Dependenţa de alcool duce la ciroză. Dependenţa de tutun duce, de regulă, la cancer. Dependenţa de droguri grele e un taxi ultrarapid cu direcţia spitalului. Dependenţa noastră de „Bunicuţa” e calea spre colapsul total. Iar asta e grav de tot!
Stresat după ce a fost scos pe margine, întâi de o Constituţie în sfârşit insensibilă în a exploata vasta sa experienţa politică, apoi de propriii colegi de partid, insensibili ei înşişi la faptul că fostul lor mentor e la o vârstă la care schimbările radicale se lasă cu crize reumatice sau cardiace, Ion Iliescu ne e servit în doze mici, dar concentrate, la orele fixe ale buletinelor de ştiri. Suntem dependenţi de Ion Iliescu!
Televiziunile nu ne spun, evident, mare lucru. Că se simte bine, că a făcut nişte investigaţii normale în context, că a glumit în pijama.
Însa ridicarea acestei întregi sume de banalităţi medicale la rangul de cel mai important eveniment naţional e confirmarea, dramatică până la urmă, a dependenţei noastre fizice, endemice, de Ion Iliescu. OK, s-au dus vremurile în care simpla sa apariţie publică ascundea norii şi făcea să apară soarele, dar, măcar în ultimii ani, zâmbetul lui larg şi senin afişat, între 6 şi 8, la toate jurnalele principale de ştiri era semnul clar că României nu i se poate întâmpla nimic grav. Acum, însă, faţa neagră a lui Iliescu şi zâmbetul crispat de dinainte şi din timpul Congresului PSD au provocat stihiile, iar ploile n-au mai contenit până deunăzi, când doctorul Oprescu şi-a stabilizat pacientul nr. 1.
Trist, dar adevărat, Iliescu e electrocardiograful care indică starea de sănătate a unei Românii aflate încă în rezervă de la terapie intensivă la 15 ani de la „operaţia” din decembrie ’89. ªi felul în care „piuie” „Bunicuţa” nu sună deloc bine în ce priveşte viitorul nostru. Daca vom sucomba cu toţii – Doamne, fereşte! – deodată cu „Bunicuţa”?
