Victor Ravini
— Cum poți să explici fenomenul că românii dintr-odată s-au aruncat în marea bătălie a modernismului din cultura Europei, lăsând în istoria literaturii, a artei și a dezvoltării ideilor multe nume celebre, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalități ale culturii occidentale? m-a întrebat Arne Ruth, pe când era redactor șef la Dagens Nyheter, principalul cotidian suedez.
— Noi, românii, n-am privit niciodată asta ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat. Românii au devenit o forță culturală călăuzitoare în Estul Europei, adică în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului. Au mai fost români care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină și s-au făcut cunoscuți ca cetățeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon îl citează adesea pe Dimitrie Cantemir.
I-am spus că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare despre janseniști, la cererea regelui Ludovic XIV. Apoi s-a dus la Moscova. El era ambasador al patriarhului din Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. A fost oprit ca dascăl al viitorului țar și trimis ca ambasador al Rusiei la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific. Milescu și Dimitrie Cantemir i-au dat lui Petru cel Mare ideea să deschidă ferestrele Rusiei către cultura occidentală. Ei doi, cât și fiica lui Cantemir, l-au sfătuit pe Petru cel Mare cum să aducă Rusia în rândul țărilor civilizate. Antioh Cantemir e recunoscut de ruși și de enciclopediile occidentale ca primul poet din literatura rusă modernă. El a fost primul ambasador al Rusiei la Londra și la Paris, a orientat Rusia spre cultura Franței și spre modelul curții de la Versailles. I-am mai spus că la români activitatea apostolică, de permanentă modernizare și deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari orașe din Europa, ca Moscova și Paris, face parte din tradiția și menirea noastră istorică. Arne Ruth a zis că Milescu, Dimitrie și Antioh Cantemir erau niște copii cuminți. Voia să știe cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara și Marcel Ianco.
— Da, am răspuns eu. Însă afirmarea românilor în cultura Occidentului nu începe în 1916 la Zurich cu dadaiștii, ci începuse deja la Paris, cu un copil minune. George Enescu devenise celebru în Franța cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat și la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, când avea 10 ani. Avangarda culturală română începe nu la Zurich, ci la Paris, cu două românce: Anna de Noailles, născută prințesă Brâncoveanu, ce se impune la Paris cu volumele de poezii din 1901 și 1902, și prințesa Martha Bibescu. Tot în 1901 și 1902, Enescu avea din nou succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române. Cei doi dadaiști au debutat pe românește în 1912, ca simboliști, la București. Erau adolescenți și n-au speriat pe nimeni în țară, așa că s-au dus să sperie Occidentul. Ei se fac auziți nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un orășel al băncilor, la periferia culturii europene. Erau mai mulți amatori de artă și literatură la Răscăieții din Vale sau în Azerbaidjan, decât la Zurich. La douăzeci de ani, cu bani puțini în cafenea, s-au apucat să critice principiile valorice ale celor cu bani mulți. Societatea elvețiană îi îngrădea cu bariere de limbă și de cultură, așa că ei s-au apucat să spargă toate barierele lingvistice și culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Publicaseră propriul lor Manifest Dadaist, pe care însă nu îl aplicau în practică. Se lăudau cu poezii compuse prin a așeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie. În realitate, alegeau cu grijă combinații de cuvinte, ca să șocheze și să trezească asociații de idei telegrafice, de revoltă împotriva societății burgheze. Ei puneau sub semnul întrebării întreaga civilizație europeană, ce ne decepționase cu atâta vărsare de sânge. Au folosit o tehnică literară mai veche din literatura română, necunoscută în vestul Europei. Au aplicat procedeul folosit de Caragiale în schița La Moși. Dadaiștii activau la Cabaré Voltaire, pe strada Spiegelgasse. Pe aceeași stradă locuia Lenin. Lenin a intrat în cabaret să vadă ce era cu gălăgia aia și să vadă dacă aveau vodcă. Așa l-a cunoscut pe Tristan Tzara, dar nu și-a dat seama că avea de a face cu un hâtru bun de glume, ci l-a crezut revoluționar de aceeași teapă cu el. Tzara i-a spus că Dada era un cuvânt compus din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negație, îndoială. Altora le-a spus că venea dintr-un dicționar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiștii înșiși se jucau. Nu a spus nimănui că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua în care se născuse el, Tristan Tzara. L-a păcălit pe Lenin să țină un monolog dadaist, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă și cu pseudonim, ca să nu-l repereze agenții poliției secrete elvețiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos (Dominique Nouguez, Lènine Dada, Ed. Le Dilettante, 2013). Tzara i-a pus în mână lui Lenin Manifestul Dadaist. Lenin a făcut asocierea de idei cu Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și a aplicat Manifestul Dadaist în practica revoluției rusești. Dadaiștii ziceau doar așa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătașilor! Moarte societății burgheze!” Însă Lenin nu și-a dat seama că dadaiștii erau niște copii zburdalnici, care glumeau. Iar ei nu și-au dat seama că se jucau cu focul. Tzara i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit pe Lenin. Dali nu s-a putut abține și a divulgat aspectul dadaist al revoluției lui Lenin într-unul din tablourile sale [căutați pe Internet: Dali Lenin]. Tzara doar a vrut să-și bată joc de Lenin și nu s-a așteptat că zăpăcitul avea scleroză la creier, de pe urma căreia a și paralizat și a murit, așa că avea să aplice năzdrăvăniile lor dadaiste, cu consecvența lui Păcală. Când popa i-a spus lui Păcală „Trage ușa după tine!,” Păcală a scos ușa din țâțâni și a târât-o după el. Tristan Tzara, Marcel Ianco, Eugen Ionesco și toți ceilalți avangardiști nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creațiile populare orale, în Caragiale și la alți înaintași. Ionesco spunea el însuși că a fost influențat de Caragiale. Dadaiștii și toți moderniștii din avangarda română își au rădăcinile în folclor și n-au inventat nimic nou pentru români, ci nou pentru occidentali. Tot ce au spus moderniștii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechii de Gânditori de la Hamangia încoace. Așa cum a zis La Bruyère: „Totul e spus și venim prea târziu după mai mult de șapte mii de ani de când există oameni care gândesc” (Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent.)
