ÎN DRUM SPRE CETĂŢILE PONORULUI
Intenţia mea nu este de a face reclamă turistică unor locuri atât de minunate precum „Lacul cu apă termală” de la Băile Felix sau „Cetăţile Ponorului” de pe Platoul Padiş şi chiar dacă aş face-o aş pune condiţii de comportament celor care intră în templul naturii! Un comportament ca cel amintit de tatăl prietenei mele din copilărie, profesoara de biologie Anna Marossy (recent decedată), şi dânsa mare iubitoare a naturii, împreună cu care am colindat mulţi ani minunatele zone turistice ale Bihorului, în special ale Munţilor Apuseni, cea care a luptat până în ultima clipă şi pentru a salva rezervaţia naturală „Lacul cu flori de Lotus” de la Băile Felix, al cărei pârâu de alimentare cu ape termale, Peţa, a fost aproape secat în urma aprobării date de edilii nepricepuţi pentru construcţiile din apropiere şi care au „furat” apa caldă pentru consum propriu ale acestei minuni a naturii care dainuie de mii de ani.
Iată ce îmi relata Anna Marossy: „Tatăl meu spunea că pădurea este ca o biserică, acolo nu strigi, mergi încet să nu sperii animalele şi nu aveam voie să culegem florile cu pumnii, puteam să culegem două, trei fire de ghiocei să-i ducem mamei acasă. Nu e voie să ducem nimic din natură. Am învăţat că în aceea biserică a naturii nu ţipi, nu urli, şi cel mai important, respecţi tot ce te înconjoară, iar acest lucru l-am transmis tuturor celor din jurul meu”.
Si o altă amintire despre distinsa mea prietenă… Când în acei ani ai excursiilor noastre am dorit să realizez o lucrare de artă cu titlul „Prima iubire”, am rugat-o pe Anna Marossy să-mi ofere o parte infimă din părul ei bogat pentru a putea face două codiţe care au dat viaţă compoziţiei pe care o vedeţi în fotografia ataşată (1) şi care acum are o şi mai mare valoare… deoarece după marea ei plecare… a dorit să fie incinerată iar cenuşa ei să fie inprăştiată în zona iubită de dânsa, la Padiş, în Munţi Apuseni.
Cetăţile Ponorului, sunt situate pe platoul carstic Padiş, acest aşa-zis „Everest al speologiei românesti”, unul din minunatele creaţii ale naturii din Munţii Bihorului. Pe aici şi-ai plimbat paşii personalitati ale speologiei precum Emil Racoviţă sau René Jeannel. O altă fotografie din colecţia mea redă parţial drumul spre acele meleaguri de vis. Privind imaginea trebuie automat să simţi liniştea locurilor şi să auzi muzica naturii: greieri, ciripitul păsărelelor sau foşnetul păduri de care te apropii. Totul se imprimă pe ecranul memoriei, bine păstrat şi care dăinuie o viaţă.
Îmi reamintesc şi aş dori şi să-l revăd pe „meşterul pietrar” (foto 2) întâlnit nu departe de comuna „Pietroasa”, pe drumul către Cetăţile Ponorului, la o exploatare de piatră, de granit, unde el muncea, şi de la care, cu toată simplitatea lui, dar ajutat de o logică bună, am învăţat ce înseamnă experienţa. Lângă el am văzut un ciocan mare cu o coadă lungă subţire şi rotundă, combinaţie ce mi-se părea nepotrivită… La întrebările mele am primit răspunsuri direct la temă ca de la un bun profesor. De ce acel instrument are coada lungă subţire şi rotundă? Răspuns: „Este lungă ca să aibă putere mai mare la lovire! Este subţire şi lungă să amortizeze impactul cu mâna când loveşte! Este rotundă pentru a se roti mai uşor în mână. Să fie cu partea mai grea la capăt pentru a da lovitură pietrei acolo unde el doreşte”. Fiind mulţumit de răspunsurile „domniei sale” i-am întins o mână caldă urându-i toate cele bune unui om care pentru oricine ar fi meritat toată aprecierea.
Apropiindu-mă de comună Pietroasă, la marginea păduricei dau de o femeie (foto 3) care păzea vacile… care păşteau în tihnă. Cum începuse o ploaie mai blânduţă, femeia şi-a pus pe cap „o umbrelă” pe care cei din popor o numeau „umbrela şarpelui”. Prima impresie ce mi-a făcut-o această femeie a fost, fără exagerare, că ploaia a ajutat să răsară o floare numită OM, nepoluată şi neafectată de unele aspecte ale răului vărsat asupra naturii de modernismul cotidian. Cum am o deosebită plăcere să stau de vorbă cu oamenii (încă oameni! Sic!) o întreb de nume… Îmi spune scurt că o cheamă Saveta! De vârsta nu o întreb, neavând nicio importanţă pentru mine. Când i-am spus că aş vrea să-i fac o fotografie, un instinct ascuns de femeie s-a trezit în dânsa şi m-a rugat să aştept un pic până îşi trage mâneca să se vadă că are ceas! Aşa era pe vremuri… Ceasul era un obiect de preţ, iar ce-i puţini care îl posedau, făceau tot posibilul să-l scoată la vedere… Mi-a dat voie s-o trag în „chip” – adică să-i fac fotografie – dar m-a rugat, dacă pot, să îi trimit şi ei prin poştă imaginea… Poza promisă i-am expediat-o, dar în amintirea ei şi ale acelor locuri, am purtat-o cu mine peste tot pe unde m-am mutat.
Bineînţeles, şi cu această doamnă a munţilor, am avut o discuţie lungă şi plăcută despre viaţa, supravieţuire, natură şi omenie. Niciunul din noi nu am dat importanţă ploii „mocăneşti” care ne mai biciuia din când în când. Apoi, rămânând singur, am căzut pe gânduri meditând la „simplitatea vieţii şi la relativitatea fericirii”… şi de câte cuvinte rele sunt păziţi aceşti oameni simpli: stres-drog-teroare-depresie…
De câte ori recitesc ce am scris în „banca amintirilor” mele… parcă imposibilul de a da timpul înapoi se diminuează, gândurile se transformă în realitate, iar eu devin din nou tânăr ca şi în acei frumoşi ani descrişi aici.
——————————–
George GOLDHAMMER
Holon, Israel
27 noiembrie 2015 (2022)
