În februarie am purtat prin Internet o interesantă discuţie despre cel mai renumit sculptor de origină română şi am mai aflat câte ceva nou despre el şi despre cei cu care am discutat…Acum aş merge mai departe aruncând o privire asupra a ceea ce a rezultat din curentul pe care l-a iniţiat Brâncuşi şi ce a devenit acum sculptura. De fapt…unde suntem?
Însemnătatea creaţiei brâncuşiene poate fi recunoscută printr-o comparaţie a operei lui cu cea a contemporanilor săi. Trebuie mai întâi văzut de unde a plecat el, cine i-au fost contemporanii şi ce a adus el nou în artă. Dintre contemporanii lui aleg numai doi, ale căror opere mă impresionează foarte mult: Auguste Rodin (Franţa) şi Frederic Remington (USA). Stilul în care au creat amândoi se deosebeşte radical de cel al lui Brâncuşi: ei au redat scene din viaţă folosind o imensă forţă de expresie, într-un stil absolut realist, foarte asemănător celui cerut în deceniile pe care le-am trăit noi sub denumirea de “realism socialist”. Dacă lăsăm de o parte cerinţele politice referitor la temele abordate în realismului socialist, stilurile de lucru din pictură / sculptură ale acestuia şi ale realismului american sau occidental sunt… identice! Este suprinzător să faci această constatare când ai plecat de acasă cu un anumit bagaj de cunoştinţe despre decadenţa artei occidentale…
Rodin a trăit şi a creat la Paris iar casa lui a fost transformată într-un muzeu. Intrînd pe poarta curţii, înaltă şi zăvorâtă, ai imediat o prima întâlnire – şocantă – cu creaţia lui: de pe un piedestal alb, mai înalt de un stat de om, se uită la tine, în jos, “Gânditorul”, statuia neagra a unui bărbat gol, atletic de muşchiulos, supranatural, cufundat în gândurile lui… probabil tot negre. Stând oarecum sub el, privirile ţi se înfig în orbitele adânci ale statuii şi din acest dialog mut simţi aproape fizic dominaţia celui care gândeşte, te simţi mic şi pierdut în faţa forţei fizice şi intelectuale copleşitoare pe care o degajă această statuie neagră! O capodoperă! N-o s-o poţi uita cât vei trăi!
Remington a trăit in vestul SUA unde a fost impresionat de lupta pe viaţă şi pe moarte între trupele coloniştilor albi şi pieile roşii. Călăreţi aflaţi într-o dispută acerbă constituie subiectul de predilecţie pe care l-a prezentat atât în tablouri cât şi în sculpturi de o rară fineţe, frumuseţe şi de un dinamism de neegalat. Disperare sau bucurie, voinţa de a învinge şi durerea învinsului, groaza în faţa morţii, efortul formidabil al cailor aflaţi într-un galop nebun…toate acestea le trăieşti intens stând în faţa sculpturilor în miniatură, cu dimensiuni contrare intensităţii trăirilor prezentate. Un mare artist al vestului sălbatic!
În mod cu totul surprinzător pentru amatorul de artă parizian, pe la 1910 a apărut un artist care a oferit exact contrariu a ceea ce a creat Rodin. Un ţăran bărbos din România – accentul comentariilor nu prea binevoitoare era pus intenţionat pe origina lui – venit să înveţe sculptură în clasa maestrului Antonin Mercie se degajează de acesta şi creează lucrări reduse la forma lor cea mai simplă, cea mai abstractă, fără nici o prezentare a simţămintelor, a mişcării, a detaliilor…Este un şoc cultural de mare anvergură dar Rodin reactionează pozitiv şi îl sprijină moral pe nu prea tânărul sculptor dornic de afirmare. Neînţelegerea pentru lucrările lui durează încă decenii şi creează conflicte hilare: în 1926 vama din New York încadrează sculptura Pasărea în Spaţiu, trimisă la o expoziţie, ca fiind un obiect industrial pentru care trebuie plătită vamă! Procesul pentru lămurirea acestei neînţelegeri a durat doi ani!
Cum a ajuns Brâncuşi de la formele detailate şi extravagante ale sculpurii vremii sale la aceasta formă simplistă, redusă la ultima ei expresie funcţională pentru o pasăre? O fiinţă redusă la o idee, pe care totuşi o reprezintă cu atâta vigoare încât nu poate exista nici o îndoială ce este – o pasăre – şi ce face: zboară! Este foarte greu de imaginat şi nici unul dintre biografii săi nu a reuşit să explice acest fenomen. Poate că a fost dorinţa lui de perfecţiune împinsă la extrem, poate că este un ecou al sufletului său simplu în căutarea esenţialului…Tocmai fiindcă nu poate avea o explicaţie logică, coerentă, opera lui poate fi privită drept creaţia unui geniu nativ, care a ascultat de pornirile interne ale simţului lui de artist în pofida impulsurilor de cultură venite din partea societăţii. Originalitatea lui este o parte a genialităţii.
Nativitatea lui necunoscătoare se face remarcată în interpretarea pe care o dă celei mai importante opere a sa, ansamblul monumental de la Tg. Jiu. El porneşte de la Masa Tăcerii spre Coloana Infinitului, ceea ce nu are prea mult sens…în timp ce traseul în sens invers, de la Coloana Infinitului la Masa Tăcerii şi la râul Jiu oferă o analogie uluitoare, genială, cu un poem în piatră dedicat vieţii…Instinctiv, el a creeat o operă nemuritoare, dar legătura acesteia cu cultura milenară a omenirii i-a scăpat.
