște dolari, n-o să aibă la ce să-i folosească, dar așa e omul nostru. Croafna și-a luat niște lucruri, inclusiv calculatorul și a plecat și de atunci nici n-am mai văzut-o. Nu înainte de a-mi spune vestea cea îngrijorătoare. „A mai venit în sat un orășan, ca dumeta, s-a oprit în casa de peste drum. Poate vrei să joci cu el un șah…”
Deci încă unul. Merita să-mi pregătesc arma, de data asta cu gloanțe pentru mistreț, care trece prin cojoc. Am scos binoclul și am scrutat casa de vizavi. Un tânăr, îmbrăcat în haine de piele neagră, categoric un motociclist. Agită o armă automată, o porcărie de Kalașnikov. M-a văzut. Îmi face un semn, de salut soldățesc. „Sunt bolnavi toți!”, îmi strigă. „Am venit să stau în singurătate și uite peste ce dau… Fuck you de boșorogi.” Și trage, foc cu foc de câteva ori. Apoi dă foc la casă. Dărăpănătura aia, acoperită cu paie arde ca o torță. „Că făcuși, bre?”, îi strig. „Urmează și ceilalți, n-ai de grijă!”, hohoti motociclistul. Încă o rafală și o altă torță se ridică. Fumul acoperă toată valea cea frumos împădurită. Nu după mult timp cinci focuri ardeau în sat, acompaniate de rafale de armă. Am închis poarta de lemn și ușa de la șura care dădea în grădină, le-am proprit temeinic cu bare de metal, coase, greble, am rostogolit butoaie goale în dreptul porților. Sunt baricadat. Dar nu pot ieși la vânătoare de groaza motociclistului. Curând pârâitul motorului se auzi în dreptul porții mele. „Hei, orășanule, deschide-mi!” În niciun caz n-o să-i deschid. „De la mine ce vrei?” „Știu că ești singur. Vreau să mă găzduiești și pe mine, că n-a mai rămas nimic de locuit în satul ăsta.” „În acest moment o pușcă stă îndreptată spre tine. Să nu te oprești mai aproape de zece metri că-ți zbor creierii!” Răcnesc pentru a mă descărca. Râde isteric: „Ești înarmat, vasăzică. Nu am de gând să dau foc casei în care te-ai aciuit… Nu eu sunt criminalul. Bâtrânii erau bolnavi, nu de coronavirus, ci de alte chestii, se târau prin case, nu mai aveau mult. Noi suntem sănătoși. Avem o șansă.” „Nu fi tu sigur de asta. Poate ai adus chiar tu virusul.” „Am scos din pivnițele astea tot vinul. Am sute de kilograme. Ți-oi da și ție, dacă-mi dai ceva de mâncare…!” „Du-te și mitraliază mistreți. Sunt cu zecile.” „Așadar tu vreți să-ți dau foc. Am s-o fac și pe asta. O făclie pe acoperișul ăla de paie și gata…” Nu mai aveam încotro. Am pus luneta și am ochit rezervorul lui de benzină de la motorbițiclu. Am tras. Vehiculul a făcut explozie iar motociclistul a fugit urlând pe uliță, cuprins de flăcări. Își primise pedeapsa. N-a ajuns departe… Acum aveam o liniște chiar mormântală. Am coborât pe ulița mare și am găsit damigenele. Am început să le car „acasă”. Când să pătrund în curte, nu mi-a venit să cred. Intrase calm, impasibil și fără dorința de a fugi un cerb enorm, cu coarnele cât cerul. Întrucât luasem și Kalașnikovul derbedeului, am ochit și i-am retezat gâtul. Podoaba coarnelor se rostogoli și animalul căzu într-o rână. Am ridicat un rug și după curățirea animalului l-am pus așa, imens, într-o țepușă, pe jăratic. L-am învârtit de sute de ori. Mirosea fantastic, a grătar de vânat. Am mâncat enorm, am băut poșirca lor de struguri Otelă, am băgat în fântână hălci de carne friptă. Apoi am luat o cuvertură cu motive populare și m-am întins, la soare, în iarba proaspătă din grădină. În fața mea se ridica, împădurit, dealul Gurguleului. Mă culcasem ziua și m-am trezit tot ziua. Am stat pe buda din fundul curții și am început să explorez grădinile. Explodaseră de legume, fructele atârnau greu pe crengile ce atingeau pământul. Am scos ceapă verde și am mâncat-o acolo, la fața locului, și așa am făcut cu niște roșii, ardei. Întors în primitivism, am cărat acasă morcovi, cartofi, varză, conopidă, prune, mere uriașe. Am găsit oale, a trebuit să le spăl cu săpun de rufe și cu ceva spirt din portbagajul mașinii. Am gătit totul într-o plită, am tăiat lemne. M-am spălat cu apa din fântână și m-am dezinfectat cu substanțele aduse din SUA. Așa treceau zilele și nopțile. Am prins zile călduroase, umblam dezbrăcat prin satul părăsit, mai ales din grădină în grădină, culegeam tot ce-mi plăcea și mă îmbătam mereu, că ajunsesem să nu mai deosebesc zilele de nopți. Cred că am visat că în vale trecuse un tren. Nu departe era calea ferată, dar nu era nicio mișcare de multă vreme pe acolo. Și totuși, auzisem ceva? Nu cred. Și într-o zi, tocmai stăteam la plajă pe pătura mea din grădină, când aud deasupra mea palele unui elicopter. Eh, o fi ceva teleghidat. Se oprise deasupra mea și, surpriză, prin portiera deschisă două persoane umane se agitau, arătând spre mine. Apoi elicopterul coborâ încet și ateriză în iarba grădinii. Am dat să fug, dar m-au oprit cu strigătele lor. „Hei, nu plecați, vrem să stăm de vorbă!” „Vreți pe dracu, numai de la zece metri…” „Tataie, s-a terminat. Gata circul. Lumea se întoarce acasă. Am zburat să vedem dacă mai trăiește cineva. Viața începe din nou. Suntem vindecați!”
Stăteam cu ei în iarbă, mâncând carne de cerb iar unul dintre ei chiar se chercheli de la o înghițitură de vin. Uitase de mult să mai bea. Mergeau la aerodromul Cioca din Timișoara și s-au oferit să mă ia la bord. Mi-am tăiat la repezeală barba și pletele, picau kilograme de păr de pe mine și m-am îmbrăcat oarecum, luându-mi și bascheții peste picioarele fără ciorapi. Din aer vedeam iarăși mașini pe șosele. Incredibil! Marele oraș apăru, în fine și mi-au dat o mașină ca să ajung acasă. Și iată-mă urcând scările blocului spre familia mea.
Acesta este un Happy End. Care, din păcate încă nu s-a întâmplat și în realitate. Suntem încă în mijlocul primejdiei letale și ne așteptăm să se termine într-un fel.
LUCIAN BURERIU
