Aş dori să precizez că denumirea de „Banca amintirilor” a fost inspirată de dragul meu frate, Eduard, când i-am revocat câteva amintiri plăcute din anii copilăriei şi tinereţii. Atunci el m-a sfătuit să deschid o „bancă a amintirilor” cu capital uman… care nu falimentează aşa uşor precum restul băncilor financiare. I-am reţinut sfatul. Iată următoarea depunere!
***
Consider necesar câteva explicaţii ce au dus la naşterea unor „fantome”, la care am avut o contribuţie personală neintenţionată. Sunt un pasionat iubitor al naturii. Am căutat şi găsit modalităţi de a păstra frumuseţi sub o formă artistică. „Frumuseţi neobservate”! Aşa s-au şi numit expoziţile avute de mine… care deseori s-au bucurat de un mare succes.
Dupa această introducere, revin la imprejurările care au dus la naşterea „Fantomelor”, fapt care are legatură directă, deci, cu activitatea mea expoziţională. Cu mulţi ani în urmă am dorit să realizez cu ajutorul tehnicii mele de conservare o mică părticică din minunatul roman scris de Ernest Hemingway „Bătrânul şi marea”. Am încercat să vizualizez momentul când bătrânul pescar ajunge la mal după o luptă eroică cu uriaşul peşte mult visat, dar care… până la urmă este devorat de rechini rămânând din el doar scheletul.
Din punct de vedere tehnic nu au ridicat probleme realizarea aspectului de mare, a malului mării, a unui cer albastru, sau a bărcii… Problema era scheletul de peşte, dar şi ăsta părea simplu de rezolvat! Cum peştele conform descrierii din carte trebuia să aibă aproape lungimea bărcii, mini-exponatul meu ar fi avut aproximativ 12-15 centimetri. Şi astfel după ore de gandire, masurători, m-am pus pe treabă! L-am rugat pe tatăl soţiei mele, care era pescar amator, să-mi aducă vreo zece peşti de lungimea dorită… şi am fost servit prompt. Problema mare însă, după cum am relatat mai sus, a fost obţinerea scheletului, adică îndepărtarea cărnii şi a organelor interioare, adică a tot ce conţine peştele, cu excepţia oaselor capului, coloanei vertebrale şi a costiţelor fine, care, cu toate „tehnicile folosite” se desprindeau de la locul lor firesc. În ideea reuşitei acestor amănunte, aş fi aşezat scheletul lângă barca ajunsă la mal, conform descrierii, şi aş fi inclus totul în răşină transparentă precum alte lucrări personale de artă.
După mai multe incercări nereuşite ştiind că „mai are balta peşte” l-am rugat din nou pe tata-socru să-mi mai aducă încă vreo zece peşti, având o idee salvatoare… La 30 de kilometri de Oradea, oraşul în care locuiam, se găseau mai multe păduri frumoase, dintre care una, chiar aproape de comuna „Lăzăreni” unde aveam nişte cunoştinţe. O pădure în care am colindat foarte des, în lunile caniculare de vară, în căutare de natură, răcoare şi de aer curat. Frumuseţile locului m-au inspirat deseori în conceperea lucrărilor mele „de artă”. Locul era minunat. M-am plimbat pe covorul de iarba si frunze uscate, am ascultat cântecele păsărelelor, greierii, vântul, freamătul copacilor, bijuteriile zburătoare, fluturi şi insecte. Şi ca în orice pădure şi aici era un mare muşuroi de furnici pe care în căutam asiduu! Aveam nevoie de acele furnicuţe considerate pe bună-dreptate „sanitarii pădurilor”!
