Viaţa ne poartă adeseori cu gândul departe, alteori Destinul este cel care ne hotărăşte drumul, iar noi îl vom urma fără abatere, purtaţi de instinct, de sentimente. Întâmplarea pare să fie întotdeauna acel neprevăzut şi totuşi….Nimic nu este întâmplător! Sunt la mii de km (mile) distanţă de ceea ce consider casa mea. Am lăsat acolo doar o parte din mine, din amintiri şi trăiri, cealaltă parte mă însoţeşte fidelă pretutindeni, ca un ecou menit să alcătuiască în continuare întregul fiinţei mele – atât de purtat pe valurile existenţei – o lotcă aparent fragilă, dar niciodată fără speranţă, mereu în căutarea asiduă a acelui veşnic far călăuzitor…
Copiii ne sunt mlădiţele înmugurind a primăvară, lăsându-ne în urmă cu toamnele, asteptându-ne resemnaţi iernile, dar nepoţii sunt acele verigi intre generaţii prin care se construiesc punţi nevăzute, indestructibile. Bunicii redevin copii, părinţii se maturizează, conştientizând responsabilităţile crescute, atât faţă de proprii copii, dar şi faţă de părinţii deveniţi bunici. Când sunt aproape unii de ceilalţi, ajutorul poate fi mult mai uşor de dat unii altora, dar când soarta i-a purtat la distanţe atât de mari, că trebuie să ocolească pământul dintr-o parte spre cealaltă este mai dificil, dar bucuria revederii este imensă, căci va fi pe măsura eforturilor facute pentru a ajunge din nou în apropierea fiinţelor dragi, după care tânjeşti cu dor şi fericirea este mult mai semnificativă, reprezintă adevărată binecuvântare!
Bunici între continente sunt mii în această lume atât de agitată, atât de schimbătoare! Sunt una dintre aceste fiinţe care îşi împarte dorul, grijile şi bucuriile între America şi Europa, cum alţii o fac între Europa şi Asia, sau Africa, India, ori Australia…Să vezi mânuţele delicate, întinse a îmbrăţişare, doar pe webcam…să-ţi iei rămas bun cu lacrimile siroindu-ţi pe obraji, să nu-i poţi atinge, să nu poţi mângâia obrajii diafani, nici mânuţa întinsă este o frustrare sfâşietoare! Noi, aceşti bunici vilegiaturişti ştim ce înseamnă să nu poţi simţi căldura îmbrăţişării tandre, caldă şi dureroasă în acelaşi timp, plină de dorul neostoit atât pentru copii, dar şi pentru nepoţi. Despărţirea pentru un timp, poate fi uneori chiar ultima – niciodată nu ştim ce poate însemna un mâine: un an, câţiva, sau… pentru totdeauna.
Dorul nu se poate traduce în cuvinte oricât ar fi de frumoase, în nici un gest oricât ar fi de bineintenţionat…Dorul este ca arsura lăsată de tăişul secerei pe firul ierbii, ca pârjolul secetei în lut. Departe de copii – fiinţele altoite pe propriaţi existenţă – şi mai pregnant, atunci când nu mai ai perechea, fiindcă destinul ţi-a despicat întregul în două şi te-a înjumătăţit, preiei povara dorului nestins şi-l simţi înmiit, mărşăluindu-ţi prin vise cu ascuţiş de coasă, ca un mănunchi de spini în perină, roi de lăcuste în inimă şi casă, stele căzând, gânduri arzând, valuri şi râuri înspumate, munţi de-ngenunchiere în grindină, iluzii şi speranţe ferecate!
