„În ceea ce priveşte transportul urban,
Bucureşti este o comunitate card.
Dar a ţine un plastic între degete
nu aduce cu sine modernul”.
12 ianuarie, ora 20. Trebuie să ajung la Otopeni, în aeroport, aşa că o iau spre Piaţa Victoriei. Mă opresc pe Bd. Lascăr Catargiu, în staţia de autobuz de lângă gura de metrou. Merg la ghişeul RATB, cu bancnota de 10 lei în mână şi cu intenţia clară şi sinceră de a-mi încărca pe cardul personalizat de transport suma de 7 lei, contravaloarea unui drum dus-întors cu autobuzul 783. În faţa mea, o doamnă în vârstă exclamă cu emoţie: „Aoleu! Şi eu cum ajung acasă acum?”. Doamna de la ghişeul RATB răspunde că poate să-i vândă un card Multiplu de călătorie, operaţiune care însă va fi mai scumpă, pentru că la costul călătoriilor se adaugă preţul noului dreptunghi din plastic. Femeia acceptă fără comentarii. Primeşte înapoi cardul ei verde şi Activ, care, dintr-un oarecare motiv atunci, pe moment, se manifestase inactiv, plus un card Multiplu, albastru.
Vine rândul meu. Înmânez cardul, pe care sunt inscripţionate primele 7 cifre din CNP-ul meu şi numele complet, plus bancnota de 10 lei. Spun ce vreau şi aştept returnarea plasticului verde şi a restului. „Nu pot să vă pun bani pe card”, îmi răspunde hotărâtă doamna. „De ce?”, întreb grăbită. „A căzut sistemul”, mi se răspunde. Lovită pe moment de totală lipsă de imaginaţie, sunt tentată să copiez în proporţie de 90% propoziţia pe care călătoarea din faţa mea o rostise cu câteva secunde mai înainte: „Aoleu…”. Ies din şablonul românului care ştie că are dreptul numai la obligaţii şi cer explicaţii suplimentare: „Ce înseamnă că «a căzut sistemul»?”. Femeia îmi răspunde simplu, neconvingător. Nu putea adăuga niciun fel de valoare în portofelul electronic cu care RATB mă racolase, promiţându-mi un fel modern de a călători. De fapt, îmi promiseseră mai mult de atât! Reclamele pe care uneori le văd în autobuze folosesc expresiile „călător corect” şi „manieră modernă de procurare a titlurilor de călătorie”. „Modernă unde?”, mă întreb pierdută în ochii neputincioşi ai doamnei de la ghişeu. Mi se oferă acelaşi deal, de a cumpăra un card Multiplu, albastru. Şi în loc de 7 lei, călătoria mea se scumpeşte ca acţiunile bune pe bursă: devine 8,6 lei! Protestez. De ce să pătesc mai mult, când culpa e a lor? Eu sunt călătorul model: am card personalizat, plătesc orice călătorie. Vreau şi acum acelaşi lucru. Să plătesc două călătorii, nimic în plus, nimic în minus. Nu vreau două călătorii plus un card nou. Card am deja! De ce să fiu obligată să mai cumpăr încă un suport pe care e stocat serviciul de care am nevoie, când mai plătisem o dată pentru un altul, suportul meu? Îmi vine o idee şi întreb: „Controlorii din trafic au fost informaţi despre căderea sistemului?”. Ceva în mine îmi spune că nu. Tentaţia de a mă urca în autobuz fără să plătesc e mare.
