Aş dori să precizez că denumirea de „Banca amintirilor” a fost inspirată de dragul meu frate, Eduard, când i-am revocat câteva amintiri plăcute din anii copilăriei. Atunci el m-a sfătuit să deschid o „bancă a amintirilor” cu capital uman… care nu falimentează aşa uşor precum restul băncilor financiare. I-am reţinut sfatul. Iată prima depunere!
***
Într-o zi, pe la mijocul anilor ’60, sunt chemat la „ordin” de inginerul şef al uzinei „Înfrăţirea” Oradea! Primesc sarcina de a merge la „importanta” întreprindere (locală, desigur!) numită „Vin Export” unde exista un aparat de capsat cutiile cu flacoane de vinuri… şi să văd cum este făcut!!! Un fel de spionaj industrial comunist precoce! Glumesc! Această acţiune m-ar fi ajutat la proiectarea unuia aparat asemănător cerut de „Gospodăria de partid” care printre altele deţinea în afara oraşului o mare şi modernă fermă de producţie. Dorind să-şi exporte „trufandale” în nişte condiţii cât mai moderne, aveau nevoie să-şi capseze cutiile pe care le trimitea peste graniţa!
Mă prezint la directorul întreprinderii respective care mă dă pe mâna unui şef de secţiei. Acesta mă plimbă prin marea întreprindere. Văd intr-o hală mai multe butoiaşe mici de lemn, frumos executate. Fiecare butoiaş avea ataşată cu un lănţişor o cană de tablă!!! L-am întrebat pe inerlocutorul meu care este rostul acestor butoiaşe şi a lănţişorului cu cană. Atunci, tovul şef (de secţie, desigur!) mi-a explicat cu mândrie că „minunăţia” este invenţia lui „proprie şi personală” şi că aduce mare economie întreprinderii! A continuat să-mi explice pe îndelete în ce constă această economie… despre care bineînţeles eram foarte curios. M-a privit în ochi şi mi-a explicat cu mare bucurie şi satisfacţie că… până la „invenţie”, muncitorii, pentru a-şi lecui setea şi a-şi mai ridica moralul, pierdeau timp să coboare la subsol, în pivniţa unde erau butoaiele uriaşe cu licoarea lui Bachus! Acolo, deschideau caneaua şi umpleau o cutie de conservă goală cu vinul preferat! Fiind în grabă, deseori nu închideau bine robinetul şi din „pic cu picul” care se scugea se facea dedesubtul butoiului o baltă mare, în care se risipeau cantităţi valoroase de vin. După aplicarea invenţiei s-a realizat o economie substanţială de produs viticol şi astfel toate părţile s-au declarat mulţumite. Bineînţeles l-am felicitat şi eu pentru năstruşnica idee şi m-am gândit unde şi în ce domeniu ar mai putea fi aplicată o asemenea invenţie. Continui să mă mai gândesc şi acum, dar chiar după zeci de ani de la acea întâmplare… mintea mea refuză să găsească o „găselniţă” facilă!!!
După ce am văzut şi studiat miraculoasa maşina de capsat, mi-am luat notiţele necesare pentru a o copia, am raportat tovarăşului inginer şef (al meu, desigur!) că este realizabilă! Apoi i-am predat cutia cu cele 12 feluri de vin oferite „ca reclamă” de directorul întreprinderii „Vin Export”. S-a bucurat nespus… bătându-mă prieteneşte pe umăr! L-am văzut cum îi sclipesc ochii de mulţumire şi l-am simţit că mustăceşte ceva, că… îi trece ceva prin cap! O idee „revoluţionară”!
