În data de 17 februarie 2013 a avut loc concertul pianistei Angela Hewitt, în sala teatrului „Reynolds Industrie” din cadrul Universităţii Duke (Reynolds Industries Theater, Duke University) din orașul Durham, Carolina de Nord.
Născută la 26 iulie 1958 în Canada dintr-o familie de muzicieni, Angela Hewitt este interpretă a muzicii clasice. S-a făcut remarcată prin înregistrări și spectacole extraordinare susținute în aceste ultime decenii, câștigând foarte mulți admiratori cu interpretarea sensibilă a pieselor marilor compozitori, mai ales ale lui Johann Sebastian Bach. Angela Hewitt a început studiile de pian la vârsta de trei ani, a studiat și vioara, a luat și lecții de balet în Ottawa, apoi a urmat Conservatorul Regal de Muzică din Toronto, unde a studiat cu Earle Moss și Guerrero Myrtle și a continuat să fie studenta pianistului francez Jean-Paul Sevilla, de la Universitatea din Ottawa. Este în primul rând cunoscută pentru înregistrările muzicii lui Bach, începute în 1994 și încheiate în 2005, când a reușit să acopere toată aria de lucrări mari ale strălucitului compozitor. Discografia ei mai cuprinde lucrări de Couperin, Rameau, Messiaen, Chabrier, Ravel, Schumann, Beethoven și Chopin. În 2010 a înregistrat primul ei disc de concerte de Mozart, cu Orchestra de Cameră din Mantova (Italia).
Programul anunțat pentru această zi a fost: J. S. Bach – French Suite No. 6 in E Major BWV 817; J. S. Bach – Toccata în D Major, BWN 912; Claude Debussy – Pour le Piano; J. S. Bach – French Suite No. 5 în G Major BWV 816; C. Debussy – Suite Bergamasque; C. Debussy – L’Isle Joyeuse. Pe Angela Hewitt am ascultat-o într-un concert susținut tot aici în Durham, în anul 2009, interpretând cu măiestrie Variațiunile Goldberg ale lui Bach. Și de data aceasta, Angela Hewitt a executat piese ale compozitorului și organistului german din perioada barocă – Johann Sebastian Bach – considerat unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, născut în 1685 la Eisenach și decedat în 1750 la Leipzig, operele sale fiind apreciate pentru frumusețe artistică, profunzime intelectuală, tehnicitate și expresivitate. Perioada barocă a precedat perioada clasicismului și a dăinuit de la începutul secolului al XVII-lea, până la mijlocul secolului al XVIII-lea. J. S. Bach a scris muzică religioasă și laică: cantate, piese pentru orgă (preludii, fugi, tocate) și pentru clavecin – sonate, suite (franceze și engleze), partitele (suite germane), concerte instrumentale (6 concerte Brandenburgice). Amintim că a făcut parte dintr-o familie de muzicieni veche de 200 de ani, din care s-au remarcat 50 de instrumentiști străluciți și 9 compozitori, al căror nume s-a înscris pentru totdeauna în istoria muzicii universale. La 18 ani era un muzician desăvârșit, angajându-se pentru început ca violonist în orchestra prințului din Weimar. Mai târziu a ocupat funcția de cantor al bisericii Sf. Thomas din Leipzig, unde a rămas până la moarte. În mâinile lui, genul concertant a atins culmile desăvârșirii și ca toate geniile umanității, a depășit timpul și spațiul, ridicându-se deasupra epocii sale. Pianista Angela Hewitt a ales bijuterii muzicale, scoțându-le în evidență prețiozitatea, animată fiind de dorința de pătrundere în arta lui Bach și convinsă că Bach a scris toată viața ceva interesant: „Nu puteam să cred, că Bach ajuns la sfârșitul vieții sale și a scris în cele din urmă ceva plictisitor”, a exprimat. Suita vine de la cuvântul francez suite=succesiune, lucrare ciclică alcătuită din mai multe piese de sine stătătoare, diferite din punct de vedere al conținutului și al