Oricum ar fi…Brâncuşi a deschis un drum nou în artă, pe care foarte multi artişti contemporani nouă au mărşăluit înainte, creind arta secolului 20 şi acum, pe cea a secolului 21… Dintre sculptorii moderni amintesc numai doi: pe americanul Henry Moore – ale cărui opere se regăsesc în multe oraşe ale lumii – şi pe neamţul Joseph Beyus, figură extravagantă şi originală, ale cărui lucrări irită mulţi amatori de artă şi încântă pe foarte puţini. Henri Moore s-a dedicat sculpturilor monumentale: cea din stânga este denumită “Două Forme Mari”. Este înaltă de cca. 2 m şi lată de 3 m şi este turnată în bronz. Reprezintă ceva?
Nu se ştie…
Sugerează ceva privitorului…?
Fiecare este liber să-şi închipuie ce vrea…
Nu toate sculpturile lui Henry Moore arată ca aceasta. În unele se poate recunoaşte o femeie… însă aceasta este deformată şi schiloadă…
Da…dar pentru mine femeia reprezintă o culme a frumuseţei şi a perfecţiunii. Eu aşa am văzut-o întotdeuna, aşa am trăit-o conştient timp de vre-o 50 de ani, aşa o am în amintire, aşa o păstrez vie în simţurile mele, o simt în mâinile mele…. Ceea ce îmi arată Henry Moore este o “mumă a pădurii” stilizată într-un fel care răneşte simţământul meu pentru frumos şi pentru armonie. Nu…asta nu este femeia!
De aceea eu îndrăznesc să-mi pun întrebarea: mai este asta artă?
Artişti contemporani cu care am stat de vorbă îmi reproşează – mie şi altora ca mine – că nu sunt în stare să văd genialitatea în aceste forme…diforme, îmi reprosează că nu ţin pasul cu evoluţia artei de-alungul timpului, că sunt retrograd în artă, că fac dovada unui patriotism meschin considerindu-l pe Brincuşi drept ultimul mare sculptor (dintre cei pe care îi cunosc eu).
S-ar putea să aibă dreptate, de ce nu…? Eu însă le refuz operele mai departe şi, dacă ei insistă prea mult, scot din sertar fotografia unei “opere” a lui Beyus, şi-i întreb: “Dar asta, ce mai este?”
“Este o operă de artă care simbolizează posibilul dinamism al vieţii în timpul iernii viitoare!”…primesc răspunsul…
Măi…să fie…!! Chiar aşa?
“Aşi! Este un microbus Volkswagen care trage după sine sănii echipate sumar pentru o expediţie de iarna!”…spune spiritul meu prozaic şi practic de inginer îndrăgostit de zăpadă! Nu pot împiedica lumea să credă ce vrea, dar de ce ar trebui să cred eu…că 20 de sănii legate de un microbuz formează o operă de artă pe care îmi doresc s-o văd?
Vai, Brâncuşi… ce ne-ai făcut! Cu geniul tău ai deschis un drum pe care mii de “artişti” – ghilimelele care îmi aparţin mie şi le pun cu toate că ştiu că ar provoca o răscoală a tuturor criticilor de artă moderni dacă le-ar vedea – lipsiţi de genialitatea ta, maltratează simţul pentru frumos al unui iubitor de artă şi al altora ca el…O uniune a celor cu puţin talent a luat arta sub aripa ei dominantă şi o răsucesc aşa ca să le fie lor bine…Pete de culoare fără noimă, linii geometrice care s-ar potrivi mai bine în desenul tehnic al vre-unei maşini, obiecte de tot felul puse alandala unul peste altul trebuie să sugereze privitorului armonia şi frumuseţea, viaţa de toate zilele, dragostea si moartea şi tot ce acesta îşi mai poate inchipui…Dar eu nu văd în ele decât săracia imaginaţiei, lipsa de dexteritate în mânuirea sculelor de sculptat, supraapreciere si goliciune de idei… Nu, mersi…! Eu – şi alţii ca mine – nici nu sunt şi nici nu voi fi în stare să mă ridic deasupra a ceea ce sunt eu însumi acum, să mă ridic în afara ramei înguste – dar divine – în cadrul căreia încă mai pot să consider Pieta lui Michelangelo drept una dintre cele mai perfecte sculpturi creiate vreo dată!
Absorb cu nesaţ precizia formelor, delicateţea expresiei, perfecţiunea cu care este redată răceala morţii bărbatului ţinut în braţe cu greutate şi cu tristeţe de femeia tânără, copleşită de durere! Este atâta relaxare în suferinţa acută exprimată de acele trăsături frumoase, încât am impresia că în clipa următoare lacrimile vor începe să-i curgă pe obraz…Îmi vine s-o iau în braţe, să-i dau o sărutare ca Făt Frumos prinţesei din Pădurea Adormită, să-i fac o reanimare tânărului leşinat şi să mă sprijini pe urmă de speteaza fotoliului pe care stau, admirind deliciul mişcărilor celor re-treziţi la viaţă…
Brâncuşi…hmmm…Toată stima pentru opera lui! Dar…de ce a trebuit să plece la Paris?
Radu Mihalcea
