„Pentru copii, dragostea înseamnă timp.”
(John Crudele)
La grădiniţă, educatoarea Maria le arata copiilor cum să realizeze o scrisoare folosindu-de imaginație. Pe o foaie de hârtie trebuiau să deseneze forme, obiecte sau oameni. Lui Bebis îi surâsese ideea, căci se regăsea în desen de fiecare dată.
Ajuns acasă, după ziua petrecută la grădiniţă, plin încă de energie și jucăuș, Bebis o întrebase pe mama sa:
– Mami, putem să mergem în parc?
– Nu se poate azi, răspunde mama sa, obosită după o zi agitată la serviciu.
Dezamăgit, Bebis a plecat spre geamul sufrageriei, privind melancolic copiii din fața blocului. Nu trecuse mult timp şi îl zărește pe tatăl său ieșind din baie:
– Tati! Hai să mergem cu bicicleta. Vrei?
– Nu acum, Bebis, încă nu e ora de plimbare, răspunde tatăl său, care era prea ocupat cu repararea duşului stricat de două zile.
Din nou dezamăgit, Bebis hotărâse să se joace cu maşinuţele în cameră sa. Nu este însă prea încântat să se joace de unul singur. Ridică capul și o zărește pe bunica trecând pe hol:
– Buni, vrei să te joci cu maşinuțele!
– Nu pot, Bebis, puișor, căci mă doare spatele atunci când mă aplec.
Trist, Bebis s-a trântit în patul lui şi asteptă să treacă ziua fără niciun fel de distracție. Supărat închise ochii grei şi speră ca ziua de mâine să fie diferită.
Venise și sâmbătă. Se ridică din pat optimist şi fugi direct la mama.
– Mami, te rog, mergem azi în parc! Mergem?
– Uite, azi, chiar nu avem cum să mergem. Trebuie să ajungem la cumpărături, te las să îți alegi tu desertul de data asta, spune mama încercând să-i readucă zâmbetul pe buze.
Se înstristă și în ochi îi apărură lacrimile. Merse către tatăl său şi îl întreabă:
-Tati, te rog, mergem cu bicicleta?
– Nu pot acum, poate mâine.
Beba s-a trezit cu febră şi este bolnăvioară, răspunde tatăl îngrijorat de starea fetiţei. O iubea mult pe sora lui, însă de data aceasta, reușise să simtă o oarecare furie, asupra ei. Aproape că nu îl interesa deloc sănătatea ei. Ultima speranţa era din nou bunica, care călca rufele:
– Buni, când termini, vrei să ne jucăm un pic cu maşinuțele? Uite! Le pun sus pe pat ca să poți ajunge.
– Joacă-te aici lângă mine. Promit că mă uit la tine cum te joci. Buni, mai are un pic de călcat.
Umerii i se lasaseră în jos, picioarele i se îngreunaseră și fără alt motiv începu să răbufnească în plâns. Era ignorat de toată lumea și asta îl apasă cumplit pe suflet ca o piatră grea de dus. Fugi plângând în camera lui, închizându-se înăuntru.
Auzind ușa trântindu-se merse în camera lui Bebis și îl întrebă:
– Ce faci, Bebis, aici singurel, ce s-a întâmplat?
Niciun răspuns nu se auzea din camera lui.
Mirată mama, îl chemă pe tatăl lui Bebis în ajutor:
– Ce s-a întâmplat, Bebis? Hai să ieșim un pic cu bicicleta, Ema se simte mai bine și rămâne cu mama până ce venim.
Cu durere în suflet, Bebis se întoarce cu spatele fără a spune nimic. Ascultând cele întâmplate vine şi bunica îngrijorată:
– Bebis, dragule, am terminat cu rufele, ne jucăm cu mașinuțele?
Nicio reacție din camera lui Bebis.
Îngrijoraţi, părinţii îl lăsat singur pentru o vreme, spunăndu-i că vor reveni un pic mai târziu.Avea de toate în cameră sa. Jucării la care unii copii nu pot nici măcar să viseze. Nimic nu îl mai bucura acum pe Bebis. Supărat a început să arunce cu jucările pe jos. Nu știa cum să le spună părinţilor despre durerea ce-l apasa. Se simțea singur.
A sărit din pat şi s-a dus la birou. Pregătit să coloreze, a deschis blocul de desen. Îşi aminteşte de ziua de vineri cum educatoarea lor le arătase cum pot să îşi exprime sentimentele prin desen și începe să așterne pe foaie tot ce simte.
Între timp părinții se întorc în camera lui.
– Te rog să ne spui ce s-a întâmplat, putem să te ajutăm cu ceva? întreabă îngrijorată mama.
Bebis s-a ridicat de la birou şi le-a întins un desen. Părinții s-au uitat la hârtie întristați. Copleşiţi de imaginea din desen au realizat cât de mult au greșit față de el în aceste zile. Pe hârtie era desenat un copil singur într-un cerc plin de oameni care trec pe lângă el. Uitându-se unul la altul și își aminteau cu tristețe refuzurile lor, neînsoțite de explicați empatice. Înțelegând mesajul, l-au îmbrățișat strâns, promițându-i că nu se va mai repeta o astfel de situație.
Acel desen i-a schimbat mult. În casa lor din ziua aceia toată lumea este ascultată. Desenul înrămat, a fost agățat pe peretele din hol ca să le reamintească de fiecare dată de cum intră în casă această nouă valoare a familiei.
De acum încolo orice întrebare va primi mereu un răspuns, iar puterea lui „NU” va muri odată cu ignoranța părinților și se va transforma în răbdare și compasiune.
„Avem două urechi şi doar o gură, pentru a putea asculta de două ori mai mult decât putem vorbi.” (Epictet)
——————–
Andra BUCUR
Sibiu, 15 iunie 2023