construcției și care urmează una după alta după principiul contrastului, istoricul lor pornind de la dansurile din sec. XVII – XVIII. Bach a dus la perfecţiune lucrările provenite din această muzică, păstrând titlurile dansurilor. Concertul a început cu piesa – French Suite No. 6 în E Major BWV 817 – (BWV însemnând catalog tematic) într-o atmosferă și interpretare liniștită, cu o emoție bine gradată și bine stăpânită. Cele opt piese scrise în gama majoră ne-au comunicat bucuria, începând cu Alemande care stabilește de fapt tonul întregii lucrări; Courante – adevărată fugă; Sarabanda – demnă și expresivă; Gavota și Bourrée de origine rustică – pline de viață, Poloneza – un menuet grațios și Gigue – cu care Bach încheie exuberant această suită. Angela Hewitt și-a exprimat preferința pentru Loure din a doua suită interpretată după Tocată – French Suite No.5 în G Major BWV 816 – alcătuită din șapte piese (Allemande, Courante, Sarabande, Gavotte, Bourrée, Loure, Gigue). Ea consideră Loure un dans teatral, un Gigue lent. Nouă celor care am ascultat această parte a suitei, ni s-a părut o reverie, ca și cum am fi privit un apus de soare și am fi ascultat valurile unei mări, puse în evidență prin diferitele intensități sonore… Superb! Toccata în Re Major BWV 912 ne-a impresionat prin ritmicitatea și acuratețea ei. Denumirea vine din cuvântul italian toccare= a atinge, lucrare pentru instrumente cu claviatură, cu o mișcare rapidă, clară, în valori scurte și care nu se execută legato. A avut imagini variate și puternice, îmbinând gravitatea și patosul organiștilor germani (provenit din arta claveciniștilor francezi cu ornamentația rococo-ului), cu suavitatea și cantabilitatea muzicii italiene, evitând linia melodică emfatică. Bach a asimilat aceste stiluri – german și italian – trecându-le prin propriul său filtru creator, înlăturând ornamentația inutilă, dăunătoare clarității. După un fericit alegro, Bach a introdus un adagio în stil recitativ, melodia fiind întreruptă de un tremolo, ca un murmur, un zornăit genial. Impresionant! Originalitatea interpretării, tehnica, flerul muzical și inteligența pianistei Angela Hewitt s-au combinat, oferindu-ne prilejul bucuriei de a asculta frumuseţea sonoră a muzicii lui Bach, a celui care a știut să folosească deopotrivă iubirea şi raţiunea ca pe nişte imense coloane de piatră, ultimele acorduri sau note dintr-un final inducând în sufletele noastre acea linişte promițătoare, binefăcătoare. Ne-am convins, pentru a nu știu câta oară, că măsura, armonia aparţin echilibrului acestei lumi şi muzica este aceea care o redă cel mai aproape de sufletul nostru, hrănindu-se cu patosul minții și al sufletului. Tehnica stăpânită perfect, precum și măiestria, pianista ne-a arătat-o și în interpretarea pieselor lui Claude Debussy – Pour le Piano, Suite Bergamasque și în special în ultima piesă L’Isle Joyeuse cu care și-a încheiat concertul. Muzica lui Claude-Achille Debussy (1862-1918), compozitor, pianist, dirijor și critic muzical francez, sugerează imagini şi stări sufleteşti prin jocul de lumini şi umbre, prin nuanţe armonice vaporoase, prin subtile diferenţieri dinamice şi fluctuaţii ritmice, toate însumând un lirism discret. Debussy a fost promotorul impresionismului, curent de mare răsunet în cultura muzicală, strâns legat de pictura lui Monet, Manet, Renoir, Cezanne etc. şi de poeţii Verlaine, Mallarmé, Valery, Baudelaire, Rimbaud. În timp ce Germania şi Austria cunoșteau la acea vreme experienţele expresioniste, Franţa aducea în cultura europeană muzica impresionistă, fiind mai degrabă o succesiune de