Discuţia ipotetică (optimistă) nr. 1 cu controlorul RATB: „Domnişoară, unde este biletul dumneavoastră?”. „Mă mir, domnule, că nu aţi fost informat că RATB nu mai are bilete! Doar lucraţi la ei, pentru ei. De unde să vă scot bilet dacă nu se mai vând de un an?”, zic. „Nu – nu! Unde e cardul dumneavoastră de călătorie?” „Aici”, zic şi scot dreptunghiul verde. Îl ia, îl verifică: „Păi nu aveţi nimic pe el, pe card”, se răsteşte la mine. „Păi ce să am?” „Bani, cum ar veni”. Scot trei fise de 50 de bani şi le aşez tacticoasă pe card. Înmânez instalaţia controlorului. „În card! Trebuie să aveţi banii în card!”, ţipă enervat, şi colegii lui se strâng în jurul meu precum corbii. „Domnule, dacă poţi să bagi banii ăştia în plasticul ăsta mic, mă fac agentul artistic al dumitale şi mergem la Las Vegas, să facem show-uri de magie!”, răspund victorioasă şi cobor la prima. Nu mă opresc, toţi au amuţit, poate pentru prima dată de când sunt controlori ai RATB.
Discuţia ipotetică (pesimistă) nr. 2 cu controlorul RATB: „Vin de la Piaţa Victoriei. Nu vă merge sistemul de încărcare, aşa că nu mi-am putut reîncărca cartela”, mă văd explicând fără pic de vină sau remuşcare. Evident că aş fi fost întrebată de ce nu mi-am cumpărat un card mai scump, preîncărcat. „De ce să-mi cumpăr aşa ceva, dacă e şi mai scump, iar eu sunt deja posesoarea unui card Activ personalizat? Doar nu fac colecţie!” E clar că n-aş fi scăpat fără amendă. M-ar fi prins ei cumva să mi-o dea. M-ar fi imobilizat, percheziţionat, scotocit buzunarele, luat geanta, găsit buletinul şi trimis amenda acasă. Sau m-ar fi dat jos din autobuz, cine ştie unde în afara Bucureştiului, ca data viitoare să-mi fie frică de ei şi să-i tratez cu respect, să nu-i ironizez cu chestii din astea, cu sistem căzut şi altele.
Mi-e ruşine să mă confesez, dar am sfârşit prin a-mi cumpăra un card nou, Multiplu, gest care mi-a adus un prejudiciu financiar de 1,6 lei. Nu e mare lucru, o să ziceţi. Dar gândiţi aşa: câţi am dat cu 1,6 lei în plus în seara de 12 ianuarie? Sau în ziua de 12 ianuarie? Sau în alte zile? Să fi fost 100? 1.000? Mai mulţi? Şi acum faceţi puţină matematică. RATB a avut încasări cu 160–1.600 de lei mai mult într-o zi pentru că toate doamnele de la ghişeu au spus trei cuvinte: „A căzut sistemul!”. Dacă mă aşez în mijlocul oricărei străzi din Bucureşti şi spun „A căzut sistemul!”, nimeni n-o să-mi pună în buzunar 1,6 lei. Niciodată. Şi totuşi, cum se face că unii pot să-mi ia şi să vă ia din buzunar 1,6 lei cu doar trei cuvinte?
Ora 20.15. Tot 12 ianuarie. Tot Lascăr Catargiu, staţie RATB. Aştept 783-ul. 15 minute în frig te pun rău pe gânduri. Ca, de exemplu: la ce oră o să vină autobuzul? Mă întorc la doamna de la ghişeu. În dreapta, pe geamul exterior, e afişat un orar. Scrie că seara, în zilele săptămânii, 783 vine la cutare şi cutare oră şi minut. Citesc ora 20.08. O întreb şi pe doamnă la cât vine autobuzul. Îmi zice că orarul indică ora la care autobuzul pleacă din Piaţa Unirii. Orarul nu precizează când autobuzul trece printr-o anumită staţie, ci doar când îşi începe ruta, în cine ştie ce colţ de oraş. Evident, această modalitate de orientare în timp şi spaţiu pe care RATB o propune călătorului este o invenţie pur românească. În lumea civilizată, acolo unde transportul în comun înseamnă deservirea reală a călătorului, fiecare staţie are un număr de identificare unic, cu orar afişat, care precizează, negru pe alb, cu exactitate, ora şi minutul când acel mijloc de transport va trece prin staţia respectivă, iar uneori orele când trece şi prin staţiile care urmează, ca să ştii dacă vrei să faci o plimbare şi să mai arzi nişte calorii