„Ai curaj să îți asculți inima și intuiția! Ele știu deja ceea ce vrei tu să vezi cu adevărat” (Steve Jobs)
Sosise şi ziua muzicii. În sufletul tatălui, de ceva vreme, entuziasmul nu-i mai dădea pace. Simţea că venise momentul pentru Bebis să facă cunoștință cu muzica. S-a gândit pentru prima lor întâlnire să aleagă un concert în sala „Thalia”, casa Filarmonicii de Stat din Sibiu. Un concert simfonic de muzică clasică urma să fie dragoste la prima vedere.
Concertul la care hotârâse să-l ducă, urma să fie susținut de către o pianistă foarte cunoscută. Yoko Nhoj, pianista recunoscută în toată lumea. Totul se petrecea sub bagheta unui mare dirijor al oraşului. Yoko Nhoj avea nişte degete firave ce încântau toţi spectatorii din sală de fiecare dată când susţinea un concert la pian. Bebis nu știa la ce să se aștepte de această dată, căci tatăl său obișnuia să-l ducă la tot felul de evenimente din oraş, niciodată nu știa ce urma să se întâmple. Singurul lucru pe care îl înţelesese pe deplin, pentru că nu prea îi plăcea în mod deosebit, era faptul ca trebuia să se îmbrace la camaşă şi papion.
În drum spre filarmonică, Bebis îşi ţinea mintea ocupată cu gânduri copilăreşti: „Ce poate fi aşa interesant la acest concert: niște bezmetici care vor sufla în trombete, vor bate amarnic la tobe cum face Beba acasă, de mă doare capul și care vor cânta la cine mai știe ce alte instrumente cu denumiri haioase. Nu poate fi altceva decât o adevărată zarvă. Exact ca atunci când ne apucă pandaliile pe mine şi pe Beba. Batem şi cântăm la tot ce apucăm. Tot ce se aude sunt nişte zgomote de ne dă mama afară din casă. Hi, hi, hi… Imaginează-ți cum o să se audă atâtea instrumente urnite laolaltă. Sincer, nici tata nu cred că știe ce-l așteaptă, chicoteşte în gând Bebos, spre amuzamentul său!”
Ajunși la filarmonică, tatăl şi Bebis au intrat pe uşa din faţă care dădea direct în antreul amfiteatrului. Gândurile copilăreşti dispăruseră imediat ce intraseră în antreu. Acum era absorbit de tot ceea ce se petrecea în antreu. Erau multe grupuri de oameni care parcă șoșoteau încet din respect să nu se deranjeze unii pe alţii. Observase cât de eleganţi erau toţi imbrăcaţi. Doamnele veniseră îmbracate în paltoane lungi purtând pe cap pălării de care nu mai văzuse până atunci, ornate cu pene colorate sau funde lungi. Şi domnii aveau costume galante pigmentate cu eşarfe elegante, în buzunarele din piept.
Mirosul din încăpere era imbibat cu tot felul de parfumuri dulci, lăsate în urmă de cochetele doamne. Zărise pe unul din bărbaţi cum se apleca către o doamnă şi finuţ o sărută pe mână. Întorcându-se spre tatăl său îi spuse:
– Tati este atăt de diferit aici. Oamenii sunt îmbrăcaţi atât de elegant şi se poarte atât de… ca nişte…
– Ca nişte cavaleri, gentlemani? Într-adevăr. Muzica reușește să adune în jurul ei astfel de oameni.
Acum înţelesese şi el de ce insistase tatăl său să se îmbrace la cămaşă şi papion.
Era momentul să îşi ocupe locurile. Trebuiau să urce la etaj, în balconul din fața orchestrei. Ajunşi acolo au observat cum pe scenă muzicienii se pregăteau de concert. Zgomotele instrumentelor sunau haotic. Bebis devenise confuz.
Dintr-o dată pianista intrase în scenă. Toată lumea se oprise din murmurat, instrumentele surziseră. Yoko se așezase pe scaunul din fața pianului și așteptă să se așterne liniștea completă. Toată lumea era pregătită. Concertul urma să înceapă. Bebis foarte atent așteptă curios. Dirijorul urcat pe un podium în faţa orchestrei, ținea ochii închiși pregătit să dea drumul magiei. A ridicat bastonul şi la prima mişcare din încheietură a dat drumul notelor muzicale. Muzicienii au început să cânte la instrumentele lor. Printre primele sunete care ajunseseră al urechile lui Bebis au fost cele scoase de către vioare. Auzea şi trombetele pe fundal însă nu atât de profund, ca cele a viorilor. Contrabasul mormăia și el făcându-și prezenţa simțitor. Sunetele armonioase ale flautelor și fluierelor urcau puternic spre balcon, atingând înduioșător urechile lui Bebis. Era ca şi fermecat. Cu ochii miraţi stătea rezemat cu capul în mâini pe marginea balconului, ca de fiecare dată când se simțea vrăjit de ceea ce vedea sau auzea. Pianista începuse şi ea duios să cânte la pian împletindu-şi sunetele pianului cu sunetele orchestrei.