Aflându-se în relaţii bune cu Tovul Şef (pe ăsta în scriu cu majuscule ca era mare grangur la partid!) care se ocupa de probleme economice pe judeţ, cel care ne ordonase „spionajul industrial” al „reconstrucţiei din temelii al importantei maşini de capsat”, spera ca prin îndeplinirea ordinului să ne recompenseze cu niscaiva atenţii! Aşa era atunci – o mână spăla pe alta… şi amândouă spălau faţa orânduirii! Mi-a sugerat, deci, să transportăm noul agregat de capsat, executat la intreprinderea „Infrăţirea”, chiar cu maşina neagră a bosului… de la partid! De ce? Pentru că astfel cei de la serele „Gospodăriei de partid” ne vor umple portbagajul cu roadele pământului cultivate acolo: roşii, castraveţi, ardei, morcovi şi alte trufandale! Etc. Etc.! Produse care la acel început de primăvară erau un vis pentru mâncătorii şi muritorii de rînd!
Zis şi făcut! Ducem „agregatul capsator” cu maşina intreprinderii până la Tovul Şef de la partid, apoi, după ce i-o arătăm şi observăm pe faţa Domniei sale că este foarte mulţumit şi satisfăcut de ceea ce am realizat, îl rugăm să ne dea cu împrumut Volga sa „neagră” pentru că mârţoaga noastră are pană. A acceptat imediat cu mărinimie anunţându-ne că ne v-a însoţi şi dânsul! Îmi frecam mâinile de bucurie că ne vom întoarce cu portbagajul plin de trufandale chiar dacă va trebui să impărţim „achiziţia” în trei după terminarea misiunii. Una mie, una ţie… una lui Popa Ilie! Adică Tov Şef, Inginerul şef şi mandea! Deja îmi şi făcusem planul la câţi prieteni şi cunoscuţi voi cadorisi câte-un morcov, o roşie sau un ardei-trufanda! Mă simţeam ca un bun samaritean imaginându-mi… bucuria de pe faţa acestora (a prietenilor!) admiraţia şi recunoştinţa pentru asemenea bunătăţi. Căci vorba aceea: „Dar din dar, se face rai!”
Am ajuns la poarta fermei, unde se pare că portarul cunoştea deja maşina. A deschis repede, fără să pună întrebări şi ne-a onorat cu un salut milităresc! Maşina a fost dirijată către sediul directorului faimoaselor sere, iar Tov Şeful responsabil cu problemele economice pe judeţ a intrat să-l contacteze! Din păcate nu era la birou, nici el, nici adjunctul, nici inginerul şef. Nici măcar secretarul de partid! Am aşteptat minute bune dar nici una dintre feţele căutate nu şi-au făcut apariţia!
Apoi am intrat (împreună cu Tov Şeful de la partid) în secţia unde… la banda rulantă, femei harnice puneau produsele în pungi care trebuiau să fie livrate în Germania. Din pungile care aveau pe o parte plasă ne făceau cu ochiul nişte ardei minunaţi. Doamne, ce graşi şi frumoşi erau! Îţi lăsa gura apă! Şi mie şi Tov Şefului… Neavând în spatele nostru un şef cât de mic, pe care să-l vrăjim cu apetitul nostru, nu am îndrăznit să luăm de pe bandă nici măcar o pungă, de frică să nu fim calficati ca hoţi! Căci pentru lucrătoare… noi eram doar nişte „gură-cască”! Până la urmă ne-am pierdut răbdarea, apetitul şi speranţele, am făcut stânga-nprejur şi ne-am urcat în maşina neagră părăsind cu regret acel corn al abundenţei trufandalistice!
Am revenit de la fermă spre oraş cu învăţăminte, atât eu, cât şi Tovul Şef. Eu cu zicala „Să nu vinzi pielea ursului din pădure”, iar Tovul Şeful… că nu orice vizită anunţată din timp este benefică. Am înţeles amândoi că de vină fusese telefonul dat de Domnia Sa prin care îşi anunţase vizita la obiectiv! Si astfel a realizat cred, ce înseamnă „Vine şeful cel mare de la partid!” şi de ce s-au evaporat toţi factorii de conducere de la serele cu pricina. Ştiau ei ce trebuie ştiut…!
George GOLDHAMMER
Holon, Israel
25 august 2014
