„Dăruiește-i persoanei pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne.” (Dalai Lama)
Beba avea aproape un anişor. Din păcate zgomotele pe care le scotea pe atunci, încă nu erau înțelese de oricine. Acestă situație începuse să devină supărătoare pentru ea pentru că avea atâtea de spus şi nimeni să le audă. Totuşi, ştia că nu va mai trece mult timp şi minunea se va întâmpla. Dorinţa arzătoare de a vorbi, a făcut din această poveste o adevărată aventură. Dacă ar fi putut povesti chiar ea, cu cuvinte sale, ar suna cam aşa:
“Era o dupămasă călduloasă. Ne hotălâsem să melgem în parcul Sub Arini. Pălinții noștli aveau un obicei frumos de a ne întleba meleu unde am doli să ne petlecem după-amiaza. Cum eu nu reușeam să îmi exprim pălelea niciodată, decisesem să le răspund prin mişcălile capului. De data aceea îmi mişcam căpuţul de sus în jos, încelcând să le sugerez un mare “daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!” şi asta pentru că palcul era unul dintre loculile mele prefelate. Mama ma îmblăcat cu o fustiță loșie, scultă și cu săndăluțe negre. Bebis s-a plegătit singur, era deja mare. Tata ne-a chemat la maşina. Totul era plegătit. Urcați cu toții în mașină am pornit sple destinație.
Drumul până acolo îmi plăcea nespus. Din scaunul meu puteam să văd aploape orice. Tleceam pe lângă glădința lui Bebis, prin fața magazinului de jucălii și pe la semaforul unde ne opleam aproape de fiecale dată la tlecelea de pietoni. Când ne opream, nu ezitam să admir casă galbenă din dreptul semaforului. Ela îngălbenită de vreme și cu tencuiala puţin căzută. Pe velanda casei stăteau doi papagali agăţaţi într-o colivie aurie. Le pusesem numele Cici și Coco.
În fine, ajunși în dreptul casei, de data aceasta, colivia era goală. Hmm, ciudat! niciodată nu văzusem colivia deschisă și papagali pe nicăieri. Am mers în continuare cu maşina până în palcalea parcului, uitând complet de papagali. M-am dat jos din mașină și am polnit la plimbare. Bebis, a lămas la locul de joacă.
Plăcerea mea era plimbatul plinte copaci. Avem o amintire foalte plăcută aici, nu demult, făcusem plimii mei pași, chiar aici în palcul meu plefelat. Plingându-mă plintle copaci am auzit un cilipit foalte cunoscut. M-am stlecurat plintle tufişuli şi ce să vezi? Pe o cleangă nu prea înaltă, se celtau doi papagali. Erau Cici și Coco, dispelaţi că se pielduselă şi că nu ştiau pe unde s-o apuce. Încelcând să mă apropii de ei ca să aud mai bine, din neatenţia mea am câlcat pe o clenguţă. Tlosc-Tlosc!! Zgomotul m-a dăt de gol, Gata! Papagalii m-au zărit:
– Vai, asta ne mai lipsea acuma, cicirip, să ne vadă cineva, i-a spus Cici speriată lui Coco.
– Hei! Stați! Nu vleau să vă fac niciun rău. Am fost atlasă de cilipitul vostru şi culioasă să văd ce aţi păţit. Scuzați-mă pentru deranj, păsălelelor, nu dolesc să vă sperii nici măcar un pic.
– Cicirip, pffff, suntem foarte speriați, fetiță bună, căci ne-am pierdut de casă noastră dragă și nu mai știm încotro s-o apucăm, mărturisi Cici.
– Ooo, dal nu sunteți foarte departe. Casa unde locuiți voi este chiar la marginea parcului, arătând-le cu degetul drumul pe unde s-o apuce.
– De unde știi fetiţo? Cicirip, a întrebat mirată Cici.
– Păi … plivesc mereu din mașină casa voastlă, noi tlecem pe lângă voi în pe drumul nostlu spre parc. Ştiu că vă petreceţi vala pe terasa casei, întl-o colivie aurie, nu-i așa?