Am crezut că le voi face un bine micilor vietăţi dacă voi aşeza cei zece peşti pe muşuroiul lor… iar dânsele flămânde vor devora carnea de pe oase! Şi astfel vom profita fiecare dintre noi! Furnicutele vor fi cu burta plină iar eu cu scheletele mult-dorite! Zis şi făcut… Le-am urat macăcioaselor „poftă bună” şi m-am reîntors satisfăcut acasă, la oraş! În prima duminică liberă am încălecat pe năzdrăvana mea motocicletă „C.Z.” şi am călărit plin de speranţe spre minunata pădure unde îşi aveau lucrătoarele mele lăcaşul! Dar o mare supriză, de fapt dezamăgire, mă aştepta în pădurea cu muşuroi! Am găsit peştii întregi, exact în pozitia pe care i-am aşezat. Erau mai uscati şi miroseau îngrozitor. Neatinşi însă de furnici! M-am aşezat necăjit la rădăcina unui copac din apropiere şi am cugetat pe îndelete. Până la urmă am găsit explicaţia. Furnicile mele bihorene nu cunoşteau carnea de peşte şi de aceea nu s-au atins de ea! Nu le-o fi plăcut nici mirosul emanat de către acele fiinţe necuoscute lor…
Şi acum începe reala poveste a naşterii „fantomelor”. Cum pădurea mă atrăgea prin minunăţiile ei, nu la multă vreme mi s-a făcut dor de verdeţa acesteia şi de concertul zburătoarelor de prin copaci. Încalec din nou batrânul meu „C.Z” şi o iau aţă spre pădurea de lângă Lăzăreni! Nu intru bine în acel rai verde că dau nas-în-nas cu un pădurar – cu puşca-n spate – pe care îl ştiam mai de multă vreme. Mă intreabă ce fac pe acele meleaguri… Îi spun ca sunt în căutarea liniştii şi a aerului curat. Se uită la mine cu niste priviri ciudate şi dă să plece murmurând abia şoptit „Dumnezeu să te ocrotească!”. Rămân uimit de mesajul lui. Altădată ne despărţeam spunându-mi bihoreneşte tradiţionalul „Alduiască-te Dumnezeu!”. Mă uit în ochii lui cu atenţie şi observ o oarecare îngrijorare. Fără să-l întreb nimic îşi face semnul crucii şi îmi spune: „Ascultă domnul meu, tata tatii, cât şi toţi din neamul meu au fost pădurari, dar amu vă spun sincer că mie îmi este frică de pădure! Pe aici umblă fantoamele şi diavolu’!” Şi îşi face din nou semnul crucii! Îl întreb ce s-a întâmplat, se uita în stânga, se uită-n dreapta, se uită-n sus, apoi în jos… îşi mai face trei cruci, după care se apropie de ureachea mea şi îmi şopteşte: „Tulai Doamne domnu’ mneu, p-aice umblă necuratu’! Nu este nicio baltă prin apropiere, nicio vale, nicio apă curgătoare, dar am văzut peşti prin copaci şi la rădăcina lor! Cum o putut s-ajungă în aceste locuri? Asta-i făcătură sau vrăjitorie! Nime’ nu mai vre’ să vină la pădure. Tăţi ţăranii din Lăzăreni îs spăriaţi!”
M-a umflat râsul şi am încercat să-l liniştesc pe bietul om povestindu-i că „mâna necurată” a fost a mea… că eu am pus peştii acolo, să fie mâncaţi de furnici… S-a uitat sceptic la mine şi simţeam că nu mă crede. Mi-am cerut scuze ca am creat neintenţionat acestă spaimă, motivând intenţiile mele artistice şi concursul la care trebuia să particip. I-am vorbit de Hemingway, de romanul lui, de premiul Nobel, de omagiul pe care intenţionam să i-l aduc prin opera mea de artă. Apoi i-am povestit despre cazuri în care, datorită unor furtuni puternice pe mare, peştii au fost ridicaţi la ceruri, în nori, apoi norii duşi de vânt şi-au slobozit captura piscicolă în diferite locuri îndepărtate… odată cu ploaia. Mă privea cu neincredere în continuare şi sunt convins că nu a crezut o iotă din ceea ce i-am spus! Păcat! Sper că timpul marele vindecător, să-l tămăduiască de această greşită părere.
Lucrarea am terminat-o până la urmă. Am avut bucuria să obţin un schelet de peşte aproape intact! Ei, cum!? Vă povestesc eu altădată! Acum „Omagiu lui Hemingway” stă la loc de cinste în expoziţia mea personală şi cu fiecare privire pe care o arunc intr-acolo mi se deschide „banca amintirilor” unde am depus la păstrare „tot ce a fost mai frumos pe parcursul tinereţilor mele”… Privind lucrarea revăd pădurea, aud muzica păsărelelor şi stau de vorbă cu pădurarul nostru speriat…
George GOLDHAMMER
Holon, Israel
25 septembrie 2014