impresii decât desfăşurări sonore dictate de o idee clară, un simţ rafinat în cizelarea îngrijită a detaliilor formei şi în dozarea efectelor sonore. În acest mod, impresionismul rămâne legat de romantism, fiindu-i proprie dominaţia subiectivului şi depărtarea de realitate, oferind o înțelegere poetică a muzicii. În muzica noastră românească aceste calități au fost remarcate în lucrările lui George Enescu. Pour le Piano – de fapt o altă suită franceză constituită din trei parți: Prélude, Sarabanda și Toccata –, s-a asemuit cu piesa lui Bach. Preludiul bogat în diferite sonorități și efectul de pedală a fost plin de ritm și armonie, Sarabanda – gravă, lentă și elegantă, Tocata constituind piesa de rezistență care a demonstrat performanța interpretării pianistei. Suita Bergamasque alcătuită din Prélude, Menuet, Clair de lune, Passepied, își are numele de la poemul lui Paul Verlaine „Clair de lune”: Votre âme est un paysage choisi / Que vont charmant masques et bergamasques / Jouant du luth et dansant et quasi / Tristes sous leurs déguisements fantasques. / Tout en chantant sur le mode mineur/ L’amour vainqueur et la vie opportune, / Ils n’ont pas l’air de croire à leur bonheur / Et leur chanson se mêle au clair de lune, / Au calme clair de lune triste et beau, / Qui fait rêver les oiseaux dans les arbres / Et sangloter d’extase les jets d’eau, / Les grands jets d’eau sveltes parmi les marbres. (Ți-e sufletul un peisaj ales, / Cu dans bergam și măștile bizare / Ce din lăute adiind, adesea / Par triste sub fantasta deghizare. / Cântând iubirea pe un ton minor / Și tot la fel viața oportună, / Par să nu creadă-n fericirea lor, / Iar zvonul li se pierde-n clar de lună, / În calmul trist al lunii, dând răgaz / În arbori păsărilor să viseze / Și să suspine, zvelte și-n extaz / Printre statui, havuzurile treze.) Pianista declară că este piesa ei favorită încă de la vârsta de paisprezece ani, apreciind partea a treia, „Clair de lune”, întâiul ei titlu fiind „Promenadă sentimentală”, parte în care a atins cu delicatețe clapele pianului, revărsându-se apoi asupra lui în dulci arpegii… Luna glisează pe cer printre nori… Angela este pătrunsă de fiorul liric, străbătută de gânduri, de întrebări care așteaptă răspunsuri… Degetele alunecă delicat pe clape… În sală se aud sunetele magice create de atingerea nuanțată a clapelor pianului, sub dicteul inimii dar și al minții… Fiorul liric ne cuprinde pe toți… Visul!, da, visul este cel care mângâie… Suntem fericiți numai atunci când visăm la o dragoste mare… Și… „zvonul” se pierde-n clar de lună… Angela ridică mâinile, ele rămân pentru câteva clipe suspendate în aer, privirea ei imploră cerul pe care vede luna glisând… Se trezește din vis și… reia ultima parte a suitei: Passepied – dansul executat cu măiestrie, acel staccato arpeggio al mâinii stângi. Superb, superb! L’Isle Joyeuse a fost inspirată de pictura francezului Antoine Watteau „L’embarquement pour Cythera” (Îmbarcarea spre Citera), Cythera fiind o insulă din Grecia, locul de naștere a zeiței Venus – zeița dragostei -, zărită în partea dreaptă a tabloului. Sentimentul bucuriei redat prin ritmicitatea piesei a cerut desigur un mare efort din partea pianistei, dar dificila piesă a fost redată cu măiestrie artistică, virtuozitate tehnică și înzestrare pianistică a minunatei Angela Hewitt. Aplaudată îndelung de public, Angela Hewitt a preferat să rămână pentru încă câteva clipe în atmosfera compozitorilor impresioniști, interpretând o piesă a lui Ravel. Muzica ne dă aripi, ne ridică deasupra acestei lumi terne, mi-am spus, părăsind sala teatrului.
|