Concertul era sublim. Toată lumea părea vrăjită. Însă cel mai fermecat fusese un bătrânel. Absorbit de muzică și gârbovit de vârstă, suspina în stângă lui Bebis la balcon. Era un om înalt şi cu mustaţă albită de vreme. Purta un costum maro în dulgi ce miroasea a naftalină. Mâna dreaptă o avea întinsă pe marginea balconului, nu departe de capul lui Bebis. Degetele bătrânului erau uscate şi colţoase. Le mişca rapid în acelaşi ritm cu degetele pianistei. Avea ochii închişi şi visa probabil cum ar fi fost dacă era chiar el pe scenă. Nici măcar nu băgase de seamă cum ochelarii îi căzuseră încet de pe nas. Tot concertul Bebis fusese atent când la orchestră, când la bătrânel. Plăcut împresionat de pasiunea bătrânelului a hotărât să acorde maximă atenţie concertului.
La final, ridicându-se în picioare ca să poată aplauda muzicienii, Bebis observase ochelarii bătrânelui căzuți pe jos. Se grăbi să-i ridice de pe jos, ca nu cumva să-i calce cineva. Toată lumea se ridicase în picioare și aplaudau mulţumiţi. Până şi bătrânelul s-a ridicat încet sprijinându-se de balcon. Bebis nerăbdător îl trase de pantaloni și îi întinse ochelarii.
– Domnule, v-au căzut ochelarii!
Bătrânul își întoarse privirea către el, ştergându-şi ochi îmbătrâniţi. Surprins plăcut și cu lacrimi în ochi, bărânelul îi mulțumi.
– De ce plângeți domnule, nu v-a plăcut concertul? întrebă curios băiațelul.
– Vaiiii, puiule, ba din contră, m-a fermecat. Acestea sunt lacrimi de bucurie. Vezi, dragul meu, pentru mine, muzica, în special sunetele pianului, sunt ceea ce am mai scump pe lumea asta, din păcate am rămas singur pe lumea aceasta și numai muzica mă mai alintă. A făcut parte din viața mea și am ales să nu mă despart niciodată de ea. De aceea vin des aici, ca să rămân impreună mereu, numai eu şi muzica.
Drept mulțumire, bătrânelul băgă mâna în buzunar și îi dădu micuțului o bomboană de mentă.
– Mulţumesc frumos…ăăă…
– Spune-mi Dinu! Îl completă bătrânelul.
Tatăl îi arătă cu degetul ceasul de la mână. Pe semne era timpulul de plecare. Bebis îl îmbrăţişă pe domnul Dinu spunându-i:
– Pot fi eu prietenul tău! Astfel nu vei mai fi singur pe lume şi nu o să mai plângi niciodată.
Îi zâmbi copilăros şi fugi la tatăl său. Din uşa de ieşire din balcon, se mai întoarse pentru o clipă la noul său prieten şi îi spuse:
– La revedere domnule Dinu, ne mai întâlnim noi cu siguranță prin locurile acestea. Promit că am să vin să vă caut.
Tatăl bucuros la cele auzite, a înțeles fără să îl mai întrebe, experiența lor de data aceasta fusese un succes, o dragoste la prima vedere. Îl salută şi el pe bătrânel din depărtare, zâmbindu-i cu mulţumire.
Tot drumul spre casă, Bebis tăcuse şi se uita pe geam. Când ajunse acasă, fugi direct în camera lui. Merse la cutiuța cu obiecte prețioase și puse bomboana acolo. Nu înţelesese el mare lucru de la concertul acela, dar bomboana bătrânelului Dinu îi va rămâne mereu în suflet. Tatăl său îl urmărise atent ş-îl întrebă:
– Ce faci Bebis, nu vrei să savurezi bomboana de mentă?
– Nu, tati! Vreau să păstrez amintirea bătrânelui de la balcon care cânta la pianul invizibil. Eu cred că atâta timp cât voi face ceea ce mă face să plâng de fericire nu voi fi niciodată trist și singur. Vreau ca această bomboană să îmi aducă aminte de cele spuse de domnul Dinu. Bomboana aceasta nu v-a deveni niciodată invizibilă!
„Fericiți cei a căror inima cunoaște pasiunea prieteniei”. (Panait Istrati)
——————–
Andra BUCUR
Sibiu, 30 mai 2023