– Daaaaaa, o cunoști? a tresărit vesel Coco. Ne-am pierdut de casă, coco-rip. Curiosul de mine, fiind atras de un trandafir roşu, ce tocmai înflorise, nu departe de colivia noastră, m-am apropiat de ușița coliviei, și, fără să bag de seamă, am deschis-o cu picioluşul meu. Văzând ce făcusem, plin de curaj, am ieșit afară din colivie, și repede, repejor, am zburat spre trandafir. După ce am admirat-o îndeajuns, coco-rip, uitasem cum să mă întorc. Cici a ieșit după mine, de frică să nu rămână singură și uite așa ne-am îndepărtat împreună prea mult de casă, îmi povestește Coco cu laclimi în ochişoli.
– Stați liniștiți, îi calmez eu, vă duc acasă imediat ce familia mea va voi să plece din palc. Va trebui doar să ulmăriţi maşina până ce veți vedea căsuța voastră pe paltea dleaptă.
– Minunat, chiar crezi că ai putea să ne ajuți, cici-rip, a întrebat Cici bucuroasă.
– Uite cum o să facem, îi înculajez eu pe papagali. Când familia mea va pleca cu mașina, ieşiţi din tufiş şi zburaţi pe lângă geamul meu, până ce veţi zăși căsuța voastră.
În timpul acela, dincolo de tufele unde se ascunseselă papagalii, se auzea vocea mamei stligându-mi numele. Începuse ploaia şi mama ne chema la ea. Pelfect, poate mama ne va ajuta si ea. Hotălâsem să fug repede la ea şi să-i povestesc păţania papagalilor, doar că mama nu înțelegea nimic din tot ce încercam eu să îi tranzmit. Se uita mirată la mine şi insista să plecăm. Fulioasă că nu reușeam să mă fac înțeleasă, mă uitam în spate să mă asigur că Cici și Coco elau plegătiți de plecare. Stăteau ascunşi şi neclintiţi aşteptând momentul în care vor zbula după mașina noastlă. Ne-am ulcat repede cu toţii în maşină și am plecat sple casă. Papagalii au pornit şi ei. Încetișor se aplopiau de maşina noastlă. Coco mi-a făcut semn cu ochiul în semn de liniștire, imediat cum ajunsese în drept cu geamul meu. Cici era în urma sa. Inima îmi bătea foarte puternic. Papagalii ne ulmau flutulând agitați din alipi. Mașina ieșise din palcale și se îndlepta tot mai mult de casa galbenă. Zărind casa tot mai aproape, mi-am întors privirea spre Cici şi Coco, să mă asigur că încă ne urmau. Dispăruseră din dreptul meu. Privesc în spate și îî observ că rămăseseră în urmă. Îngrijorată, nu ştiam ce să fac. Urma să-mi încalc promisiunea făcută papagalilor. Am închis ochii, m-am concentlat puternic urlând cât se putea de tare:
– Tataaaaa!
Dintl-o dată, tata a flânat blusc și a tlas pe dreapta exact în dreptul casei galbene. Mama şi Bebis m-au plivit muți de uimire. Fălă bagale de seamă, de ce reușisem să scot din guliţă, m-am uitat pe geam, înglijolată, după papagali. Stligătul meu îl făcuse pe tata să oplescă maşina, papagalii putând astfel să ne ajungă din urmă şi să zboare către căsuța lor galbenă ce se afla în dlept cu noi.
Feliciți, odată ajunși în glădina casei s-au streculat ca nişte ştlengari înapoi în colivie. În semn de mulțumire au dat din cap de sus în jos începând să ciripească fericiţi la fel cum facem eu.
– Beba, ai spus “tata”! zicea blând cu laclimi în ochi taticul meu.
S-a da jos din maşină şi a deschis portiela aplecându-se spre mine. M-a sălutat pe flunte duios, mângâindu-mă încet pe faţă.
Numai în acea clipă realizasem că tocmai spusesem primul meu cuvânt. Şi acesta fusese “tata”!
Coco și Cici îmi ofeliseră acest dar în schimbul ajutorului meu.
Ce vei da în lume, vei plimi înapoi inzecit.
“Mulțumesc pentru dalul vostlu plieteni scumpi, ne vedem în culând!”
“Gândurile devin lucruri. Dacă il vedeți în mintea voastră, il veți ține în mână.” (Bob Proctor)
——————–
Andra BUCUR
Sibiu, 20 mai 2023