Destinul, căutarea unui loc mai bun de muncă, a unei existenţe mai demne, speranţa că se poate trăi mai frumos prin cinste şi corectitudine, toate acestea i-au îndemnat pe copiii noştri să-şi lase în urmă locurile natale, obârşia cu obiceiurile, amintirile copilăriei, rudele şi prietenii şi să-şi urmeze drumul într-o lume nouă plină de sacrificii, muncă, tenacitate, dăruire, efort. Nimic nu se clădeşte uşor, nici acasă unde totul îţi este familiar, nici acolo unde totul este nou şi mai ales, neaşteptat de diferit de ceeace sperai sau fuseseşi informat. Privim oripilaţi la cearta dintre aleşii inscăunaţi, care ne demonstrează pe zi ce trece, că singura lor, mare preocupare este doar păstrarea propriilor privilegii cu orice pret: cu trădarea chiar a propriului partid care i-a propulsat, a propriului grup de interese, a unicei tări care i-a “alăptat” cu seva spiritului romanesc, a acestei culturi si obiceiuri străvechi, înpământenite ca fiind pline de har, selecţie riguroasă, de înţelepciune, dor şi dragoste de ţară. Patriotismul a rămas văduvit, departe de gândirea sau preocuparea celor care au fost admişi ca lideri ai unei naţiuni dezorientate şi minţite prin promisiuni care de care mai atrăgătoare, prin programe menite să orbească şi să adoarmă vigilenţele, speranţele, idealurile pentru care unii şi-au sacrificat tinereţea, sănătatea şi alţii chiar viaţa!
Zburăm intre continente, cu teamă dar şi cu speranţă, încercând să ne mai reîncărcăm bateriile propriei energii fizice şi psihice, până la o altă revedere, să ne scăldăm privirea în ochii atât de senini, atât de candizi ai pruncilor – corolă stelară, curcubeu sublim ce ne va broda pe suflet nestemate, amintiri nepreţuite – simţind că ne vor hrăni ca sevă vitală, pentru eternitate.
America nu înseamnă doar coloşii din beton “zgârie-norii” marilor oraşe suprapopulate, nici politica guvernului, sau implicarea armată în problemele interbelice, America înseamnă mai ales oameni obişnuiţi, localnici sau emigranţi, cu un spirit civic elevat, muncitori, inteligenţi, punctuali, cu respectul de sine si de ceilalţi, familişti devotaţi, părinţi preocupaţi de educarea şi creşterea exemplară a copiilor, conştienţi că numai prin corectitudine şi destoinicie se păstrează locul de muncă destul de greu obţinut şi aici ca în întreaga lume zdruncinată de criză.
Locuim intr-un oraş de munte, ca majoritatea celor de la poalele Munţilor Stâncoşi, la o altitudine de aproximativ 1800m, cu case chochete, curţi şi străzi îngrijite, liliac alb, grena, mov ,arbuşti înfloriţi ornamentali printre brazi, flori multicolore, gazon verde crud mirosind a fân proaspăt cosit, păsări ciripind, iepuri şi veveriţe zbenguindu-se pe aleile parcurilor sau in curţi, uneori vezi lame şi căprioare pe stradă iar şoferii le urmăresc şi le ocolesc cu atenţie.În weekend, copiii se joacă, aleargă pe role supravegheaţi şi susţinuţi de părinţi, vecinii se salută amical, schimă simple impresii. Un oraş ca atâtea în jurul Denverului, o adevărată oază de linişte.
Oamenii veniţi de pretudindeni, de naţii diverse, îşi dau întâlnire cu ei înşişi, cu prietenii, dar mai ales cu Dumnezeu, în biserici. Aici suntem cu toţii egali: medici, profesori, ţărani, scriitori, preoţi, muncitori, grădinari, arhitecţi sau zidari ne dăm mâna frăţeşte şi împărţim aceaşi pâine, dar nu oricare ci una care este binecuvantată, sfinţită. Am participat cu emoţionantă stare spirituală, la botezul unuia din nepoţi, în credinţa noastră ortodoxă, preotul bisericii fiind chiar un român stabilit de multi ani în USA, cu familia. Căldura vorbelor din predică şi din conversaţie nu dezminte nici acum ospitaliatea şi marea prietenie plină de afinitate a românilor. Bulgari, americani, români ne adunăm în jurul omului ales de Dumnezeu să ne aducă aminte de cele sfinte, propovăduind bunătatea, înţelegerea, generozitatea faţă de aproapele nostru aflat în suferinţă sau impas. O festivă adunare a intrunit peste 150 de persoane care au participat la strangerea de fonduri pentru copii defavorizaţi, orfani care sunt asistaţi de o fundaţie a unei biserici din ţară şi unde, ca şi aici există un preot cu suflet binecuvântat de Dumnezeu, cu grijă de copiii sărmani şi pentru care adevarata credinţă se simte şi se materializează.