Arhe Ruth a zis că avangardiștii români nu s-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuși din arta africană. Am zâmbit:
— Unii critici occidentali au văzut în operele lui Brâncuși arta din coloniile lor, pe care le cunoșteau mai bine decât cunoșteau arta din România. De la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile române? Compozitorul maghiar Béla Bartók s-a inspirat din muzica populară românească, pe care a cules-o și a publicat-o.
A mai zis că țăranii români erau proști, analfabeți, nu puteau crea nimic, își legau caii de Coloana Infinitului, întrucât nu pricepeau că era o operă de artă.
— Într-adevăr își legau caii acolo. Însă țăranii pricepeau totul și vedeau în Coloana lui Brâncuși stâlpul cerului, din satul lor, unde își legau caii și îi băteau să alerge roată, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Ei recunoșteau Coloana lui Brâncuși ca fiind ceva al lor și făceau o liturghie pre-creștină, de taină cosmică, pe care orășenii nu aveau cum să o înțeleagă. Dacă inspirația lui Brâncuși ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci țăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară și s-ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin și impropriu pentru a lega caii acolo. Țăranii nu erau proști, ci erau mai cu cap și cu mai mult bun simț artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuși s-a putut desprinde de Rodin, dar nu s-a putut desprinde de ceea ce știa el din copilărie, din satul lui. Și nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoșească. A elaborat selecțiuni de forme și a șlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda și fără glaspapir. Chiar dacă țăranii n-aveau ochelari, n-aveau metru, iar creațiile lor erau uneori grunjuroase, aveau forme bine gândite, cu liniile bine croite, erau întotdeauna perfect proporționate și armonioase. Însă obiectele ieșite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esențial, mai aveau și o funcție cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuși dispare. Nu Brâncuși a inventat esențialismul în artă, ci țăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Țăranii reproduceau și perfecționau ceea ce știau ei de mii de ani. Statuetele de Gânditori de la Hamangia și multe alte obiecte de ceramică de la Cucuteni sau alte culturi arheologice, sunt de un modernism uimitor. Brâncuși a făcut să se minuneze Occidentul, însă meșterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduință de moșnegi, ar fi zis că sunt niște năzdrăvănii fără niciun folos practic și s-ar fi uitat cu neîncredere la orășenii extaziați, dispuși să plătească prețul unei moșii, pentru ceva care prin sate se vedea pe toate ulițele. Brâncuși nici nu a apucat să prelucreze toate formele și simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile țăranilor. Ce să mai caute prin Africa?
— De ce s-a spânzurat Urmuz?
— De creanga unui copac. Nu s-a spânzurat. S-a împușcat. Se zice că a vrut să denunțe moartea că este absurdă și a definitivat astfel o operă suprarealistă. Într-o lume în care mulți artiști copiază și imită alți artiști, nimeni nu mai cutează să îl imite pe Urmuz. Rămâne un mister pentru noi, din ce cauză s-a împușcat. Folclorul persiflează neliniștile existențiale, iar noi le tratăm cu autoironie și cu vin de buturugă. Toate curentele literare create de români, care au șocat Parisul sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare preluate din cultura orală a țăranilor români. Ca și Brâncuși. N-a inventat nimic nou. Nou era pentru occidentali. Dar pentru țăranii români, analfabeți cum erau ei, nu era nimic nou. Brâncuși doar a popularizat în Occident câte ceva din ceea ce țăranii români produceau de mii de ani, cu scopuri utilitare în principal și în al doilea rând cu aspect estetic.
Conversația asta a avut loc în seara de joi 4 ianuarie 1990. Mi-a spus să scriu toate câte i le-am spus și să i le trimit la redacție, să le aibă pe masă luni la prima oră. Să scriu cât mai mult, ca să aibă de unde să taie. I-am trimis, a tăiat cât a vrut și a apărut în primul weekend, când ziarul avea tirajul mai mare. Doar unul dintre cititori m-a căutat peste câțiva ani, ca să mă întrebe mai multe, iar conversația cu el urmează în alt articol.