până la staţia următoare. Şoferii care conduc autobuzele din acea lume civilizată sunt obsedaţi de precizia orarului, pe care îl respectă ca şi cum viaţa lor ar depinde de asta. Într-un sondaj recent realizat în New York printre şoferii de autobuze a reieşit că principala cauză a obezităţii unora dintre ei e legată de stresul provocat de respectarea întocmai a orarului fiecărei staţii în parte. Relevanţa sondajului pentru Bucureşti? Capitala nu va avea şoferi obezi niciodată! Şoferii RATB nu se confruntă cu stresul provocat de respectarea unor orare rigide; de fapt, ei nici nu au aşa ceva. În aceeaşi lume civilizată, autorităţile locale dezvoltă aplicaţii pentru iPhone şi BlackBerry care te ajută pe tine, călătorul: introducând numărul staţiei în care te afli, poţi să vizualizezi în timp real, pe hartă, unde se află mijlocul de transport pe care îl aştepţi. Şi dacă vă aşteptaţi că un sistem atât de high–tech să fie dublat de un la fel de sistem high–tech de plată a călătoriei, vă înşelaţi. Urci în autobuz, pui banii în puşculiţa metalică din dreapta şoferului, iar el îţi taie biletul de hârtie. Sau iei biletul dintr-un aparat la care selecţionezi ruta, introduci banii (hârtie şi fise!) şi primeşti biletul de hârtie, tipărit cu datele zilei şi ale momentului. Lumea civilizată foloseşte bilete de hârtie în continuare. Poate de aceea nu le cade sistemul niciodată şi totul funcţionează. Da, dar sistemul acelei lumi civilizate a pierdut-o pe doamna de la ghişeu, angajatul perfect care poate să scoată de la tine, călătorule, mai mulţi bani decât preţul unei călătorii!
Bucureşti este o comunitate card în ceea ce priveşte transportul urban. Dar a ţine un plastic între degete nu aduce cu sine modernul. Pentru RATB, Bucureşti este tabla sa de Monopoly. Regulile sunt puţine şi nu acoperă nici măcar 50% dintre situaţiile în care un călător se poate afla la un moment dat. De exemplu, să fie într-o staţie unde pe o rază de aproape un kilometru să nu existe punct de cumpărare a titlurilor de călătorie. Călătorul este cel care trebuie întâi să „călătorească” pentru a-şi procura biletul, pentru a putea călători, mai apoi, acolo unde trebuie să ajungă – motivul pentru care şi apelase la mijlocul de transport în comun în primul rând. De ce, dacă ai abonament pe o linie, când maşina cu numărul respectiv nu vine cu zecile de minute, e ilegal să iei una cu alt număr măcar pentru porţiunea de drum comună? De ce, în loc de o călătorie, ţi se decartează de multe ori două, fără să ştii? Şi când te urci în maşină ştiind că mai ai o călătorie, dar realizezi că „portofelul electronic” e gol, devii infractor automat, fără drept de apel. Păi primul infractor nu e aparatul care a luat mai mult decât ai vrut să-i dai în primul rând?
Aş putea să mai adaug rânduri şi rânduri, dar mi-e teamă că cineva de la RATB o să ia cu copy-paste de aici şi se va lăuda cu un nou plan de dezvoltare şi strategie pentru transportul în comun pe Capitală. Se va alege cu o funcţie importantă, salariu mare, iar eu o să rămân în continuare o simplă posesoare de card Activ RATB, un mic dispozitiv care fie te seacă de bani, fie de transformă în infractor. În ambele cazuri, călătorule, te-au lucrat!
Precizări:
1. Motivul acestui articol nu are la bază vreo amendă RATB pe care autoarea ar fi încasat-o nedrept, ci e un fel de scuză în avans pentru dăţile când va fi descoperită clandestin la bordul unui mijloc de transport în comun pe motivele deja enumerate, în special pentru cazul de „sistem căzut”.
2. Autoarea pretinde recuperarea prejudiciului de 1,6 lei, realizat în seara de 12 ianuarie 2012, folosind linia expres 783 din Bucureşti.