M-am întrebat atunci, de ce nu fac acelaşi lucru, bogaţii din România? Poate în felul acesta ar mai putea fi iertaţi, de păcatele nesimţirii înavuţirii prin vicleşug şi demagogie. Şi mai meritoriu este faptul, că aceşti oameni care s-au adunat ca să ajute, nu sunt bogătaşi sunt şi catolici americani dar în primul rând sunt români şi bulgari ortodoxi, care au suferit privaţiuni, au muncit cu dăruire şi pricepere până s-au aşezat la o casă a lor, dar din ceea ce au, dăruiesc cu suflet, mulţumind lui Dumnezeu, că la rândul lor au găsit calea prin care să-şi câştige o existenţă demnă, cu speranţa că efortul nu le-a fost zadarnic.
După slujbă, în jurul meselor, la o cafea, un dulce sau o gustare, cu amabilitate preotul ne prezintă membrilor bisericii. Clădirea propriu zisă este încă în construcţie şi multe se fac încă din donaţii şi prin voluntariat. Fusese instalat un leagăn pentru copii, există cenaclu literar şi lecţii de predare a limbii române şi engleze pentru copii. Meritorie iniţiativă, normal că motorul tuturor acţiunilor este însuşi preotul ajutat de consiliul bisericesc.Am observat toate acestea cu deosebită satisfacţie şi sunt mândră că sunt româncă şi că mulţi dintre concetătenii mei, aici pe alt continent, la mii de km distanţă de ţară, ne reprezintă cu succes inteligenţa, generozitetea şi spiritualitatea naţiei. Păcat, că ţara noastră datorită politicii şi privaţiunilor sociale şi-a alungat atâţia tineri foarte bine pregătiţi în atîtea domenii, pe tărâmuri străine, făurind pentru alţii o lume aşa cum au visat s-o găsească în propria vatră strămoşească, iar noi, bunicii dintre continente suntem nevoiţi să-i urmăm sau să le ducem dorul, încă legaţi de casă şi de ceilalţi dragi nouă rămaşi acolo. Doresc sincer, succes noului guvern şi sper ca schimbarea aceasta să aducă un nou impuls plin de speranţă în domeniul investiţiilor, al creării locurilor de muncă şi dorinţa motivată a copiilor noştri de a se reîntoarce să-şi reclădească viaţa pe glia strămoşească, şi să-şi recâştige încrederea în viitor şi în redobândirea deplină a demnităţii, prin recunoaşterea adevăratei valori.
Bunici intre continente, au fost şi vor mai fi în lumea aceasta atât de agitată. Mă aflu printre ei cu aceleaşi sentimente, idealuri, satisfacţii şi dureri. Importantă este sănătatea noastră, a copiilor şi nepoţilor noştri, armonia, înţelegerea, credinţa şi speranţa într-un viitor mai bun. America nu este doar “Tărâmul tuturor posibilităţilor”, este lumea în care trebuie să dovedeşti că ai ce căuta, că eşti demn să trăieşti civilizat, să-ţi vezi visele realizate, dar numai prin inteligenţă, înţelepciune, disciplină şi muncă asiduă. Nimic nu se obţine uşor, dar dacă nu îţi asumi riscul, nu ai iniţiativă şi nu ai credinţa învingătorului, medalia nu-ţi vine plocon de la sine!
