LA PÂNDĂ
Poate pentru mulţi, paianjenul, inspiră frică cu toate că este mai paşnic ca un tigru sau un şarpe veninos… Dacă am fi întrebaţii la repezeală motivul fricii noastre sunt convins ca nu am primi răspuns care să justifice. Poate psihiatru ne-ar putea explica mai pe larg termenul de arahnofobie şi implicaţiile acesteia! S-a constatat de către Asociaţia Psihiatrică Americana că unul din zece indivizi sunt arahnofobi prezentând simptome diferite. Unii ţipă, alţii plâng, leşină… alţii traspiră, au palpitaţii… chiar şi atunci când văd o poză cu „monstrul”! Ce mai, un adevărat dezastru în mintea celui speriat…!
Nu pledez pentru o mare dragoste pentru această fiinţă care îşi are locul bine determinat în echilibrul naturii, dar pentru studiu şi înţelegere merită să ne oprim câteva clipe asupra obiceiurilor şi modului de viaţă al păianjenului. Dacă vom fi calmi, ne vom schimba optica asupra acestui mic „animăluţ” cu opt picioare din ordinul arahnidelor. Dacă vom privi cu răbdare cum îşi construieşte plasa vom avea numai aprecieri şi admiraţie asupra aceastei creaturi ciudate şi ne vom da seama că avem în faţă un talent „multilateral”, un inventator, un constructor, un chimist desăvârşit în producerea materiei din care îşi construieşte firele de mătase! Este de admirat cum fără instrumente de precizie sudează elementele plasei cu o mare precizie.
Am să amintesc un mic exemplu cu unul din multiplele specii care găsit originalul mijloc de răspândire a „noilor născuţi” în lumea largă… cu ajutorul vântului. Mama păianjen construieşte din firul minune, care în realitate este format din sute de fire pe care nu le vedem, o mini paraşută de care fixează unul din noi născuţi şi pe care o lansează apoi pe aripile vântului. Dacă vom privi mai atenţi, toamna vom putea observa mici ghemuri albe de care atârna un punct negru care este „paraşutistul” în drum spre o viaţă nouă. Am auzit ca există păianjeni de apă care îşi construiesc un fel căsuţă subacvatică, un mic batiscaf din mătase care are forma unui clopot şi pe care le foloseşte ca adăpost permanent şi ca loc pentru a-şi creşte puii!
Păianjenul este şi un chimist priceput, luând-o cu mult înainte chimiei moderne umane! El ştia deja, de mii de ani în urmă, „tehnologia” de fabricare a unui adeziv cu care-şi impregnează firul plasei, adeziv care nu-şi pierde calităţile, rezistă la toate intemperiile, fie soare, fie vânt sau ploaie. Este o mare strategie pentru a şti unde să-şi fixeze plasa, pentru a cunoaşte şi legile atracţiei universale, dovada că întotdeauna aşteaptă vânatul stând cu capul în jos – ştiind că cine cade în plasă va avea tendinţa de a cădea în jos. Este de admirat cum fără instrumente de măsură sudează la distanţă precisă firele.
După această lungă introducere ce nu aparţine specialităţii mele, trec la greutăţile amuzante întimpinate la eternizarea plasei fine cât şi a constructorul ei. De fapt un experiment. Am observat că în colţul înflorit cu trandafiri din grădina mea este locul preferat al păianjenilor pentru a-şi construi plase. Am făcut un cadru dreptunghiular din lemn şi l-am pus între tufele de flori în ideea că păianjenii vor găsi acest „instrument” ca ceva ideal pentru a-şi construi lucrarea. Din motive numai de ei ştiute au ignorat total „ajutorul” meu. Mai apoi, am luat cadrul de lemn şi l-am atârnat de o sârmă, ştiind din observaţii că niciodată nu-şi fixează plasa de un gard metalic şi astfel poate îi voi convinge, dar nici de data aceasta nu am avut succes! Ştiind că apa nu le place, dovadă că pe timp de ploaie se adăpostesc sub frunze, am pus sub cadru o tavă cu apă… Apoi am pus un nou paiangen în cadru! Sus era sârmă de metal ce ştiam că nu-i place, jos tava cu apă, deci un alt obstacol şi, în sfârşit, după două săptămâni de foame a început să construiască plasa mult dorită pentru a vâna o muscă, un ţânţar sau ceva comestibil. Restul ce a urmat a fost tehnica şi bucuria realizării şi imortalizării fotografice a uneia din minunile naturii.
—————————
George GOLDHAMMER
Holon, Israel
9 iulie 2017 (R2022)
